Eugen Doga: Nu mă interesează ce va rămâne după mine. Timpul este arbitrul suprem

de

 

Pe unul dintre puținele discuri de vinil al copilăriei, coloana sonoră a filmului Șatra era semnată cu numele Evgheni Doga. Și după ce am învățat pe dinafară fiecare inflexiune a muzicii, am început să caut mai departe și să aflu că Eugen Doga este român de geniu, născut pe 1 martie 1937, numai printr-o întâmplare, dincolo și nu dincoace de Nistru și de Prut. Tot el a scris cel mai frumos vals al lumii – și nu este doar o reverență, ci o constatare Unesco, ce a înscris valsul “Dulcea și tandra mea fiară” între capodoperele secolului XX. Și singurul care s-a încumetat să compună opera Luceafărul, cel mai duios și copleșitor omagiu adus iubirii sale pentru cei doi poeți-reper ai limbii române, purtători ai iubirii și ai poeziei fără sfârșit. L-am întâlnit pe Eugen Doga în vara lui 2014, la Iași, după un concert copleșitor dăruit moldovenilor, un concert așezat sub semnul marilor izbânzi ale Operei Naționale Române din Iași, conduse de Beatrice Rancea.

Interviu realizat pe 28 iunie 2014, la Iași

Fotografii de Paul Buciuta

 

Alice Năstase Buciuta: Sunt diferite concertele unul de celălalt, simţiţi că unul are o energie, altul, altă vibrație? Sunteți mulțumit de ce ați reușit să cuprindeți în spectacolul de la Iași?

Eugen Doga: Este imposibil a cuprinde necuprinsul. Am ajuns la etapa în care muzica și partiturile sunt într-o dimensiune de necuprins. Numai ce am venit din Rusia, din Siberia, din Caucazul de Nord, unde, desigur, a fost altfel. E nu doar energia, sunt și nişte emoţii care vin de la sine. Mi-au căzut sau ne cad nouă, la toată lumea, pe degeaba, de la Dumnezeu. Dar mai trebuie şi dirijate aceste emoţii. De aceea este şi această unealtă care se cheamă cap, care este dozată pe nişte departamente: departamentul prostiilor, departamentul de deşteptăciune, departamentul muzicii, dragostei, urii, răutăţii.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Şi la dumneavoastră care e cel mai important departament?

EUGEN DOGA: Toate s-au încurcat acolo (râde). Încep să le depăn aşa, pe rând, ca să dau de cea de care ce am nevoie la moment. La un moment am nevoie chiar şi de ură, de ce nu? Ura este tot o sursă de autoapărare, cu rol de a purifica sinele sau mediul în care te afli. Nu ura cea războinicească, ura care curăţă.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Cei de-aici, de la Iaşi – o să vă dezvălui ceva din culise – spuneau că n-au lucrat cu nimeni ca şi cu dumneavoastră: „E un geniu, dar e dificil de lucrat cu dumnealui. Modifică partiturile pe măsură ce le cântă, e tot timpul muzica în mintea lui…”.

EUGEN DOGA: Care este problema de fiecare dată? Ştiţi că de aici am început: lumea e diferită, înţelegerea diferită la acelaşi obiect. Asta este problema care trebuie rezolvată. De exemplu, e scrisă acolo o notă cu punct. La momentul acela când se scria, am pus punctul. Pe urmă nu mi-a plăcut, să zicem. „Nu, că uite aici e scris punct şi el ţine”. Modifică-l! De ce există diferite interpretări şi nu numai în muzică, chiar şi în literatură? Unul recită într-un fel, altul altfel. Nu demult l-am ascultat pe Caramitru recitându-l pe Eminescu Nu l-am recunoscut, eu care îl cunosc atât de bine pe Eminescu! Am găsit atâtea cotloane pe care Caramitru le-a răscolit în poezie. Dar era puternic ca artă, ca emoție, ca mesaj artistic. În toți sunt niște suruburi care se împletesc. Noi credem că în artă e altfel, că arta este ceva aparte. Nu, este tot o părticică a acestui mare Univers. Sunt aceleaşi legi, și surubul are viață limitată, și arta…. Mie îmi place să meditez la obiectele acestea, chiar și să scriu. Dacă n-aş scrie muzică, eu aş medita pe hârtie. Mai ales că viaţa mea este alcătuită din nuvele: ieri a fost o nuvelă – concertul, azi- plecarea spre Chişinău. Dacă ajung cu bine acasă voi lua toporul, ciocanul, chiroanele, fiindcă îmi place să meșteșugăresc, și voi scrie altă nuvelă.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Nu vă protejaţi mâinile, cum fac pianiştii? Eu am văzut unii care umblă cu mănuşi…

EUGEN DOGA: Dar ce, sunt damă?!

Marea Dragoste / revistatango.ro: Trebuie să vă menajați mâinile, puteţi să compuneţi fără pian?

EUGEN DOGA: De fapt, se compune aici, în cap. La pian n-ai ce căuta dacă nu este pornită sursa de aici. Revenind la nuvela de ieri, e drept și că tot ce s-a cântat ieri a fost pentru ieșeni pentru prima dată, și a fost, poate, dificil pentru muzicanți. Mai ales că suntem foarte departe unii de alții, peste un pârâiaș care se cheamă Prut. Dar stăm cu toții cu ochii spre soare, nu cu ochii unii spre alții. Eu nu pot înțelege aceste prostii, cum stau unii cu ochii spre răsăritul soarelui și nu se tem că vor orbi. Uită-te puțin la drum! Niciun fotograf nu va face poză spre lumină, o poză contre-jour. Eu vreau să văd drumul, luminat din spate, ca să-l văd mai bine.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Deci nu priviți direct către soare… Mai mult către lună?

EUGEN DOGA: Știți că eu am și o planetă? Dacă vreți, vă invit, nu e departe, doar 140 de milioane de km de la pământ. În jumătate de zi ajungem acolo. Am promis la toți prietenii buni că le dau câte șase arii de pământ acolo.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum aţi ajuns să aveţi planetă?

EUGEN DOGA: În America este o instituţie care cercetează Universul, descoperă planete şi caută cum să le numească. Asta a fost descoperită cu paisprezece ani în urmă, dar am primit certificatul abia cu patru ani în urmă. E o chestie serioasă. Eu mă gândesc cum naiba să fac eu acolo o vilă de creaţie, dar încă să nu plec eu, să-i trimit acolo pe câțiva buni prieteni fiindcă mă costă de două ori mai puţin, fiind un drum numai încolo.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Cred că nu trebuie să vă bateți capul, mai devreme sau mai târziu, ne întâlnim cu toții acolo.

EUGEN DOGA: Lăsați, deocamdată am candidați mai potriviți care să meargă înainte.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Politicieni?

EUGEN DOGA: Și politicieni, și colegi și de diferite specii…

Marea Dragoste / revistatango.ro: Colegi? Deci aveți dușmani și în breaslă?!

EUGEN DOGA: Care pisică n-are purici?

Marea Dragoste / revistatango.ro: Cel puţin aici, în România, sunteţi foarte iubit în rândul publicului, nu ştiu între specialişti…

EUGEN DOGA: Cu publicul n-am avut niciodată probleme. Publicul a fost cel mai devotat sprijin al meu, oriunde m-aș afla. Cu câţiva ani în urmă, în China, a venit un caz în care trebuia să cânt, în China. Recunosc că m-am întrebat ce muzică o să asculte sălbaticii ăștia, ce o să înțeleagă? Atâta linişte era, atâta atenţie! Am înțeles atunci că muzica n-are limite în spaţii, n-are limite în spirite.

Eu, de exemplu, care m-am născut peste Nistru, nu peste Prut, ce, am auzit de Luceafărul sau de limba română? De unde?! Dar când am început să scriu, totuși, muzica aceea, şi ritmuri din Ardeal, şi ritmuri din Maramureş – deși nici n-am fost prin părţile acelea!- mi-au venit mie.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Declaraţi undeva că nu credeţi în inspiraţie, în harul divin care pogoară atunci când scrieţi muzică şi că este, în primul rând, o ştiinţă, cunoaştere. Poate era doar un moment și nu mai credeți asta…

EUGEN DOGA: Nu, nu, eu nu-mi schimb opinia la capitolul ăsta. Așa și este. Ce înseamnă inspiraţia? A văzut o gagică şi s-a inspirat şi a scris. Băi, lasă gagica, ocupă-te de artă. Or, dacă a venit gagica, ocupă-te de gagică. Sunt lucruri diferite. Şi nu inspiraţia, ci înviorarea fibrelor care sunt cam amorţite. Unele stau amorţite toată viaţa şi pe urmă, în genere, mor. Trebuie agitate, trebuie scoase la viaţă prin comandă. Nimic de la sine nu vine. O comandă la magazin trebuie să faci înainte să-ţi aducă produsele. Revin la aceeaşi teză. Noi suntem o părticică la procesul universal. Aici se dă comandă, la departamentul ăsta de muzică. Uite, am nevoie de a scrie un tango. Ce, vine muza aşa, cu una cu două? Trebuie cucerită. Departamentul de muzică proimește comanda și el lucrează. Pentru filmul Dramă la vânătoare, am primit solicitarea regizorului pentru valsul Dulcea și tandra mea fiară cu o jumătate de an înainte, încă din iarnă. Dar comanda s-a fixat. E acolo un consilier care se ocupă mai departe. Când a venit vremea să dau această piesă regizorului, s-a descuiat seiful. Uite comada, ia-o. Alții zic că asta e inspirație. Dar nu e, e produsul muncii creierului care a primit aceast comandă. E un proces mai mult filosofic. Dacă nu e sursa care alimentează aceste departamente, de care vorbesc metaforic, e degeaba. Unul o are, altul n-o are. Aici e sursa care iradiază muzică, care iradiază pictură sau literatură sau prostie, de ce nu? Că sunt și unii înnăscuți vagabonți sau bandiți. Dacă sursa aste e neagră, de unde să iei vopsea s-o faci albă?

Marea Dragoste / revistatango.ro: Până la urmă tot suntem la mâna hazardului, după cum ne naştem?

EUGEN DOGA: Sigur că da. Eu, de exemplu, care m-am născut peste Nistru, nu peste Prut, ce, am auzit de Luceafărul sau de limba română? De unde?! Dar când am început să scriu, totuși, muzica aceea, şi ritmuri din Ardeal, şi ritmuri din Maramureş – deși nici n-am fost prin părţile acelea!- mi-au venit mie. Altuia nu i-a căzut chestia asta. Şi-atunci eu mă simt dator, fiindcă această donaţie, acest împrumut de la Domnul eu trebuie să-l recuperez, să-l răsplătesc, să-l convertesc în muzică, în cazul de faţă. Altul poate că în scris. Eu nu sunt dintre cei care se laudă cu harul… Îmi place o metaforă pe care am inventat-o, ca să explic cum m-a legat viața cu muzica. Dumnezeu merge prin norii ăştia şi vezi cum sunt, bolovănoşi şi cu fel de fel de hopuri. El are acolo, în turbincă, harurile astea şi cred că a dat într-un hop şi a scăpat din turbincă ceva, nişte fire de har poate au căzut pe capul meu. Poate! Dar El cu geografia stă foarte prost. El nu ştie de Republica Moldova, de tâmpenia asta pe care a inventat-o nu Dumnezeu. Pentru El este lumea, aşa cum a conceput-o. Pe urmă oamenii, fel de fel de bandiți au împărțit-o în moșiile lor, pentru interesele lor.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Deci nu inspirația. Dar nici dragostea nu vă influenţează muzica?

EUGEN DOGA: Eu repet și voi repeta mereu: nu ştiu ce este dragostea, eu nu ştiu ce este mama, ce este creaţia, geniul, femeia. Nu știu. Eu meditez asupra acestor fenomene. Am nuvela Mama, nuvela Femeia, iar în nuvela asta, cuvântul “femeie” apare o singură dată, penru că în ea vorbesc despre Vioara Stadivarius. Vioara Stadivarius este căutată de fiecare viorist, dar mai sunt pe lume doar 14 viori la care se poate cânta, viori meșteșugite de geniul Antonio Stradivari. Când era în culmea succesului, un viorist o găsește. Cântă la ea, dar o strună face ponc și crapă, și încă una la fel, până a rămas fără strune. Îndoliat de această nedreptate, pentru că el a căutat-o toată viața pe această Viorică, se uită înăuntru și găsește o bucățică de hârtie, o etichetă pe care scria Antonio Stradivari. Dar vede și că tot acolo, e scris mărunțel, mărunțel, mărunțel: Copie. “Eu care am căutat toată viața vioara Stradivarius” își spune el, “am găsit o copie!” Dar apoi, ca să se liniștească, adaugă. “Dar nu-i nimic, că nici eu nu sunt Paganini”.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Când v-aţi îndrăgostit prima dată?

EUGEN DOGA: Nu ştiu, eu fugeam…  Cum simţeam undeva un miros de amor, cum imediat o ştergeam.

Marea Dragoste / revistatango.ro: De ce?

EUGEN DOGA: Mă gândeam că o să mă încurce pentru lecţii, o să îmi ia timp, iar timp nu prea aveam încă. E posibil că nu era încă sursa aceea puternică, în stare să mă înfrângă. Mă conducea această economie de timp şi libertate. Eu toată viaţa de până acum m-am simţit liber. Nu sunt obligat nimănui absolut. Eu am numai datorii: să întreţin familia, să se simtă asigurată, că are unde, cu ce şi cum. Dar în rest, eu sunt artist liber. Dacă n-aş avea această libertate, nu cred că aş face multe. De unde să poţi împărţi? Uite, această scrumieră rotundă are 360 de grade. Dacă o împărțești, să iei o părticică, să acorzi dragoste, ce rămâne pentru creaţie? Jumătate? Ce creaţie mai este asta, pe jumătate? Ce este dragostea, iarăşi, pe jumătate? Nu poţi adăuga acestui cerc mai multe grade decât cele care sunt. Pentru mine nu cred că este sacrificiu. E o mare fericire. Îmi place să ies pe scenă, să stau la pian, să scriu. Soţia era martoră când scriam Luceafărul. Eram cel mai fericit. Singur, încuiat în casă şi doar dacă trecea, ştiu eu, tiptil aşa, pe neobservate ca să-mi aducă un ceai. Eram în altă lume pe care mi-am creat-o și mă simțeam foarte bine. Cu această lume imaginară mă simt cu mult mai bine decât cu cea reală. De ce să vin la proză când este poezie?

Marea Dragoste / revistatango.ro: Pentru că avem familie, obligații, facturi.

EUGEN DOGA: Da, am spus deja că am obligații și le îndeplinesc. Dar când ieși în scenă, indiferent ce ai tu acasă, indiferent dacă iubești sau nu iubești, pe scenă contează doar ce ai arătat. Scena nu-ți iartă nimic.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Deci muzica vă face nemuritor, aşa aţi ales? Toţi vrem să rămână ceva în urma noastră…

EUGEN DOGA: Asta pe mine nu mă interesează, ce va rămâne după mine. Asta e treaba timpului. Când începi să prognozezi… astea sunt fleacuri. Timpul este arbitrul suprem. Pe mine mă interesează azi, ceea ce este în mare contradicţie cu tezele pe care ni le-au băgat în cap în timpul sovietic, „pentru generaţiile viitoare…”. Eu vreau să trăiesc viaţa în plin azi şi vreau ca cei care stau alături de mine să trăiască această viaţă azi, care e mai sigură ca ziua de mâine. De aceea eu mă bucur când vine această ziuă de mâine. Și mă întristează foarte mult când lumea nu observă că a venit o zi nouă. Bucurați-vă, dragii mei! Lumea încetează să se bucure cu timpul, nu ştiu de ce. Capătă mai mulți ani, dar prostie și mai multă. Auzi mereu reproșul: ce te porți ca un copil?! Da. Ce înseamnă a fi copil? Înseamnă a fi curios, a descoperi întotdeauna ceva nou. Uite un caz pe care l-am văzut nu demult. Stăteam într-o staţie de troleibuze, pe înserate, era un cer senin, de o frumusețe extraordinară. Luna, o secere, a doua zi apărută, iar în stânga, jos, Luceafărul puternic, puternic de tot, aşa cum numai în filme se putea vedea. Trece o băbuţă cu o nepoţică. Îi spunea că o duce la lecții, fetița se opunea… A trecut troleibuzul meu, am mai stat încă, în aşteptarea următorului şi mă gândeam: Ce greşeală face această băbuţă! Momentul când putea să fie întipărit în mintea acestui copil pe viaţă acest etalon de frumuseţe care a apărut pe cer, dacă i-ar fi atenţionat privirile. Uite ce frumusețe pe cer! Că-i frumos trebuie spus la început, fiindcă copilul nu-şi dă seama. Un copil e ca şi o plantă, ai răsădit-o, trebuie îngrijită şi trebuie ferită de buruieni. Ai această plantă frumuşică, această nepoţică, ai grijă să-i arăţi unde să-şi îndrepte privirile: spre cer, nu spre troleibuzul care vine murdar. Spre această frumuseţe a naturii care este Luceafărul şi Luna…

Marea Dragoste / revistatango.ro: Dumneavoastră cine v-a arătat Luceafărul, muzica şi frumuseţile astea pe care spuneţi că, la început, cineva trebuie să ni le arate?

EUGEN DOGA: Cred că sunt diferite cazuri. Bunica mea, Nadia, care în primele zile ale Primului Război Mondial – s-au împlinit acum 100 de ani – a rămas văduvă cu şase copii, însărcinată, că mama încă nu era să se nască. Această durere, această nedreptate pe care o simţea ea, basarabeancă trecută în partea rusească, cred că mi s-a transmis şi mie fiindcă aţi auzit muzica pe care am cântat-o, nu-i atât de dulce. Ea este trecută prin aceste simţiri dramatice pe care le-a trăit mâca (n.r. bunica) şi pe care, desigur, eu nu le cunoşteam, dar cred că le simţeam, totuşi. Eu vedeam covoarele pe care le ţesea bunica. Nu de mult a venit la mine covorul făcut de mâinile mamei. Ce culori frumoase! Covor tradiţional moldovenesc, cel care se cunoştea încă din medieval în Persia! Acum nici nu se mai fabrică. Numai meşteri foarte, foarte căutaţi pot face acest lucru. Îl voi pune pe perete, fiecare ață e atinsă de degetele mamei. Aici este şcoala despre care vorbiţi. Eu vedeam la stativele la care lucra mama, păretare, lăiţare, fel de fel de covoraşe. Azi, copiii stau mai mult la lecţii, dar nu cred că ele au rost. Mediul în care te găseşti, în care te dezvolţi, în care creşti, el te formează, dacă ai minte, desigur. Din păcate, mulţi au banalizat aceste lucruri azi. Fiindcă toate sunt la dispoziţie, e prea îndestulată lumea, iar satisfacția nu are niciodată capăt. Are o mașină vrea două, are două case, vrea trei. Eu mi-amintesc cum vopsea mama casa și ce o interesa pe ea când făcea brâurile acelea cu liniuţa, cum le trecea cu o sfoară şi cum le stropea pe urmă cu degetele. Aici este arta aceea spirituală, care se transmite mai departe. Mama mai mult vorbea cu ochii. Atâta durere, atâta dragoste şi, uneori, reproş era în privirile ei, că nu era nevoie de cuvinte, de vorbe, de povăţuiri. Te privea şi ofta: „ei, dragul mamei”… Ce înţeles era în fraza asta, nu ştiu exact. Te punea pe gânduri şi te topea, de fapt.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Cine va duce muzica dumneavoastră mai departe, cine va învăţa toate lucrurile astea pe care le-aţi construit?

EUGEN DOGA: Eu am început să predau când m-am dezis de compoziţie. Pentru doi ani n-am mai scris şi-am crezut că pe totdeauna am părăsit-o, că nu-mi plăcea ceea ce scriu. Ce să mai poluez eu spaţiul ăsta muzical cu tâmpeniile mele. Și am terminat cu asta şi m-am apucat de teorie, de pedagogie. Am făcut această practică pentru cinci ani, dar apoi m-am lăsat, din cauză că îmi ia prea mult timp şi energie. Eu mă consum. La fel cum am făcut şi dirijarea simfonică. Îmi place mult, dar nu o practic din cauză că mă consum. Veneam de la lecţiile de dirijare istovit. Nu-mi rămâne timp pentru compoziţie, iar pentru mine asta este principala ocupaţie. Eu de multe lucruri m-am dezis. Scriam și poezie, dar m-am dezis, din cauză că alții fac asta mai bine ca mine. Lucrurile pe care le fac alții mai bine eu le părăsesc.

Mama mai mult vorbea cu ochii. Atâta durere, atâta dragoste şi, uneori, reproş era în privirile ei, că nu era nevoie de cuvinte, de vorbe, de povăţuiri. Te privea şi ofta: „ei, dragul mamei”… Ce înţeles era în fraza asta, nu ştiu exact. Te punea pe gânduri şi te topea, de fapt.

 

Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum alegeţi până la urmă proiectele în care vă implicaţi? De ce veniți aici și altundeva nu mergeți?

EUGEN DOGA: Trebuie acest dor care să te ducă şi care să te cheme. În cazul cu Iaşiul, este acest dor care m-a chemat şi dorul care mocneşte în mine mereu. S-au ciocnit aici două interese şi am apărut. Dorul ne poartă. La mine e plină casa de note, se tăvălesc pe jos note terminate, note neterminate. Cât de frumoase stau acolo neîncepute încă… Se pot face minuni din aceste idei începute doar. Cu vreo şase ani în urmă, trebuia să fac un mesaj Academiei de Ştiinţe din Moldova că avea o aniversare. Fiecare vine cu daruri, cu flori, cu ce crede. Eu cu ce să vin? Cu muzică. Am scris o schiţă foarte frumoasă, s-a ridicat sala în picioare când au auzit-o şi acum o cântă de fiecare dată când avem aceste şedinţe la Academie. De şase ani încheie toate şedinţele. Când a auzit-o Voronin, care era pe atunci președinte, a zis: ăsta e imnul Moldovei. Eu i-am răspuns: aduceți pământurile acasă și atunci scriu eu imnul!

Marea Dragoste / revistatango.ro: Cred că, din păcate, mai așteptăm...

EUGEN DOGA: Ce cade în gura lupului nu scapă.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum trăiţi? Trăiţi ca un om obişnuit? Povesteaţi mai devreme că stăteaţi în staţie şi aşteptaţi troleibuzul. Eu m-am gândit de ce să aştepte Eugen Doga troleibuzul când ar trebui să aibă o maşină luxoasă, cu şofer care să îl ducă oriunde pe pământul ăsta?

EUGEN DOGA: De fiecare dată când vin de undeva, caut maşină ca să mă ducă acasă. Mai mult caută soţia ca să mă întâmpine cineva. Se întâmplă că în același avion cu mine văd niște șefușori, niște nulități, nu numai că n-au niciun rol pozitiv, mai mult încurcă ițele și mersul firesc al lumii. Dar pentru ei stă mașina la scară, iar el nici măcar nu propune: poate vă duc încolo. Eu caut mereu o mașină de ocazie, să mă ducă la destinație Asta este soarta, nu este ceva aparte. C`est la vie – ca să zic pe românește…

Marea Dragoste / revistatango.ro: Eu cred că nici n-aţi vrut să fiţi bogat, că puteaţi să fiţi cu muzica pe care o faceţi…

EUGEN DOGA: Nici nu vorbesc la capitolul ăsta. Dar eu nu sunt matiușka Tereza, că dânsa a murit. Nu ştiu care nuntă e în lume, nu-n Rusia, la care mirii să petreacă fără valsul Mândra și tandra mea fiară. Am măcar câte un bănuţ de la fiecare nuntă?

Marea Dragoste / revistatango.ro: Niciun mulțumesc nu aveți, nu un bănuț!

EUGEN DOGA: Uite asta este. Cred că aşa mi-e soarta, dar eu nu mă supăr. Să le cânte sănătos, dacă le aduce bucurie. Sigur că ar fi bine să-mi picure şi mie ceva din bucuria asta a lor, să am şi eu o satisfacţie, să mă duc să-mi iau o îngheţată sau o bere (râde).

Marea Dragoste / revistatango.ro: Sau un inel soției? Îndrăznesc să vă întreb asta fiindcă e şi doamna de faţă: cum o păstrați lângă dumneavoastră când spuneţi „muzica e tot ceea ce ofer, nu pot să iau din muzică”? Cum convingeţi o femeie să vă iubească şi să vă fie alături când toate femeile spun „Eu vreau să fiu pe primul loc”?

EUGEN DOGA: La capitolul ăsta, nici nu vorbim. Eu nu înţeleg lucrul acesta. Nu înţeleg când se vorbeşte „eu te iubesc”. Iubește! Să vorbească scriitorul, să vorbească oricine. Cu declaraţiile nu cred că se face treabă. Eu mă ţin de teza asta din mai multe motive, dar principalul e că afirmarea în felul acesta ar pune punct, pe când dragostea este în dezvoltare, este un infinit cum este universul. Este o părticică din această imensitate. Eu dacă simt, am această posibilitate unică de a mă exprima, nu prin cuvinte, ci prin imagini sonore. Este suficient pentru mine. Ca acea dragoste pe care am înşirat-o pe hârtie, pe versurile Veronicăi, ori pe „Ochiul tău iubit” a lui Eminescu, piesa care a fost cântată ieri. Îţi mai trebuie cuvinte?!

Marea Dragoste / revistatango.ro: Vă e dragă Veronica Micle, simţiţi că o înţelegeţi, că înţelegeţi ce a scris…?

EUGEN DOGA: Din `96, de când a fost publicată această cărţulie pe care ea i-o dedicase lui Eminescu, a fost criticată tot timpul, că nu era cumsecade, că era o femeie dezordonată. Slavă Domnului că a fost dezordonată, că dacă era ordonată scria nişte aiureli. Aşa, simţirile ei erau doldora. Din simţiri era ea zămislită. Întâmplător, câţiva ani în urmă, mi-a dăruit cărţulia doamna Iuliana Costin, profesoară de limba română era şi director la liceul „Gheorghe Asachi, pare-mi-se. Şi când am văzut… acolo nu este poezie, acolo este un tezaur muzical. Şi muzica nu trebuie să o cauţi, trebuie doar s-o descifrezi de-acolo. Prima lucrare pe care am făcut-o a fost „Nu plânge” pe care a cântat-o ieri Mariana Bulicanu. Şi mi-a venit ideea să fac operă fiindcă toată poezia Veronicăi Micle şi o parte mare, mare de tot, din creaţia lui Eminescu este aceeaşi Veronică Micle. De-aceea şi Luceafărul este de fapt o reflecţie a acestor doi protagonişti. Am aproape cincizeci de numere muzicale, dar opera încă nu s-a conturat. Dar se se poate face deja, cu muzica aceea care este, un spectacol muzical. Dar pentru opera ca atare, nu am găsit omul care să-mi scrie un libret cumsecade. E foarte greu. Loteanu la vremea sa a refuzat să-mi scrie. Sunt mai multe dialoguri de dragoste între aceste două persoane, două simboluri…Eu ştiu scena de început, o văd şi o simt şi o am deja scrisă, pusă pe hârtie. Ştiu scena finală, ştiu scena în salonul Veronicăi Micle. Ea aduna nume nobilă pe vremea aceea a Ieșilor, făcea serate muzicale. Ca un ecou al acestei practici, am deschis şi eu un salon muzical la mine acasă şi am făcut deja câteva serate. Cred că voi continua cu serate de cvartete.

Noi vedem roada acestei atitudini, acestei trăiri, acestei dragoste a Veronicăi în creaţia lui Eminescu. Nu sunt sigur că Eminescu era cel pe care îl cunoaştem dacă nu ar fi fost Veronica.

 

Marea Dragoste / revistatango.ro: Dar Luceafărul dumneavoastră? Opera Luceafărul o putem vedea undeva?

EUGEN DOGA: Nimeni n-o să facă spectacolul Veronica Micle în România cum n-au făcut nici cu Luceafărul. Păcat că nu merge în România Luceafărul! Un spectacol care pe cele mai mari scene ale Uniunii Sovietice a trecut! Dar nu merge la Chişinău, nu merge la Bucureşti. La Bucureşti a stat mulţi ani partitura, cred că stă şi acum, dacă n-au mâncat-o guzganii. Am dat-o pe când era doamna Moldoveanu acolo și a ținut-o… Nu înţeleg ce se întâmplă. Chiar aşa de multe lucrări au acolo? Eu cunosc foarte bine ceea ce scriu compozitorii români. Pe tema Eminescu sunt foarte puţine lucrări. Or, dacă mai sunt, ele n-au căpătat rezonanţă. Tot ce este al nostru nu ne place. Cu ce e de vină acest sărman Luceafăr că nu poate coborî aici? Merg Spărgătorul de nuci, Spărgătorul de minți, Aida, Trubadurul. Merge Verdi. Dar noi suntem mai copți, nu doar verzi…

Marea Dragoste / revistatango.ro: Aţi vorbit despre Eminescu şi Veronica. Cum este în viziunea dumneavoastră iubirea lor?

EUGEN DOGA: Pentru noi este fericită, noi cei care am căpătat roada artistică a acestor chinuri. Pentru noi este o mare fericire. Altfel, viaţa lor, a fiecăruia în parte, era o viaţă tragică. O mare tragedie, din cauza sinuciderii ei. Voi apela la patriarhul Daniel să repare această nedreptate, că ea nu e înmormântată creştineşte, cum se cuvine, în cimitir. Cu ce e de vină ea? Ea a dovedit cu preţul propriei vieţi dragostea aceea pe care a avut-o faţă de Eminescu, acest simbol mare al spiritualităţii româneşti. Chiar mă uitam la bustul lui Eminescu la Bellu, aşa-mi lipsea alături bustul Veronicăi… Sunt nişte lucruri de neînţeles. Numai de aceea biserica ar trebui totuşi să fie mai înţeleaptă, nu se poate atât de categorică. Aici e vorba de un simbol. Trebuie altfel apreciat, altă atitudine, alt demers. Ei îi e indiferent unde e în lumea aceea, dar pentru noi nu este indiferent, pentru că nu este corect. Sinuciderea n-a fost din prostie. A fost conştientă: n-am ce face în viața asta fără el. El pentru dânsa a fost scopul vieţii şi ea a dovedit asta prin creaţia sa. Noi vedem roada acestei atitudini, acestei trăiri, acestei dragoste a Veronicăi în creaţia lui Eminescu. Nu sunt sigur că Eminescu era cel pe care îl cunoaştem dacă nu ar fi fost Veronica.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Şi acum credeţi că sunt împreună acolo, pe planeta Eminescu, lângă planeta Doga undeva?

EUGEN DOGA: Nu cred că acceptă ei aşa vecinătate cu mine. Cred că ar fi o iluzie prea mare. Să stea acolo unde Dumnezeu le-a găsit locul. Merită un loc aparte în lumea aceea. Sper că nedreptatea de a fi fost și de a fi încă despărțiți pe pământ măcar acolo să fie reparată.

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *