Dragoste neinceputa

N-am fost niciodata genul care iese la vanatoare si poate tocmai de aceea dorinta mea, nemarturisita si putin vinovata, avea un parfum aparte… si, cum fanteziile apartin celor ce nu le pot indeplini, marturisesc de pe acum ca n-am intalnit nici o mare dragoste in acea vacanta. |nsa atunci, in tren, intr-un fel ciudat, m-am indragostit.

A fost o senzatie fugara, de nici doua ore, cat a durat calatoria noastra comuna intr-un vagon de clasa a doua. Nu au urcat odata cu noi, ci la o alta statie, nu mai stiu care. Am ramas cateva momente cu ochii atintiti asupra lui, m-am chinuit apoi sa-mi odihnesc privirea si in alte locuri, vorbeam nimicuri cu prietena mea, incercam sa citesc si totusi nu puteam sa scap de o senzatie dureroasa din capul pieptului, de bataile inimii, puternice, ce-mi induceau un fel de teama, de vocea interioara ce mi se lamenta: „Of, Doamne, pe tipul asta as fi putut sa-l iubesc…“

Nici nu-i mai tin minte bine chipul. Stiu doar ca am simtit, de cum l-am vazut, o atractie imensa, m-a infiorat prezenta lui cum nu mi-as fi inchipuit… si am suferit ca nu-l pot cunoaste, ca nu-l pot atinge, ca nu-i pot vorbi, macar si pentru motivul de a mi-l scoate din minte, cu speranta ca s-ar fi dovedit un tip anost.

Dar cel mai mult ma durea… da, ma durea… sa o vad pe ea. Pentru ca intotdeauna exista o Ea. Pentru ca pe ea pot da vina pana astazi, caci altfel nu mi-ar fi lipsit curajul de a-i cauta privirea… altfel ar fi inceput un joc de tacute intrebari, de atingeri, de zambete. Altfel am fi inceput o conversatie banala, am fi gasit pretextul nevinovat de a face cunostinta… altfel, poate, ar fi inceput o poveste… Dar… ce mai conta? Ea il privea adanc, continuu, pasional, chiar ma intrebam, oare n-o dor ochii de atata efort? |i sustinea cu insistenta privirea lui un pic plictisita, ii indrepta cu delicatete, dar ferm, obrazul, cand el obosea si parea ca n-o mai urmareste.

Poate ca n-o iubea sau poate asa vroiam eu sa cred.

Cand ii vorbea, mainile ei il cautau tandru, ii indreptau suvite rebele, ii masau umerii, din cand in cand se jucau cu nasturii lui de la camasa. Simteam fiori cand ii priveam, eram napadita de sentimente confuze. Eram geloasa, eram excitata… obosita sa ma port normal, sa nu ma dau de gol. Nici nu auzeam ce-i tot spune, desi erau la doi pasi, ma surprindeam bucuroasa ca el nu-i raspunde la atingeri, resimteam blazarea lui, prostesc, ca pe o victorie personala.

La un moment dat ea se aseza intr-un fel, pe vine, la picioarele lui, cred ca – daca ar fi avut loc in spatiul mult prea ingust – ar fi stat in genunchi. Prietena mea imi dadea coate, amuzata si ii raspundeam si eu zambind complice. Nu-mi venea sa cred cum ei nu-i pasa de oamenii din jur, ii tot vorbea mangaindu-l pe coapse, leganandu-i genunchii si ciocnindu-i usor, ca intr-un joc, unul de altul. |mi parea penibila si totusi o invidiam, ma gindeam oare in locul ei as fi fost la fel de proasta, radeam pe infundate cu prietena mea ce abia se putea abtine sa nu izbucneasca…

La un moment dat el se ridica brusc si gestul mi-a provocat placere pentru ca l-am simtit putin brutal, ea ramanand pentru cateva secunde cu mainile in aer, aproape cazuta intre banchete. A fumat singur, pe hol si inca mai aud soapta aceea: „Hai, du-te si tu, nu fii fraiera!“

N-am ascultat, n-as fi avut curaj, n-ar fi avut, cred, nici un rost. Au coborat inaintea noastra impartindu-si bagajele, schimband vreo doua vorbe despre cei cu care urmau, probabil, sa se intilneasca. A ajutat-o sa-si puna rucsacul si-apoi s-au sarutat scurt, pe gura, cu gestul absent, involuntar, al unui cuplu demult sudat.

I-am urmarit cu privirea cu un sentiment nefiresc de neputinta, de pierdere, de ciuda. M-am mai gindit la ei o zi sau doua, am comentat, am barfit fara sa recunosc cat sunt de rascolita si-apoi am uitat. Pana din cand in cand. Pana azi.