În tinereţe, când cineva mă anunţa că mă voi mai înţelepţi cu vârsta, pufneam într-un fel care conţinea în el toţi stropii trufiei şi ai aroganţei mele de fată convinsă că nu va îmbătrâni niciodată. Consideram că nici nu am nevoie, simţindu-mă, deja, atât de înţeleaptă, încât toate avertismentele dospirii intelectuale şi spirituale de mai târziu mă făceau să izbucnesc în râs: cât de deşteaptă să mă mai fac?!
Cu trecerea anilor, însă, s-au schimbat în mine atât de multe, încât în fiecare dimineaţă când mă văd în oglindă mă mir că mai semăn, pe ici, pe colo, prin defectele esenţiale, cu cea de odinioară.
Încet-încet, se domolesc în mine răzvrătirile care mă făceau, mai demult, să fiu oricând gata să iau viaţă de la capăt. M-am trezit de curând sfătuind o prietenă să-şi ierte soţul care a înşelat-o, argumentând că e mai bine şi mai simplu aşa. Presimt deja că voi ajunge chiar să îi înţeleg şi să-i iert pe moşii însuraţi de care m-am îndrăgostit în tinereţe, care nu le-au părăsit pe băbuţele lor pentru mine, aşa cum bănuiesc – de-acum – că nici moşul meu nu mă va lasă, nici dacă se va îndrăgosti de o jună modelă care să-şi dezvăluie frumuseţea în faţa aparatului lui de fotografiat. Iar eu, la rându-mi, dacă prin absurd – sau, Doamne, prin ce mare noroc! – m-aş îndrăgosti pe furiş de un tânăr cu muşchi, care m-ar iubi nebuneşte la rându-i, l-aş sacrifica nemilos pe altarul idealurilor casnice şi-al anchilozelor mele mentale şi lombare, aşezate mai presus de zvâcnetul unui posibil început. “Vezi-ţi de viaţă, băiete, eşti prea bun pentru mine!” i-aş spune, şi l-aş lăsa în drum, splendid şi răvăşit de lacrimi.
Te iubesc ca şi cum ai fi murit, i-am spus de curând cuiva drag, fără să-mi dau seama că îl voi speria, cum altfel?, de moarte. Şi aşa mi-am mai adus aminte iarăşi că trecut-au anii, pentru că, de la o vreme încoace, au plecat din jurul meu atâţia oameni dragi, încât iubirea aceea, fără măsură şi fără speranţă, pe care le-o port, o iubire care se întâmplă mai mult în dimensiunea visului şi a miracolului, a ajuns să îmi fie reper.
Nu mai pot să pierd nopţile dansând şi mă tem să stau mai mult de-o clipă fără telefon. Pe măsură ce învăţ mai mult, înţeleg că ştiu mai puţin. Nu-mi mai agăţ mărţişorul, cu acul, în piept, de teamă să nu-mi scămoşez bluza, iar filmele prea monotone mă fac să adorm în fotoliu. Mă cremuiesc seară de seară ca şi cum m-ar bântui peste noapte toate vârtejurile uscăciunii, iar fetele mele s-au făcut atât de mari, încât îmi iau, amândouă, haine din şifonier.
Sunt toate semne alandala ale aceluiaşi înţeles care mă face să ştiu azi că am îmbătrânit deja. Nu pentru că ar fi pogorât peste mine cunoaşterea, chibzuinţa, buna judecată, ci pentru că m-am trezit aşteptându-le pe toate, tot mai nerăbdătoare.
Oare vor veni vreodată? Şi, dacă vor veni, îmi voi aminti?…
