De la conștientizare la activism: Un dialog despre emancipare și egalitatea de șanse

de
Elisabetta Capannelli, manager pe ţară la Banca Mondială în România şi Ungaria

Miercuri, 18 martie 2015, Mihaela Miroiu şi Nicoleta Biţu, două dintre cele mai cunoscute şi mai apreciate teoreticiene în chestiuni de identitate culturală şi feminism, au onorat invitaţia reprezentanţilor Băncii Mondiale la un dialog sincer despre identitate de gen, egalitate de şanse, activism şi schimbare socială.

Fotografii de Paul Buciuta

 

După o scurtă introducere în care au vorbit Elisabetta Capannelli (manager pe ţară la Banca Mondială în România şi Ungaria), Angela Filote (șefa Reprezentanţei Comisiei Europene în România) şi Mădălina Mihalache (șefa  Biroului de Informare al Parlamentului European în România), Mihaela Miroiu şi Nicoleta Biţu au răspuns la cele câteva întrebări ale moderatorului despre conştiinţa genului, despre egalitatea de şanse, despre naşterea abordărilor personale şi a acţiunilor complementare sub presiuni ideologice şi social-politice.

 

Mihaela Miroiu: Am spurcat clopotniţa pentru că eram fetiţă

 

Mihaela Miroiu face parte, după cum dumneai însăşi o mărturiseşte, „din categoria celor care şi-au rupt multe perechi de pantofi în 1990, 1991 ş.a.m.d. la protestele serioase pentru democratizare”. Mulţi dintre cei care au ales să rămână în România Postdecembristă, imediat după căderea regimului comunist din ţară, s-au găsit în aceeaşi situaţie de iniţiatori, de făuritori de perspective: „să deschidă domenii noi de studii, să facă specializări, să scrie cărţi dintr-un gen în care nu s-a mai scris niciodată, să înveţe enorm, să-i înveţe pe alţii să facă primele organizaţii non-guvernamentale, să participe în acelaşi timp la procesul mai larg de democratizare”. Din aceeaşi „datorie morală de a construi o libertate despre care nu ştiai mai nimic”, Mihaela Miroiu se va dedica acestei cauze cu abnegaţie: „de la şapte seara eram în stradă, de la cinci dimineaţa mă trezeam ca să reformez predarea filosofiei, să fac primul manual de cultură civică pentru licee, primul ghid de termeni politici”.

 

Dar doamna profesoară Miroiu (acord în gen voit, asupra căruia insistă) nu este cunoscută astăzi numai pentru contribuţii filosofice. Este fondatoarea studiilor feministe şi de gen în România, recunoscută internaţional pentru activităţi împotriva discriminării şi pentru lupta în promovarea drepturilor femeii. Această luptă a izbucnit pe fondul unei revolte inflamate după o succesiune de întâmplări personale dintre cele mai neplăcute, care explică şi apariţia conştiinţei de gen la Mihaela Miroiu: „cum a apărut conştiinţa genului la mine? Cred că prima oară, când aveam cinci ani şi am urcat cu nişte prieteni băieţi, de aceeaşi vârstă, să tragem clopotul, după care preotul a spus că eu am spurcat clopotniţa pentru că eram fetiţă şi a trebuit să facă o slujbă de resfinţire a clopotniţei, pentru că acolo a călcat o persoană cu gen greşit. Pe mine m-a marcat toată viaţa chestiunea asta, nu în sensul că mi-am făcut complexe, ci în sensul că am vrut să-mi explic tot timpul originile religioase ale patriarhatului, iar acum devine foarte important pentru că, totuşi, România este cea mai religioasă ţară din Europa. Al doilea lucru care mi-a atins conştiinţa faptului că oamenii văd că, fată fiind, am un gen greşit, au fost serile la ţară. Am crescut într-un sat din Transilvania. În fiecare seară, părea că femeile nu fac decât să continue să muncească până când adormeau, pe când după cină, bărbaţii aveau timp liber, se duceau la cârciuma satului să pună ţara la cale. Să pună ţara la cale mi se părea un lucru foarte plăcut. Eu am avut dezlegare pentru că eram copil, dar mi s-a atras atenţia că atunci când voi creşte, n-am ce să mai caut la pusul ţării la cale. Apoi, în adolescenţă, a început un gen de experienţe pe care multe le-am avut, chiar dacă le tăcem, respectiv trei tentative de viol, multe acte de agresiune sexuală, tot tacâmul legat de ce probleme ai, fată fiind. Sigur că eu aveam un mare avantaj: am fost educată să fiu puternică de un tată care cred că a făcut primul mentorat feminist cu mine şi care m-a învăţat şi exerciţii de autoapărare. Realmente am scăpat din toate trei pentru că ştiam unde şi cum să dau. Ăsta a fost motivul pentru care am scăpat de agresiune, că am răspuns cu violenţă acestor acte”.

 

Mihaela Miroiu: „Bărbaţii umanişti, democraţi şi necomplexaţi sunt feminişti”

 

Mihaela Miroiu nu admite existenţa unui feminism universal pentru femei, iar diversitatea preocupărilor feministe de pretutindeni îi dă dreptate. În prezent, şi în România , „multe lucruri par foarte fireşti, iar nuanţele au sens” în astfel de chestiuni, prin comparaţie cu anii 1990. Totuşi, în ciuda ameliorărilor legislative, „nici măcar un articol din legea egalităţii de şanse nu s-a aplicat până la ora asta. Ce mi se pare mie strigător la cer este că ai o comisie de egalitate de şanse în senatul României compusă numai din bărbaţi, care nu au absolut nicio legătură cu problema!”, observă Mihaela Miroiu, „ăsta e lucrul care mă va durea, te va durea şi ne va durea întotdeauna, nu că se găseşte câte un neghiob să facă ceva, ci că ceilalţi consimt la nedreptate prin tăcere. Bărbaţii umanişti, democraţi şi necomplexaţi sunt feminişti, chiar dacă ştiu sau nu. Dacă au o problemă cu chestiunea asta, înseamnă că au o problemă cu unul dintre celelalte lucruri”.

 

 

Nicoleta Biţu: Încă nu conştientizam că eram ţigancă

 

Nicoleta Biţu este directoarea Centrului pentru Studii Romani din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative şi activistă de peste 23 de ani în domeniul drepturilor omului şi ale femeii de etnie romă, despre care Mihaela Miroiu afirmă că „e ce vezi, crede în ce face, este absolut autentică, o persoană care merge înainte indiferent de raţiuni birocratice, politice, de familie”.

 

La Nicoleta Biţu, identitatea etnică o precede pe cea de gen: „identitatea mea de gen nu a fost prima cu care m-am confruntat, ci cea de romă, cea de ţigancă. Tatăl meu a ieşit la pensie ca general în rezervă de poliţie, un căldărar educat, cu facultate terminată, şi mama, o persoană cu educaţie medie, a rămas casnică acasă. Deci provin dintr-o familie de clasă mijlocie din România din timpul comunismului. Ceea ce ne-a diferenţiat de ceilalţi este că tatăl meu nu şi-a ascuns identitatea etnică niciodată. La patru ani, eram în faţa blocului şi după ce copiii din bloc s-au săturat să se joace cu mine, au început să mă strige ţigancă, dar într-un mod foarte agresiv. Eu am început să plâng şi nu ştiam de ce, încă nu conştientizam că eram ţigancă, nu ştiam ce înseamnă acel cuvânt. M-am dus la mama şi am întrebat-o de ce mă agresează copii. Iar mama a avut un întreg discurs cu mine, o întreagă explicaţie şi a terminat prin a spune: nu trebuie să-ţi fie ruşine că eşti ţigancă! Dar această identitate stigmatizată mi-a pus probleme toată viaţa mea.” De identitatea de gen, Nicoleta Biţu a devenit conştientă mai târziu, în adolescenţă, odată cu preocupările mamei pentru virginitatea fiicei sale: „având un frate mai mic căruia nu i se spunea nimic de genul ăsta, am început să devin foarte curioasă de ce e atât de valoroasă virginitatea mea”. Cele două identităţi s-au completat treptat, dar numai după o perioadă de tensiuni interioare la care au contribuit şi presiunile din partea familiei: „dorinţa familiei de a demonstra tot timpul că eşti altfel decât ceilalţi ţigani, că nu eşti aşa cum spun românii sau ceilalţi, că trebuie să fii tot timpul cel mai curat, cel mai deştept, cel mai cel, asta a pus pe mine o presiune enormă”.

 

Violenţa domestică este un alt motiv hotărâtor pentru convingerile feministe ale Nicoletei Biţu: „bătăile pe care mama mea şi mătuşile mele le mâncau. Ăsta a fost lucrul care pe mine m-a revoltat de mică şi m-a făcut să mă întreb de ce se întâmplă asta şi de ce oamenii nu reacţionează”.

 

Nicoleta Bițu: Astăzi avem în Parlamentul European o femeie romă, pe lista unui partid feminist

 

Şi în ceea ce priveşte politicile pentru romi, revolta activistei provine din acelaşi simţ al unei nedreptăţi sociale extinse: „n-au fost politici care să vină din voinţa clasei politice româneşti sau dintr-o mare maturitate politică. De asta suntem astăzi în situaţia în care suntem şi în ceea ce priveşte egalitatea de gen, dar şi în ceea ce priveşte politicile pentru romi. Avem tone de hârtii şi de politici pentru ambele subiecte, dar stăm prost la voinţa politică, la asumarea politică a acestor două subiecte”.

 

Nicoleta Biţu a încheiat într-un mod optimist acest dialog despre emancipare şi egalitate de şanse şi a subliniat importanţa voinţei în determinarea unei schimbări umane şi mai apoi sociale: „e esenţial în schimbarea socială ca persoanele ca noi să nu renunţe. Nu e uşor, dar trebuie să crezi în capacitatea oamenilor de a se schimba, de a fi pozitivi, solidari. Şi eu, care sunt martoră de douăzeci şi ceva de ani a societăţilor din jurul meu, pot să spun că astăzi avem grupuri de feministe care protestează împotriva rasismului, ceea ce nu puteam să visez în 1998. Astăzi avem în Parlamentul European o femeie romă, pe lista unui partid feminist care în 1998 chestiona feminismul meu! Când ai o retrospectivă de douăzeci şi ceva de ani, în care poţi să vezi schimbările sociale, atunci îţi păstrezi credinţa în oameni”.

 

Categorii:
Reportaj

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *