fbpx

DANIELA VLADESCU: As fi mers pana-n panzele albe pentru Nicu Ceausescu, daca merita

de

Povestea de amor dintre ea si Nicu Ceausescu, care a avut loc acum 20 de ani, face furori si-n ziua de azi. Mai mult decit rolurile pe care le-a interpretat fara cusur pe scenele lumii ca soprana de opereta si in ciuda calitatilor vocale sau a izbinzilor profesionale ce n-au avut parte de fiecare data de
asemenea mediatizare. Daniela Vladescu este director general al Teatrului Oleg Danovski, un om onest, sufletist, o femeie frumoasa care, adinc, resimte inca zdruncinarile trecutului.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

La liceul de muzica n-am stralucit
Nu-si ascunde virsta si nici zimbetul frumos cind ii complimentez infatisarea. Imi spune ca s-a nascut pe 10 decembrie 1956, in Bucuresti, iar tatal a fost inginer hidrotehnician si mama, economista. A avut o copilarie fericita, o familie care a iubit-o mult si care i-a facut toate poftele. „Tatal meu, devenind director in Ministerul Agriculturii, a calatorit foarte mult si n-am dus lipsa de nimic niciodata, aveam tot ce era mai bun.“
In gradinita, fiind nepoata directoarei, era pusa sa cinte. Si astfel si-au dat seama parintii ca are ureche muzicala si au hotarit sa o dea, ulterior, la scoala de muzica. A facut pian timp de 17 ani, 12 in liceul de muzica si 5 ani in Conservator. „Nu mi-a placut niciodata, toate prietenele mele din clasa I erau la vioara si mie imi placea acel instrument, dar mama n-a vrut sa ma lase la vioara. Am facut pian din obligatie si fara pasiune. Am fost o pianista cumplita!“ In clasa a IX-a, s-a transferat la sectia de Pedagogie, ca sa studieze canto, fiind singurul loc unde se facea aceasta disciplina. „Cind eram mica nu ma gindeam sa fiu actrita sau artista. Cind am ajuns la liceul de muzica, deja am inceput sa simt ca-mi place muzica si ca asta mi-e drumul, dar n-am stralucit si, desi cintam frumos, n-am fost un copil extraordinar de studios, n-am fost tocilara clasei. Am trecut toate clasele onorabil, dar n-am avut premiul I cu coronita niciodata.
Si nici n-as fi putut, deoarece intotdeauna aveam 9 la purtare, pentru ca ma bateam cu baietii.“

Am cintat in restaurante ca sa pot sa supravietuiesc
Prima data s-a indragostit in clasa a cincea, de colegul ei, Adrian Romcescu. „A fost prima iubire care a durat pina am terminat liceul. Dupa aceea, drumurile noastre s-au despartit, eu am mers la Conservator, el incepuse sa fie o mare vedeta a muzicii usoare si umbla prin alta lume, era admirat, avea fani. Eu sint un om foarte gelos si probabil de asta toate relatiile mele au fost foarte grele si nefericite. Sint un om care doresc sa primesc cit dau, sinceritate atita cita ofer si vreau ca partenerul meu sa fie cinstit si onest asa cum sunt eu. Dar in relatiile cu barbatii niciodata n-am primit cit am dat eu si am suferit foarte mult. O femeie cind se simte iubita se simte in siguranta si n-ar pleca din relatia aceea. Un barbat cind se simte iubit si in centrul atentiei se plictiseste si cauta alte obiective, alte cetati de cucerit. Sfatul meu este ca femeia sa iubeasca, dar sa nu arate niciodata cit de mult iubeste, pentru ca – eu spun din experienta – intotdeauna cind cel de-alaturi a fost sigur de sentimentele mele si de devotamentul meu a devenit total dezinteresat.“

A urmat Conservatorul, iar Adrian a fost cel care i-a dat, inaintea examenului, un imbold. „Se spunea ca la Conservator, la canto, e foarte greu sa intri la 18 ani, pentru ca vocea nu e formata, si
mi-era frica, de aceea ma pregatisem sa dau si la sectia de pedagogie. A fost greu, domnul Pirjol, din comisie, inaintea examenului, a tinut sa-mi spuna «chiar daca sint doua locuri si esti singura candidata, tot n-ai sa intri.»“ Cu toate astea, a luat examenul de admitere si a facut Conservatorul, iar dupa absolvire, a fost repartizata la Brasov. „Am fost sefa de promotie si din anul V de facultate am dat concurs la Brasov, unde era un post de solist. Am reusit si, timp de patru ani, am facut naveta la Brasov aproape zilnic, noaptea eram in tren, dimineata faceam filmari la Bucuresti, la televiziune, iar la prinz eram iar in tren si faceam spectacol la Brasov. Aveam cite 21 de spectacole pe luna. Ma foloseau in toate felurile pentru ca eram cunoscuta. Prin ’81-’82 deja incepusem o cariera foarte frumoasa de televiziune, m-au pretuit pentru ca invatam repede si eram telegenica. Eram deja o vedeta pe vremea aceea, lumea ma cunostea, intorcea capul pe strada dupa mine. Apaream la televizor si de trei ori pe zi, pentru ca ei nu se coordonau si aveau nevoie sa cint si romante, aveau in ziua respectiva si emisiune de varietati, si emisiune festiva. Faceam si spectacole omagiale, eram chemati, dar nu ne obliga nimeni. Erau cenzuri de coafuri, de repertoriu, de imbracaminte, n-aveai voie sa fii hippie, sa fii foarte decoltat, sa cinti in limba engleza, dar eu nu stau sa critic pentru ca toti artistii, pe vremea aceea, traiau foarte bine.“
Dupa Revolutie, numai contractele pe care le-a avut in Japonia, in ’99, au fost in stare sa-i imbelsugheze traiul. Pina atunci, a dus o viata destul de grea, avea cite-un contract de o luna-doua, vara, si atit. „Am cintat in restaurante ca sa pot sa supravietuiesc pentru ca un artist de opera daca nu este ridicat la nivelul Angelei Gheorghiu sau al Leontinei Vaduva, in România, este un artist sarac. Nu cred ca eu am niste calitati atit de mari incit sa fi ajuns o mare stea.“

Casnicia nu mi-a lasat in amintire decit un gust amar
A fost casatorita, imediat dupa ce a terminat facultatea si-a luat inima-n dinti si a facut marele pas. „Si asa cum a fost nunta a fost si casatoria, nesemnificativa“, afirma dezamagita. „A durat trei ani si nu mi-a lasat nimic in amintire decit un gust amar. El locuia pe strada Conservatorului si-l stiam de cind eram studenta. Ne-am intilnit o data pe strada, conducea o prietena de-a mea cu care el era coleg. Eu eram pe vremea aceea cunoscuta, iar el era monden si cu foarte mult orgoliu. Colegii ii spuneau ca «niciodata Danuta nu te va lua de barbat», iar pentru el asta a fost o provocare. Era inginer auto, mai apoi a avut si el o evolutie spectaculoasa. M-a cucerit fiind foarte simpatic. Este un baiat foarte destept, cu foarte mult umor si mie imi plac oamenii pontosi, vii, care au ceva de spus. Ii placea sa se distreze foarte mult, dar avea si acest umor si inteligenta nativa care m-au fermecat. Era galant, parea un om dragut, deschis. Eu aveam 22 de ani, iar el este mai mare cu 5 ani decit mine. Si am hotarit nunta in felul urmator: mi-a spus ca in martie ne casatorim. Ne cunosteam cam de jumatate de an, dar eu trebuia sa plec la un concurs in Spania si i-am spus ca nu putem sa ne casatorim in martie, pentru ca nu puteam sa-mi schimb buletinul si a hotarit ca ne casatorim in septembrie. Am zis «bine» si n-am mai discutat despre asta. In august, m-a intrebat daca am vorbit cu ai mei despre casatorie si am spus «da», desi nu le spusesem. Am mers la ai mei si i-am zis «Spune-le!», deci m-a cerut in casatorie de la ai mei intr-un fel lipsit total de romantism si exact asa a fost si casatoria. Eu faceam naveta si el ma certa ca veneam noaptea acasa si-l trezeam din somn, ma certa ca plec dimineata si-l trezesc, cam asta a fost.“
O intreb despre perioada de inceput a relatiei, care, presupun, a fost frumoasa. Ma contrazice. „N-a existat niciodata o perioada buna, n-am absolut nici o amintire frumoasa.“ Sint curioasa sa aflu care a fost picatura care a umplut paharul. „Am divortat pentru ca nu mai mergea, era un chin, un calvar, orice iesire in oras era un calvar. Eram geloasa, pentru ca el era curtenitor cu toate femeile de fata cu mine si eu sufeream foarte tare.“
Apoi, pentru prima oara, s-a tinut concurs la Opera din Bucuresti. „Stiam ca n-am nici o sansa pentru ca locul era dat, stiam si cui, dar ne-am prezentat zece soprane si in ziua concursului s-a schimbat comisia si brusc am avut o sansa. Am intrat in teatru peste vointa lor pentru ca ei aveau deja aranjamentele facute si nu mi-a fost usor deloc. M-au chinuit pina in 1993, cind am plecat pentru ca nu mai suportam.“ In 1988, a sustinut un spectacol la cererea CEC si, in ziua respectiva, au venit in cabina ei directorul Brincusi cu secretara de partid care era soprana si au tinut mortis sa-i spuna: „Sintem toti in sala, nu sa-ti dam rolul, ci sa ti-l luam.“ „Loja artistilor era plina atunci cu toate sopranele din teatru“, continua Daniela Vladescu, „si lucrul acesta m-a dat gata, am terminat Traviata cu noduli pe coarda. Dupa aceea n-am mai putut sa scot un sunet de stres, de emotie si de groaza ca au venit acolo sa ma foarfece.“ Acelasi lucru s-a intimplat si in ’91, si in ’93, cind a fost nevoita sa-si caute de lucru prin restaurante, pentru ca la Opera nu-i mai repartizau nici cel mai amarit rol, si mihnirea ei a venit la pachet cu ceva probleme de sanatate. 

As fi mers pina-n pinzele albe pentru Nicu Ceausescu, daca merita
„Am avut o perioada neagra care a durat foarte multi ani“, rosteste cu jumatate de glas. „Povestea mea este arhicunoscuta in diverse variante. Varianta mea nu are nici o valoare pentru ca nimeni nu o crede si-atunci eu am decis ca aceasta perioada a vietii mele, de fapt a sufletului meu, pentru ca am functionat intotdeauna dupa ce mi-a spus inima si niciodata dupa ratiune, sa ramina doar de mine stiuta. Chiar daca au fost scenarii, povestea mea a fost adevarata si frumoasa.“ Povestea de dragoste dintre ea si Nicu Ceausescu, adica. Se fereste sa rosteasca numele lui, se bilbiie ingrozitor pina isi curma singura vorbele. Ochii i se umezesc si se feresc de mine. Prefera sa nu se adinceasca in subiect, vrea sa nu poposim prea mult asupra amanuntelor. Aduc totusi vorba de afirmatiile si acuzatiile presei vremii si, resemnata, imi vorbeste: „Eu nu am avut o viata usoara, am avut viata cea mai grea in perioada acestei relatii, dupa care am tras toate ponoasele ani de zile, inca 5 sau 7, chiar si acum. Relatia a fost nedreapta pentru ca a fost unilaterala si asa cum unii au vrut s-o prezinte ca o mare iubire reciproca, nu a fost asa. Daca nu-ti spune niciodata ca te iubeste si nu-ti spune niciodata ca-i e dor de tine… Iar ca sa-mi dovedeasca prin fapte, asta cu certitudine n-a facut-o, dar macar sa fi spus o data… Relatia a durat patru ani, de fapt patru ani de tristete, de singuratate. M-a afectat relatia, si apoi m-a afectat si ca am fost judecata c-am avut o viata de lux, desi eu n-am profitat cu absolut nimic de aceasta relatie, n-am avut nevoie de nimic si probabil ca de asta nici n-am fost pedepsita vreodata asa cum au fost altele pedepsite. Eu am fost un om onest si mi-am dat tot sufletul in relatia asta. Am stat patru ani cu el pentru ca iubirea nu e ceva pe care sa-l poti struni, decit daca esti un om rational, pe cind eu sint un om al senzorilor si-al sentimentelor si-al sufletului.
N-am crezut niciodata ca relatia va merge. Si culmea este ca in vara anului 1989 m-am decis sa rup legatura pentru ca am suferit foarte mult, m-am imbolnavit iar la git. L-am rugat sa ma lase
sa-mi reiau cariera si sa-mi vad de viata mea si i-am spus «la revedere». Faptul ca i-am spus «la revedere» l-a iritat, pe moment am primit amenintari ca voi fi distrusa, a doua seara erau lacrimi la telefon ca nu poate fara mine, desi se putea foarte bine fara mine, o simtisem pe pielea mea. In decembrie mi-am riscat chiar viata cind m-am dus la el, aveam pure sentimente de prietenie si de mila pentru un om care trecea prin niste momente cumplite si era un om nevinovat, eu stiu foarte bine asta. Si cind mi-a dat telefon prima oara, de la Sibiu, sa ma duc ca este singur, in 21 decembrie, m-am dus. Toti cei care l-au inconjurat toti anii aceia si pentru care pe mine nu ma mai vedea si nu mai insemnam nimic din cauza lor, toti l-au parasit, si l-am gasit singur in casa. Cind am ajuns am vazut pe noptiera bijuteriile fetei care abia plecase, nu stiu ce s-a ales de ele, m-am intristat mult. Trebuia sa vorbeasca cu cineva, nu mai avea pe nimeni cu cine sa vorbeasca, n-avea un prieten adevarat. Si dupa aceea, am aflat foarte multe lucruri pe care nu le stiam si mi-am dat seama ca este un om care nu merita. Am fost blamata si de avocata lui, doamna Paula Iacob, care m-a judecat crunt, desi nu stia nimic. Nu l-am vizitat in inchisoare pentru ca-mi riscam viata. Eram sigura ca vrea sa-mi spuna ceva ce altii ar fi vrut sa afle si ce eu nu voiam sa stiu, si-atunci, in momentele acelea, m-am protejat si, implicit, i-am protejat pe-ai mei pe care nu puteam sa-i mai expun si la alte suferinte. Am stat inchisa si parintii mei n-au stiut de mine o saptamina, au fost disperati. Nu m-au lasat sa spun nimic si tata, saracul, pornise sa ma caute peste tot. M-am gindit: pentru ce sa-i sacrific, pentru un om care a avut o viata dubla si care m-a folosit?! Nu, n-am mai vrut si tot ce-am facut de data asta am facut si pentru ca iubirea aceea mare nu mai exista. Ea s-a sfirsit intr-o vara, in vara lui ’89, cind eram deja suprasaturata de felul in care ma trata. A fost cea mai lunga, cea mai intensa, dar si cea mai chinuitoare relatie a mea, pentru care am suferit 15 ani. Si-acum mai sint intrebata despre aceasta relatie, iar cind se scrie despre mine se scrie «fosta amanta», lucru total nedrept pentru ca amanta inseamna altceva, noi eram doi oameni liberi, singuri, iar eu n-am cerut sa fiu intretinuta sau ocrotita. Intotdeauna am fost etichetata nerealist. Si la Opera
m-au pedepsit in continuare, la televiziune n-am mai aparut, nici dupa revolutie, nici din ’85 pina in ’89 nu ma mai dadeau, tot din cauza acestei relatii. Dar nu-mi pare rau, relatia a fost alegerea mea, la fel cum a fost alegerea mea cind am hotarit sa ma protejez pe mine si pe familia mea, dar probabil, daca merita, as fi mers pina-n pinzele albe pentru el.“

Am fost foarte aproape, de multe ori, sa renunt la viata
„Cind am inceput relatia, parintii mei au fost foarte socati de alegerea mea“, tine sa-mi spuna, „ei au stiut ca nu e bine, dar nu mi-au spus nimic pentru ca ma iubeau si m-au lasat asa. Eu n-am avut copii, n-am o familie si pentru mine viata nu inseamna mare lucru. Am trecut prin momente foarte grele si socante chiar, pentru ca, stiindu-ma nevinovata si platind tot ce-au facut altii, puteam foarte usor sa renunt la viata. Nu din motive crestine n-am renuntat, caci eram foarte aproape de multe ori, ci pentru ai mei.“
Virez usor discutia spre alti ani trecuti si incerc sa aflu frinturi din relatiile ce au urmat casniciei. „Dupa casatorie si inainte de aceasta relatie n-a fost nimic semnificativ. Si copii n-am vrut sa fac cu un om care nu ma pretuia de nici un fel, n-ar fi meritat copilul. O cintareata, caci pina la urma asta sint, o cintareata, poate intr-o buna zi sa se trezeasca fara pic de glas. Eu m-am trezit de vreo doua-trei ori cu boli foarte grave ale corzilor vocale, pe motiv de stres, de suferinta, de plins. Am facut o data operatie pentru noduli, nu mi-e rusine sa o recunosc, iar vocea nu s-a mai refacut asa cum era inainte. Eu am cintat mult, am cintat orice, chiar si atunci cind aveam certificate medicale, am muncit mult, mi-a placut sa muncesc. Dar m-am gindit: «Ce fac daca am un copil? Cum sa-i ofer tot ce-i trebuie daca eu nu mai pot sa cint?» Pentru ca eu nu stiu sa fac altceva. Sigur ca pot sa ma duc sa muncesc orice, nu mi-e rusine de nimic, dar m-ar durea sufletul sa-si doreasca copilul ceva si eu sa nu pot sa-i iau, mai ales cind eu am avut tot ce mi-am dorit. Si asa anii au trecut.»“
Declara fara codeala ca a iubit cu adevarat de patru ori in viata. „Sau poate de cinci ori“, se razgindeste. „Insa intotdeauna am plecat deceptionata din aceste relatii. Am avut legaturi care au durat ani de zile, dar de foarte mult timp sint singura si nu simt nevoia nimanui pentru ca m-am chinuit foarte mult, nu am o amintire calda care sa-mi aminteasca cu drag despre o relatie. Toate au fost chinuite tot timpul de neincredere, sint oameni care n-au dat doi bani pe mine.“

Nici acum, ca director, nu sint apreciata si pretuita
De mai bine de un an, este director general al Teatrului Oleg Danovski din Constanta si are deja izbinzi cu care se poate lauda, dar si trude si impasuri care i-au testat iscusinta. „Anul trecut, teatrul a fost nou constituit, sala era in reparatie si teatrul era inchis de citeva luni bune. Au fost si probleme financiare destule, fiind la inceput, neavind teatru, sala si public. Mi-a fost greu si chiar de citeva ori am ajuns cu pixul in mina gata sa-mi dau demisia de groaza esecului, pentru ca nu vedeam vreo solutie. Oamenii m-au privit ca pe orice director nou pe care nu-l primesti cu bratele deschise, nestiind ce fel de om e. Nici acum, ca director, nu sint apreciata si pretuita, dar eu am cugetul impacat ca n-am facut rau si ca am incercat sa progresam cit se poate si, intr-adevar, am progresat. Noi mincam destui bani de la buget si sintem neproductivi, adica nu scoatem banii pe care-i cheltuim, dar ceea ce nu inteleg foarte multi este faptul ca viata fara noi devine nu searbada, ci chiar periculoasa. Fara cultura, fara frumos, fara sensibilitate trebuie sa realizam ca vom avea pe strada numai bestii. Arta nu este o afacere sau o investitie. Sau este o investitie, dar in moralul oamenilor, in cultura lor.“
Dupa o zi aglomerata la serviciu, acasa o asteapta sase pisici, nicidecum un sot ce se perpeleste de dorul ei sau copii ce-o primesc cu drag. Are in grija animalele din jurul blocului si lasa de izbeliste trebuinta sufletului de a simti alt om pe-aproape. „Dupa ce nu i-am mai avut pe-ai mei“, spune probind un zimbet, „m-am inconjurat de animale pentru ca afectiunea trebuie s-o dai cuiva si-n general oamenii asupra carora eu mi-am revarsat toata afectiunea si toata tandretea si toata viata mea n-au meritat si am ajuns intr-un punct in care m-am gindit ca nu mai trebuie sa fac incercari. Au incercat, in schimb, prietenii sa ma peteasca, dar nu se leaga nimic. Ma gindesc la discutiile astea pe internet, nu sint atit de rationala, incit sa-mi aleg astfel o relatie. Inca mai astept pumnul acela in stomac pe care-l simti cind te indragostesti. In «Falling in Love», cu Robert De Niro, film care mi-a placut foarte mult, actiunea se intimpla in metrou. Cind l-am vazut prima oara mi-am propus sa las masina si sa merg cu metroul, dar m-am ratacit, n-am mai gasit tronsonul 2, si-atunci mi-am spus ca n-am nici o sansa. Si oricum, cind am vazut lumea obosita, darimata din metrou, cine sa mai aiba in ziua de azi timp de cuceriri si de fiori?!“
Interviu preluat din revista Tango, nr27/septembrie 2007

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.