Dani Dumitrescu – Toate la timpul lor

de

Mi-aș asemăna destinul cu acela al unui neobosit căutător de aur care tânjește după o comoară. Ceea ce mi-am întotdeauna – comoara mea – a fost o familie. Acum, când în sfârșit îi am alături de mine pe cei dragi, simt că e timpul să las pe locul secund alte precupări și să mă dedic lor. Nimeni nu poate trăi doar cu aer, trebuie să muncesc. Nimeni nu mă obligă să renunț la pasiunile mele, la obiceiurile mele anterioare, numai că, atunci când am timp liber, prefer să mi-l petrec în sânul familiei, în tihnă, nu departe, înconjurată de străini.

Vorbeam deunăzi cu o prietenă care îmi spunea că ea nu ar putea să-și schimbe stilul de viață, că nu ar putea să renunțe la weekend-urile ei, la preocupările ei feminine. Nu pot s-o invinovățesc, probabil că așa gândeam și eu odinioară, însă, acum, prioritățile mele s-au schimbat, timpul meu nu mai este doar al meu, se împarte la trei. Totuși, nu este o constrângere, este o alegere conștientă. Nu vreau să fiu ipocrită și să spun că nu-mi doresc sau că nu am momentele mele, momente când trebuie să mă îngrijesc de trup și suflet, dar mă străduiesc să-mi organizez cât mai bine programul, astfel încât să pot petrece cât mai mult timp alături de cei dragi. Sunt și momente când mă simt vinovată că nu sunt alături de familie, dar știu că nu se putea altfel, că nu depinde numai de mine.

Nu spun că nu e greu să văd că timpul meu acum nu-mi mai aparține, ci trebuie să fie drămuit, dar pot să spun că dacă cineva m-ar pune acum să aleg între zilele de odinioară, când timpul meu era doar al meu și zilele de acum, când viața mea e contra cronometru, aș alege, fără urme de regret, prezentul. De-abia acum mă simt cu adevărat împlinită ca femeie. Acum am cu cine să împart bucuriile vieții, dar și necazurile inerente.

Nu judec pe nimeni, fiecare om face anumite alegeri așa cum îi dictează inima, însă eu nu aș putea să plec într-un concediu pasând copiii bunicilor sau bonelor. Îmi plac familiile unite, familiile care împart atât oboseala, cât și bucuria călătoriilor. Îmi plac zâmbetele la unison din fotografiile cu părinți și copii. Îmi plac zilele când pândesc somnul de după-amiază al copilului meu, cu o carte în mână și pace în suflet. Uneori e greu, dar și mai greu mi-ar fi seara când aș ști că, la sute de kilometri departare, s-ar afla copilul meu care ar întreba cu dor unde este mama lui, așa că prefer să-l știu alături de mine. Vreau să-l văd bucurându-se, la fel ca mine, de tot ceea ce vede, aude, descoperă.

Îmi plac din ce în ce mai mult zilele în care timpul nu galopează, ci se scurge domol, îngăduindu-mi să mă bucur de viața în tihnă. Zilele în care, înconjurată de familie, pot să mă așez pe iarbă, cu fața spre cer, și să las soarele blând să mă învăluie, iar sunetele difuze ale naturii să-mi picure liniște în suflet. Atunci mă eliberez de povara grijilor cotidiene și simt că ficare părticică a corpului meu se relaxează.

 

 

Tag-uri:
· ·

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *