Dinu Sararu: As vrea sa mai scriu o poveste despre tarani, despre niste tarani

de

80 de ani de viata, 80 de ani de speranta, 80 de ani de glorie si de dezamagiri. Dinu Sararu nu este numai o enciclopedie umana, ci si o personalitate calda si dornica sa daruiasca din amintirile sale. Primiti-le, impreuna cu o marturisire de suflet – „mi-e drag de viata, as vrea sa mai traiesc sa ma mai uit la lume”.

Gloria le apartine acelora care iubesc mai mult lupta decat succesul

Eveline Pauna.: Vreau sa parcurgem 80 de ani de viata, 80 de ani de speranta, 80 de ani de glorie si dezamagiri… As vrea sa pornim chiar cu „a fost odata” si sa vorbim despre 30 ianuarie 1932, satul Olari din comuna Slatioara, judetul Valcea…
Dinu Sararu.: Satul Olari era inima comunei Slatioara, sat de olari, tarani care faceau oale, care faceau var… Deasupra Slatioarei vegheaza Magura Slatiorului, care are 750 m inaltime…
E.P.: Dumneavoastra ati avut un statut privilegiat, erati fiul invatatorului. Mama era casnica, tatal v-a fost invatator. Cum ati fost privit de ceilalti colegi?
DINU SARARU: Eram mai mult decat privilegiat in statutul meu… De fapt, eu m-am nascut la Ramnicu Valcea. Tatal meu era descendentul unei familii de boieri olteni, cu radacini de pe la 1700 si care si-au pastrat de-a lungul timpului numele. Nu au avut nume decat dupa 1907, ii chema „Constandin”, adica „Constantin”. Primul baiat nascut trebuia botezat „Constantin” si acela mostenea si boieria si titlurile si tot.

Nu am avut voie sa-i spun«tata» nici macar acasa

E.P.: O vreme de poveste!
DINU SARARU: …Si era Constandin Dinca Sararu, pe la 1821, prieten cu Tudor Vladimirescu, care venea cu vite, cai si boi in satul Fometesti din comuna Slatioara, unde era un targ pe cazarmile Cezaro-Craesti, pentru ca prin Slatioara a trecut o granita impusa de austrieci, perioada cand s-a si ridicat un monument de arta extraordinar, bisericuta de la Vioresti… Deci, ma trag dintr-un neam ca acesta, de unde si ambitia mea de a razbate in viata. Lozinca mea, ca sa intelegeti foarte bine, este „Gloria le apartine acelora care iubesc mai mult lupta decat succesul”. Mi-a placut sa ma bat, sa ma lupt, fiind dintr-un neam ca acesta. La Slatioara am copilarit. Ca sa nu existe nici pentru mine o inhibitie ca sunt copil descedent de boieri, copilul invatatorului si nepotul celui care cladise scoala pe care scria mare C.C.Sarariu, bunicul meu, de la 6 ani si jumatate de cand am intrat la scoala si pana la 9 ani cand tatal meu a murit, pe front, in 15 august 1941, nu am avut voie sa ii spun „tata” nici acasa, ca sa nu cumva sa gresesc la scoala. Si asta ca sa nu se faca nici o deosebire intre ceilalti copii si mine. Va spun ca nu tin minte cand i-am spus „tata”, nu-mi amintesc nicio imprejurare.
E.P.: Dar sfaturile unui tata v-au lipsit?
DINU SARARU: Nu mi-au lipsit pentru ca el facea educatie cu toata clasa in care eram eu.
E.P.: V-ati fi dorit sa fie altfel?
DINU SARARU: Mi-as fi dorit, sigur. De exemplu, nu am stiut niciodata cand iau premiu si imi amintesc ca, intr-un an, la noi in pridvorul casei boieresti, au venit fetele frumoase sa impleteasca coronite pentru premianti. Nu am sa uit niciodata aceasta scena, aceasta durere ca ele faceau coronite pentru premianti si eu vroiam sa stiu daca iau premiu si nimeni nu avea voie sa spuna. Am aflat cand m-a strigat: Sararu C. Constantin… Si am mai fost strigat odata, in mijlocul satului, in 1942, de Ziua Eroilor, cand un copil spunea: „Sararu C. Constantin” si eu am raspuns: „mort pentru patrie!”. Era vorba despre tatal meu. Aceste doua povesti incheie copilaria mea cu tatal meu. I-am simtit lipsa toata viata. Mi-e dor si acum de el.

A fost o iubire mare intre ei. Mama considera ca e nedemn sa-si refaca viata

E.P.: Cum a fost momentul acela, la 9 ani, cand ati aflat ca tatal dumneavoastra a cazut pe front? Ati simtit ca deveniti capul familiei? V-ati revoltat?
DINU SARARU: Nu. Am fost cutremurat de zbuciumul mamei mele….
E.P.: Si-a refacut viata, dupa aceea?
DINU SARARU: Nu, niciodata. A ramas singura pe lume, chiar singura, fara exagerare. A fost si o iubire mare intre ei si considera nedemn pentru ea sa-si refaca viata. S-a consacrat cat a putut copilului, care eram eu. De altfel, eu de la 12 ani am plecat de acasa si o vedeam in vacante, atat. Dupa aceea eu am fugit de la scoala si m-am facut jurnalist…
E.P.: Dar pana sa ajungem acolo, stiu ca ati facut clasa I de liceu la Liceul Lahovari, unde ati ramas pana in clasa a V-a de liceu. In 1947 ati venit la Bucuresti, la Liceul Matei Basarab, de unde v-ati mutat la Liceul Mihai Viteazul. Sunt foarte multe institutii de invatamant prin care ati trecut…
DINU SARARU: Am trecut prin ele ca gasca prin apa…

Aveam haine din dimie, tesuta de fina Anica. Aat de saraci deveniseram, brusc!

E.P.: De ce v-ati tot mutat?
DINU SARARU: La Ramnicu Valcea am invatat stralucit. M-am tot mutat pentru ca, imediat dupa razboi, situatia economica a femiliei mele s-a prabusit total. Am venit la Ramnic la bunicul adoptiv, cel care o crescuse pe mama mea, colonelul Mihaescu, erou de la 1916, cu pieptul plin de decoratii si caruia copii lui i-au spus doar „Domnule colonel, am inteles, ordonati!” si vorbeau cu el numai in picioare. Acel bunic a fost arestat si nu am mai putut sta nici la Ramnicu Valcea. Un bun prieten de-al tatalui meu, care era membru al Partidului Comunist din ilegalitate, m-a luat pentru ca eram o povara pentru mama care nu avea nicio posibilitate, atat de saraci am devenit brusc. Nu m-am acomodat la Liceul Matei Basarab. Toti ma intrebau din ce stofa erau facute hainele mele. Erau facute din dimie, tesuta de fina Anica la razboiul de tesut, la Slatioara. Cei de aici din Bucuresti erau eleganti, eu nu m-am adaptat si am ramas repetent. Apoi am fost adus la Liceul Mihai Viteazul, unde mi-a placut pentru ca era o atmosfera mai frumoasa, mai nobila, mai deschisa. Am intrat in activitate de UTC ca instructor de pionieri si am uitat sa ma mai duc pe la liceu. Am ramas corigent si am uitat sa ma duc la corigenta. Toata vara am mancat mere, galeti cu mere si am citit literatura, am citit mii de pagini mancand mere varatice, la Slatioara. Toamna am mers la Bucuresti si am prins ultima sansa de a da corigenta si am trecut clasa. Am stat singur si nemancat trei luni in Bucuresti. Pana in noiembrie am mancat trei saci de posmagi udati, paine uscata pe care o ruda de-a mea o stransese pentru catei.
E.P.: Ce inseamna pentru un copil care a avut o copilarie indestulata sa ajunga sarac?
DINU SARARU: A insemnat foarte mult, a fost foarte greu. Aveam hainele de dimie, aveam pantofii legati cu sfoara…
E.P.: Si va propuneati sa ajungeti bogat? Ce era in mintea dumneavoastra atunci?
DINU SARARU: Mi-am propus sa ajung „cineva”. Nu se punea problema pentru mine sa ma imbogatesc.
E.P.: Si ca sa ajungeti „cineva” nu se putea decat pe calea scolii…
DINU SARARU: Se putea pe calea gazetariei. Si atunci, ca si dupa asa-zisa Revolutie din decembrie 1989, s-au deschis toate portile pentru tot felul de neispraviti, care au facut orice. A fost o explozie de presa, si burgheza si comunista. Mi-a intrat in cap ca, daca ajung gazetar, razbesc in viata. Nu a stiut nimeni ca nu m-am mai dus la scoala. Eram pe la revistele literare asa cum sunt cei care stau pe langa jocurile de table, citisem foarte mult, eram un personaj cu haine de dimie si o singura camasa, cu pantofii legati cu sfoara si peste ale caror talpi mai pusesem niste talpi de carton. Noroc ca aveam unde sa dorm. Am aflat ca se da examen de reporter la radio…
E.P.: Desi nu aveati treburile incheiate cu scoala…
DINU SARARU: Nu aveam nicio treaba si nici nu te intreba nimeni.
E.P.: Chiar asa?
DINU SARARU: Sa va spun ceva: dupa Revolutia asta pe care o tot pomenim noi, fara sa fi fost o Revolutie, dupa parerea mea, am fost numit Director General al cotidianului Universul Romanesc si am mostenit o redactie, care venea dupa Revolutie, dupa strada. Erau analfabeti, scriau cu litera mare in mijlocul cuvantului si erau gazetari… Pana i-am dat afara pe toti, inainte de Craciun, cand m-au enervat ca m-au facut comunist si au publicat intr-un ziar adversar un portret de-al meu din biroul meu cu poza lui Ceausescu deasupra. M-au reclamat si la televiziunea Soti, in frunte cu redactorul-sef, care, acum, este unul dintre cei mai apropiati prieteni ai mei, Dragos Dumitriu.
E.P.: Valeriu Rapeanu a jucat un rol important in viata dumneavoastra…
DINU SARARU: O sa va spun eu cine a jucat un rol important, intr-adevar… Revenind, m-am dus la Radiodifuziune si am dat concurs. Am castigat concursul la Carnetul Cultural de la Directia culturala, reporter IV. Erau asa: reporter IV, III, II, I, redactor… vedeti ce greu se ajungea?! Dupa doi ani eram cronicarul literar al postului de radio „Bucuresti”. Mentorul meu a fost Alexandru Balaci. Al doilea mentor a fost Mihnea Gheorghiu si al treilea a fost Valentin Lipatti. Ei erau o tripleta de aur a Universitatii bucurestene, careia i-a placut de mine. Am crescut pe langa ei, m-au invatat ce sa citesc, cat si cum sa citesc, unde sa ma duc in biblioteca, cum, ce si cat sa scriu. Primul meu costum de haine mi l-a vandut Octavian Sava, director adjunct la emisiunile pentru copii. Intai mi-a dat sa ma pozez cu costumul lui maro, frumos, pe care il iubea si apoi i l-am cumparat. Lumea continua sa ma intrebe ce stofa aveam eu in hainele mele. Pana si prima mea iubita de la radio, Iudith Calmarovici ma intreba ce e cu stofa din costumul meu. Mi-am cumparat si pantofi ca sa nu-i mai pierd prin redactie. Rapeanu a fost cel care era langa mine in cronica de teatru. Alexandru Balaci m-a dus sa vad primul spectacol de teatru la National. Am fost bolnav de teatru, de scriitura.

Nu am gresit cu nimic in cronicile de teatru

E.P.: Ati retrage ceva din cele scrise in cronicile de teatru?
DINU SARARU: Nu. Nu am gresit nimic. Am avut dreptate peste tot. Am fost urat… Am fost unul din cei trei cronicari de teatru care au terorizat teatrul romanesc 10 ani de zile – Radu Popescu, Valentin Silvestru si Dinu Sararu. Prima carte a unui cronicar de teatru aparuta dupa razboi a fost a mea, primul premiu de critica teatrala de dupa razboi l-am luat eu. Am tiparit doua volume de critica teatrala. Aproape 30 de ani am fost cronicar de teatru. Asta ca sa ajung director de teatru. Este cel mai mare blestem al cronicarului de teatru… sa ajunga director de teatru, sa puna in practica toate sfaturile pe care le-a dat el. Premiul de critica teatrala l-am luat cu un articol aparut in „Luceafarul” lui Eugen Barbu si se numea „Teatrul National in fata noii stagiuni” si il faceam praf pe Zaharia Stancu care era si presedintele Uniunii Scriitorilor si Directorul general al Teatrului National. Cu toate astea, Zaharia Stancu m-a iertat si m-a iubit, s-a purtat foarte frumos cu mine.

Am stat somer cateva luni

E.P.: In 1968 ati parasit „Luceafarul” si ati devenit seful publicatiilor Radioteleviziunii.
DINU SARARU: De la „Luceafarul” am fost dat afara impreuna cu Eugen Barbu pentru ca am facut o politica nationalista, „periculoasa pentru dezvoltarea sanatoasa a culturii romane”. Dealtfel, eu sunt cel care a publicat tricolorul pe frontispiciul „Luceafarului”. Inainte de aceasta, cei care ma tot intrebasera ce fel de stofa au hainele mele m-au obligat sa plec de la Radio, dupa 10 ani, unde ma ocupasem si de teatrul radiofonic si de spectacole mari cu Storin, Maria Filotti, Calboreanu, Manolescu… ceva absolut extraordinar. Am stat cateva luni somer, muritor de foame, avand si un copil, pe Ruxandra. Pana la urma, fiul domnului care ma adusese la scoala la Bucuresti, prietenul tatalui meu, fost ministru al invatamantului, fiu care era seful Sectiei de literatura si arta a Partidului Comunist Roman, m-a numit pe mine si pe Mihnea Gheorghiu redactori-sefi adjuncti la viitoarea revista de literatura universala „Secolul XX”. Redactor-sef era Marcel Breslasu, batran obosit, poet, pianist, cu un umor fabulos, evreiesc, de mare clasa, dar nu se ocupa de revista. O vedea doar cand aparea. Mihnea Gheorghiu si cu mine am facut aceasta revista. Apoi l-am adus pe Eugen Mihaescu, celebrul grafician, care si el era liber. Dupa doi ani si jumatate pe Mihnea si pe mine ne-au dat afara pentru ca am facut cu aceasta revista „bresa in frontul nostru ideologic”, pentru ca era o revista cosmopolita, asa era hotararea de partid. Revista a intrat pe mana lui Haulica, care a ingropat-o, asa cum a facut cu tot, nu a terminat nimic din ce a inceput. Si iar am stat acasa. Apoi am fost la „Luceafarul”, de unde si de acolo am fost dat afara tot pentru „bresa in frontul ideologic”, formulare care se gaseste in biografia mea.
E.P.: O eticheta…
DINU SARARU: Da, dar care mi-a facut placere mai tarziu, chiar daca atunci m-a ingrijorat. In acea perioada au intrat rusii in Cehoslovacia si a fost nevoie de o unitate de granit in toata tara. Eugen Barbu era la Poiana Tapului, iar eu la Slatioara. El cu bani, ca scrisese niste romane importante, filme, eu fara bani. Am fost chemati amandoi sa reintram in presa. Ne-a facut o mare placere. Am fost la Radio, dar nu m-au lasat sa intru in redactie, m-au pus seful publicatiilor Radio, al programelor de radio, dar nu cu drept de semnatura.
E.P.: Pai cum vine treaba aceasta?!
DINU SARARU: Pai asa… sa fiu adus in presa, dar sa fiu tinut departe de semnatura.
E.P.: Erati un om periculos…
DINU SARARU: O prostie! Am condus acest oficiu al publicatiilor.
E.P.: Dar v-a adus multi bani?
DINU SARARU: Nu… o leafa de redactor-sef. Nu aveai cum sa castigi mai mult decat toata lumea. Am facut programul de Radio, am facut publicatiile Cerbului de Aur, am avansat si am ajuns membru in Comitetul International al acestui festival si, incet-incet, Paler si cu Grigorescu, vicepresedintii Radio-Televiziunii, m-au mutat la Televiziune. In 6 luni eram directorul Directiei culturale a Radio-Televiziunii. Atunci am creat Teatrul National de televiziune. Nu am avut rabdare pana nu am facut si „un teatru de scandura” pe langa Televiziune, cu transmisii in direct, o data pe luna, cu regizorul Popa care era foarte inzestrat. M-am certat rau de tot cu Dumitru Popescu-„Dumnezeu” si mi-am dat demisia din aceasta functie. Iar am devenit somer. In conducerea Partidului Comunist era Cornel Burtica, un om de mare pregatire intelectuala si de un mare curaj, copil de tarani saraci din Burtestii din Deal din Mehedinti, fost ambasador la Roma, la Paris si care a aflat de mine, ca urmeaza sa fiu dat afara. Eu am facut cronica unei carti de Adrian Paunescu care, intre timp, fusese arsa dintr-un ordin suprem. Nu am vrut sa tin seama de aceasta poveste si am dat drumul cronicii. Ministrul Andrei Stefan, care ma cunostea dinainte, i-a propus lui Cornel Burtica sa stea de vorba cu mine, sa nu se grabeasca sa ma dea afara de la Televiziune. Am stat vreo doua ore si jumatate la usa pentru ca era un protocol colosal, muream de teama, am intrat si dupa o ora am iesit directorul Directiei Programelor culturale Radio-TV. Deci, nu am mai fost dat afara. Apoi am mai fost si vice-presedintele celei de-a XIII-a editii celebra a Festivalului Mondial de Televiziune de la Monte Carlo, prezidata de printesa de o frumusete rapitoare, Grace de Monaco, din juriu facand parte si Amadeo Nazzari, ale carui filme le-am vazut pentru prima data fiind elev la Ramnicu Valcea… si Alida Valli…

I-am impuiat capul si i-am spus ca daca vine vineri la Bucuresti cu trenul care ajunge la ora 6 si jumatate, eu o astept in gara si o iau de nevasta

E.P.: Iata ce face timpul! As vrea sa ne oprim putin aici cu activitatea profesionala si sa trecem in partea cealalalta a vietii dumneavoastra, cea personala. Ce se intampla? Cum au fost iubirile care v-au stat la brat? Cum au fost femeile de care v-ati indragostit? Daca le-ati ajutat in cariera si cum a fost cea pe care ati ales-o in final…
DINU SARARU: Alegerea a fost atat de grabita, incat abia daca o mai tin minte! M-am dus sa duc o decoratie la Teatrul de Stat din Baia Mare, care implinea 5 ani de activitate si sa reprezint postul de Radio-Bucuresti, al carui presedinte era scriitorul Ion Pas, un domn veritabil venit de la socialisti. Faceam parte dintr-un grup de ziaristi, Pop Simion, Dionisie Sincan, cu care am facut si un Cerc subversiv, se numea „Nicolae Balcescu”. La Baia Mare m-am urcat pe scena ca sa inmanez decoratia, brevetul si felicitarea postului de Radio, am fost aplaudat, a fost petrecere mare si ma simteam un fel de „sefulet” de la Radio. Pe acolo se vantura una mica de tot, cam de 17-18 ani si am cazut cu ochii pe ea. Era o adolescenta, imbracata frumusel, mi s-a parut interesanta si m-am tot plimbat cu ea prin acel bal.
E.P.: Era frumoasa si desteapta, nu?
DINU SARARU: Era un copil, mica de tot si scheletica. Pana dimineata m-am tinut de capul ei, dar si ea a stat gura casca dupa mine. I-am impuiat capul si i-am spus ca daca vineri (nu stiu de ce am ales aceasta zi) vine la Bucuresti cu trenul care ajunge la ora 6 si jumatate, eu o astept in gara si o iau de nevasta si o duc in calatorie pe Mediterana.
E.P.: Si a venit?
DINU SARARU: Culmea este ca le-am povestit celor doi prieteni ai mei, Pop Simion si Dionisie Sincan, iar acestia mi-au spus ca daca vine trebuie sa ma tin de cuvant. Se insurasera si ei. La Baia Mare am fost entuziasmat, dar la Bucuresti m-am trezit ca i-am promis sa vina cu mine. Prietenii mei m-au pus sa semnez un act prin care declaram ca daca fata vine, conform intelegerii, o iau de nevasta. Am semnat, iar ei au luat actul. In arhiva mea am pastrat acest act. Fata s-a dat jos din tren, cu o bocceluta asa frumoasa…
E.P.: O fata saraca?
DINU SARARU: Saraca.
E.P.: Si ati luat-o de sotie?
DINU SARARU: Sigur ca da. Aveau aia actul si ma faceau de ras in tot Bucurestiul si de…eram si eu cineva.

Paunescu – prietenul meu cel mai bun peste decenii

E.P.: Va gandeati ca o sa fie o casnicie pentru toata viata?
DINU SARARU: Am luat-o de drag. Nu se punea problema perspectivei. Noi traiam cu viitorul care era „presul” nostru, nu aveam nici un fel de sfiala in fata viitorului. Am trait o adolescenta si o tinerete atat de frumoase, de explozive, pline de incredere, chiar si cand terminam banii din leafa.
E.P.: As vrea sa mai amintim de anul 1974, cand a aparut romanul „Niste tarani”. Cum va amintiti de lansare?
DINU SARARU: Pana la lansare trebuie sa vorbesc despre suspendare. Eu aveam o rubrica „Opinia alegatorului” in Flacara lui Paunescu, prietenul meu cel mai bun de-a lungul deceniilor. Ne-am certat de cel putin 500 de ori pe viata si peste doua luni ne-am impacat, uneori chiar mai repede. Rubrica mea din revista lui s-a bucurat de un mare succes, era nevricoasa, curajoasa, ma lasau sa spun lucruri foarte tari. Intr-o seara, cand m-am dus sa-i duc materialul, m-a intrebat de ce nu scriu eu o carte, eu, care tot timpul povestesc si altii scriu nuvele, romane… M-a ambitionat si m-am tot gandit ca eu mai scrisesem un roman, cand eram elev la liceu, la Ramnicu Valcea. Am mai scris si un roman in Bucuresti pe care mi l-a pierdut Eugen Barbu, se numea „Moartea pinguinului albastru”. Paunescu mi-a spus sa scriu un roman despre tarani. Ma ducea la exasperare literatura asta in care taranii nu mai puteau de fericire „ca-i duceau la gospodariile agricole ca la serbare”. Acest text a aparut in 1974 pe coperta revistei cartii mele. Eu i-am spus lui Paunescu ca incep sa public in foileton. Conditia a fost sa-i dau primele 7 pagini pentru numarul urmator, iar in continuare cate 21 de pagini scrise pentru fiecare numar al revistei si primele trei numere in avans. Am adus primele 7 pagini, ne-am certat pe titlu si pana la urma a ramas „ Niste tarani”, iar in josul paginii scria „va urma”. Dar eu nu mai scrisesem absolut niciun rand. De frica „nebunului”, ca a zis ca anunta in presa ca nu am fost in stare sa scriu romanul si nu poate sa mai publice continuarea (si era in stare sa o faca). Imi era rusine de cei de la Slatioara, asa ca am scris trei capitole la rand. Serialul a mers pana in punctul actiunii in care a inceput arestarea taranilor si schingiuirea lor, dupa care un amarat de la Comitetul Central, de la Directia de presa, de la cenzura de Partid, a facut un referat si s-a suspendat aparitia romanului foileton „ Niste tarani”. Publicasem mai mult de 30% din el, in revista „Flacara”. Dar i-au schimbat si profilul revistei lui Paunescu, era revista social-politica nu mai era revista social-culturala. Nici poezie, nici proza, nimic…

Am stat trei luni la Canalul Dunare-Marea Neagra. Dupa aceea mi-au trebuit luni de zile sa invat sa merg pe Calea Victoriei fara frica ca e cineva cu pistolul-mitraliera si caine in dreapta sau in stanga mea

E.P.: Dar cand s-a intors timpul in favoarea dumneavoastra?
DINU SARARU: Nu s-a intors niciodata. S-a intors cam asa: eu am fost disperat ca eram sef in televiziune, scriam numai noaptea pentru ca la ora 8 trebuia sa fiu in televiziune, ca televiziunea nu e o joaca…. Revin….m-am dus intr-o vacanta de o luna de zile la Slatioara, disperat ca nu pot termina romanul si acolo l-am terminat. Am venit cu romanul la Bucuresti si i l-am trimis lui Rapeanu, prietenul meu din gazetarie si care era directorul Editurii Eminescu. Rapeanu m-a cautat intr-o seara, mi-a spus ca a citit romanul si mi-l publica. Romanul a aparut in 7.500 de exemplare, a fost un bum literar inimaginabil. Toti vorbeau ca nu se publicasera pana acum niste lucruri cum ar fi arestarile facute de securitate… Am fost propus, in aceeasi toamna, pentru premiile Academiei Romane si cu un singur vot contra, al lui Marin Preda, am luat Premiul Academiei Romane pentru literatura. Romanul are 15 editii pana acum, s-a facut piesa de teatru de catre Catalina Buzoianu, s-a jucat 9 ani cu casa inchisa, s-a jucat in Teatrele Nationale din Bucuresti, Iasi, Cluj, Timisoara, cu cordoane de politie… O nebunie…s-a facut scenariu de radio, Danieliuc a facut film. Dupa premiul Academiei am devenit romancier. Unii ziceau ca s-a mai intamplat in literatura sa scrii un roman si „gata, a murit, sa vedem daca mai scrie si altceva”. A fost o ura extraordinara a unora pe care am simtit-o si eu. De ambitie am scris „ Clipa” peste doi ani, in care am descris lagarele de concentrare, in care am fost si eu, nepotul boierului, fiul taranistului. Am stat trei luni la canalul Dunarea-Marea Neagra.
E.P.: Si cum a fost ?
DINU SARARU: Nu vreau sa mai vorbesc, pentru ca a fost inimaginabil, aveam 21 de ani.
E.P.: Este perioada din viata pe care ati sterge-o?
DINU SARARU: Nu, nu as sterge-o. Dar, ani de zile am visat ca sunt in lagar, ma trezeam pe marginea patului si nu mai puteam sa adorm. Vroiam sa ma conving ca nu sunt in lagar, ca este doar vis, ca sunt acasa la mine. Mi-au trebuit luni de zile sa invat sa merg pe Calea Victoriei fara frica ca e cineva cu pistolul-mitraliera si caine in dreapta sau in stanga mea. Am taiat stuf in Baltile Brailei, in pielea goala cu lipitori pe mine… nu se poate descrie. Sa te scoli in fiecare dimineata cu un pistol indreptat spre tine, cu 40 de oameni dormind de-a valma pe niste saci de fan… La ora 4 jumatate dimineata se dadea desteptarea. Am vazut om care a facut criza de epilepsie langa mine, oameni care isi rupeau camasa si cereau sa fie impuscati si li se raspundea ca nu strica un cartus pe ei… cu timpul s-au dres toate lucrurile astea, eram tineri.
E.P.: Sa mai vorbim si de faptul ca actorii va regreta acum. Mari actori mi-au declarat ca „Dinu Sararu avea o calitate: iubea actorii”. Ma mir ca dragostea aceasta din partea unor nume ale teatrului vin asa de tarziu, pentru ca dumneavoastra ati fost dat afara din functia de manager, de catre actori.
DINU SARARU: De la Teatrul Mic. Asta a fost o provocare. Ei, saracii, au venit dupa cateva luni la mine. Doi actori au plecat odata cu mine din teatru, Stefan Iordache si Carmen Galin, in aceeasi zi, pentru ca am plecat eu, asa au si declarat, revoltati.
E.P..: Un gest incredibil!
DINU SARARU: Mari oameni, mari actori. Stefan Iordache a fost cea mai mare constiinta artistica din ultimii 20 de ani. Dupa aceasta, primul actor care s-a trezit si a declarat ca „ D-lui Sararu ii datoram totul, pe mine m-a facut vedeta, am jucat pentru el, mi-a dat sentimentul ca sunt artist. El a platit singur, cand trebuia sa platim toti langa el”, a fost Valeria Seciu.

Dupa 22 de ani…

E.P.: V-a durut tradarea acelor oameni?
DINU SARARU: Da, m-a durut extraordinar. Paraseam teatrul care fusese luat cu asalt de zeci de mii de tineri cu chitarele si cu saci de dormit, care faceau coada de la Capsa pana la casa de bilete, noaptea si asteptau sa se deschida casa sa vada „Maestrul si Margareta”, „Sa imbracam pe cei goi”, „Richard al III-lea”, „Niste tarani”…a fost o dementa in Bucuresti. Breban spunea ca teatrul era singura oaza de libertate si de spirit liber din Bucuresti, in epoca asta. Deci eu am venit cu o zestre a revolutiei culturale, nu s-a dorit ca eu sa fiu autorul acestei zestre. S-au organizat de asa maniera lucrurile, ca eu sa fiu dat afara. Ura care era in fiecare cetatean fata de un regim oprimant, in fiecare institutie isi dadeau afara seful care ii dusese la glorie… Eram „un Ceausescu” pe care il dadeau afara. Asa mi-au facut si mie. Nu mai pot sa uit urmatorul lucru: anul trecut…
E.P.: La decernarea premiilor UNITER…
DINU SARARU: Da, actrita pe care am adus-o de la Piatra Neamt si care a primit premiul pentru intreaga activitate, a spus: „Inainte de a va multumi trebuie sa-i cer iertare lui Dinu Sararu”
E.P.: Dupa 22 de ani…
DINU SARARU: Dupa 20 de ani, plangand. S-a transmis in direct in toata tara. Dupa acest moment, m-am trezit cu un telefon la Slatioara: „D-le Sararu, sunt actrita Liana Ceterchi, pe care ati adus-o de la Turda, vreau sa va rog sa ma iertati ca am strigat sa plecati din teatru si sunt disperata ca am visat-o pe mama care mi-a spus sa va cer iertare si sa va aduc din partea ei o sticla de vin rosu”. A doua zi a venit la mine plangand in hohote si cerandu-si iertare ca a fost o nemernica si mi-a adus o sticla cu vin rosu.
E.P.: Ati mai putut sa iertati?
DINU SARARU: Ii iertasem demult! Dar nu am mai trecut pe strada Sarindar, spre teatru, din ziua de 8 ianuarie 1990 pana in ziua cand vorbesc cu dumneavoastra.
E.P.: Si veti mai trece de acum inainte?
DINU SARARU: Niciodata. M-au mai chemat, si Alexa Visarion, director, si Calinescu, pe care eu l-am creat si care a mancat si a dormit si el si nevasta lui, la mine in casa si a cerut sa vina politia sa ma aresteze, nu-mi venea sa cred. M-a chemat si Leopoldina Balanuta, cand a fost directoare si a declarat ca vrea sa aduca teatrul unde l-a dus Dinu Sararu… i-am iertat pe toti, dar pe strada aceea nu ma mai duc.
E.P.: I-ati iertat, dar nu puteti uita.
DINU SARARU: Off!…cum sa va spun? Stiti cine erau cei care strigau sa plec din teatru? Ioana Pavelescu, pe care am facut-o vedeta, careia i-am creat conditii extraordinare si cand am fost dat afara din teatru, sotul ei (caruia i-am fost ca nas, ca pe ea o mai cununasem o data, iar pe fata eu am botezat-o), era seful de cabinet al sefului statului. Cine era sotul Lianei Ceterchi care a spus sa plec din teatru? Radu F. Alexandru, seful de cabinet al lui Gelu Voican Voiculescu, seful noii securitati a revolutiei. Ei m-au dat afara, la mine traisera in teatru. Pe Radu F. Alexandru eu l-am lansat cu o piesa despre eroii comunisti, tineri schingiuiti prin inchisori si cu piesa aceasta am deschis Teatrul Foarte Mic. A fost toata protipendada comunista, in frunte cu Nicu Ceausescu si a primit felicitari… si ei m-au dat afara, ei care au mancat la mine in casa, carora mama mea le-a facut prajituri, le dadea dulceata cu apa rece, cum se da la olteni, au fost ca niste copii ai mei, prieteni cu copiii mei…

Cortina era facuta de mine, grea, de zeci de kilograme si nu puteam iesi prin ea, asa cum spunea un actor “parca si cortina se impotrivea sa plece din teatru”

E.P.: Cum se-ntoarce roata vietii!…
DINU SARARU: Nu va dati seama…cand mi s-a spus sa plec din teatru?! Teatrul pe care eu il facusem, pe care eu l-am reconstruit, pe care l-am imbracat din nou in catifea, ca si teatrele clasice, englezesti. Teatrul ai carui oameni i-am dus la glorie, le-am luat toate premiile cu putinta, le-am adus toti doctorii cand au fost bolnavi… s-a ridicat din sala un actor adus de la Pitesti, care cu doua saptamani inainte de Revolutie a venit plangand la mine si mi-a cerut sa-i salvez mama care murea bolnava de ciroza, iar peste 4 zile a venit in teatru si mi-a pupat mana ca i-am salvat mama, iar peste doua saptamani a spus sa plec din teatru… Asta a fost viata mea! Da, mi-a placut mai mult lupta, decat succesul!
E.P.: Dar spuneti-mi si de perioada Nationalului, 2001-2004, de ce ati plecat?
DINU SARARU: Acolo a fost altceva. Trebuia sa plec pentru ca era de onoarea mea.
E.P.: De ce, daca actorii va iubeau?
DINU SARARU: Exista o lista facuta de marii actori catre Tariceanu, ca sa nu plec. Iar el nu a avut timp 4 ani, cat a fost prim-ministru, sa ma cheme sa vorbim, chiar daca a fost la mine in casa si el cu fosta sotie, erau prieteni cu fiica mea, Ruxandra… Revin la momentul 1990, cand mi-au spus ca trebuie sa plec din teatru, m-am ridicat de la prezidiu si am vrut sa ies prin scena, ca sa nu ies pe usile prin care ieseau actorii. Cortina era facuta de mine, grea, de zeci de kilograme si nu puteam iesi prin ea, asa cum spunea un actor „ parca si cortina se impotrivea sa plece din teatru”. M-am strecurat printre faldurile ei, am iesit pe strada Sarindar…
E.P.: Si nu aveati sa va mai intoarceti!
DINU SARARU: Niciodata.
E.P.: 80 de ani de viata si multi ani de succes, glorie, dezamagiri…Spuneati „mi-e drag de viata, as vrea sa mai traiesc sa ma mai uit la lume”.
DINU SARARU: Pentru ca lumea ramane frumoasa. I-am iertat pe toti, am stat la masa cu cei care au votat atunci sa plec din teatru, nu a ramas unul care sa nu vina la mine…
E.P.: Maestre, acum ce va doriti? Ce-i mai cereti vietii?
DINU SARARU: Am zis sa fac o pauza, sa nu mai scriu, sa ma odihnesc, sa ma ocup de revista pe care o fac si care este sufletul meu, „Clipa”, o revista academica, cea mai frumoasa revista de literatura din tara, un magazin cultural. Asta ma tine in viata. As vrea sa ma calmez, acum m-am rascolit foarte tare, mi-ati dat multe zile inapoi si as vrea sa mai scriu o poveste despre tarani, despre niste tarani.

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *