El veranillo de San Miguel (Vara sfântului Mihai – II)

de

Îndeletnicirea traducerii se potriveste ca o mănuşă firii mele etern nehotărâte, mereu nemulţumite, gata şi-n somn să şteargă, să corecteze, să taie, să înlocuiască. Sunt sluga preaplecată a Regelui Sinonim. Omul bun la toate. Valetul, bucătarul, hamalul, şoferul, lustragiul lui. Un cunoscător al filosofiei budiste ar scoate ceva înţelesuri legate de karmă, însă eu nu mai am timp să caut iluzorii pepite de aur pe fundul lacului Siutghiol (Lacul de lapte, în turceşte).

El veranillo de San Miguel ar deveni în română cam ca un pui de vară în plină toamnă mediteraneană. (Ce mai toamnă!) Se uită vara înapoi peste umărul sfântului Mihai, cel sărbătorit pe 29 septembrie, în calendarul creştin catolic. Aşa cum ne-am uitat eu şi colegii mei, după treizeci de ani de la terminarea liceului, la startul tinereţii noastre. Şi ce-am aflat?

Cei frumoşi au rămas frumoşi – afirmaţie adevărată doar în parte. Cei deştepţi au rămas deştepţi – afirmaţie adevărată în totalitate. Cei încrezuţi netezesc obosite pene de păun. Cei buni au rămas buni, cei răi de gură s-au mai îngrăşat, cei timizi au întins mâna spre fursecuri, cei emoţionaţi, către pahare. Ca o lădiţă de cepe uscate aruncate într-o cadă plină cu apă, am fost. Cepe plutitoare cărora li se desprind foiţele una câte una, sub soarele de august, până la miez. Cepe care se ating, se pupă, se iau de mijloc, se privesc pe furiş sau se ignoră. Eu am făcut de toate: am atins, am pupat, am îmbrăţişat, am cântărit printre gene, am ignorat, sub tichia foiţelor mele schimbate.

Faptul ca umblam cu numele şi clasa, atârnate de gât a fost salvator. Cineva mi-a spus – o fată, cred – că mă recunoaşte după voce. M-a impresionat memoria ei auditivă. Altcineva m-a întrebat, ţinându-mă în braţe pe ringul de dans, cum se face că nu-şi aminteşte deloc de mine. “Trauma”, mi-a venit să-i zic, dar am tăcut, fermecată de sinceritatea lui de zimbru blond. Cei mai dragi profesori ai mei ori n-au venit, ori au murit. A fost uimitor să realizez cât de ascuţit diferite sunt amintirile noastre în ceea ce-i priveşte. Ar trebui, totuşi, să existe un numitor comun, o schiţă de portret, asupra căreia să fim de acord cu toţii. Nu e deloc aşa. Am văzut răni deschise din nou, supurând, sub pospaiul ironiilor forţate şi m-am bucurat că am fost cruţată de asemenea trăiri.

Ar fi multe de spus despre relaţiile pe care le-am avut cu profesorii noştri. Unii dintre ei erau foarte tineri, abia ieşiti de pe băncile facultăţilor, când ne-au luat cataloagele, deci au predat cea mai mare parte a vieţii lor profesionale “în democraţie”, în “libertate”… N-am avut impresia că asta le-a modificat foarte tare conduita. Cei liberi au rămas liberi, iar cei mititei şi confuzi au alunecat pe lac, în cârd, spre malul ocrotitor al pensiei. Nu le putem pretinde, după treizeci de ani, să-şi mai amintească de noi. Nici nu mai contează chipurile noastre, numele noastre. Îi mai avem şi ne bucurăm de ei, atâta doar. Le gustăm prezenţa ca pe un chec cu nucă, de casă. Sunt martorii celui mai frumos timp, al timpului când eram curaţi şi plini de speranţă. Binecuvântaţi fie ei, cu palăriile lor ridicole, cu pantalonii prea scurţi, cu degetele prea lungi, gata oricând să-ţi înşurubeze o castană, cu ticurile, toanele, tocurile răsunând etern pe culoarele emoţiilor noastre!

M-am uitat la colegii mei cu un fel de dedublare ciudată şi mi s-au părut tare frumoşi împreună. Cavalerismul băieţilor, şarmul afectuos al fetelor, căldura cu care se bucurau unii de alţii, pe ringul de dans sau proţăpiţi în scaunele legate cu funde m-au făcut să mă simt norocoasă şi mândră de ei, ca de nişte camarazi de arme cu care, uite, am scos-o la capăt, până la urmă! Să ne fie vara sfântului Mihai lungă şi caldă, neîmpiedicată în riduri şi-n chelii, sprintenă în minunate amintiri viitoare!

P.S. Zic unii şi alţii că a venit Toamna. Mai rău de cei care nici n-au băgat de seamă, aşa ca mine, cri, cri, cri…

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *