In anii facultatii mele sarace, in care mi se intampla adesea sa merg la cursuri cu stomacul protestand impotriva foamei care-l locuia, aveam o singura mare fantezie culinara: mancarea chinezeasca. Intr-o zi, in care ma vazuse inmuind friptura de pui in miere si unsesem apoi branza cu dulceata, Simona, prietena mea, imi destainuise ca ea crede ca in bolurile cu chinezarii mi-as putea gasi adevarata implinire a poftei mele ciudate de dulce-acrisor.
Gust de plutire, gust de cadere
Am ascultat-o uluita cand mi-a vorbit despre minunatiile pe care si ea le descoperise nu de mult, intr-unul dintre drumurile ei facute in afara tarii. Iar la descrierile ei dantelate am adaugat propria mea imaginatie, ca sa pot mangaia mai bine cu papilele gandului toate delicatesurile din poveste.
Inainte sa ating vreodata cu tivul buzei amestecul de carnita de porc indesata printre muguri dulcegi de bambus, mi-am desenat-o cu ochii mintii, dupa istoria Simonei. Fara sa fi vazut vreodata asezata-n platou de portelan, desigur, chinezesc, vreo portie de pui cu ananas, am simtit cu desavarsita patrundere savoarea care-mi bantuie si acum visele si reveriile; m-am cufundat in gustul tulbure, impletit, de parfum aerat si de foame ostoita, de dulce strecurat printre insulite sarate, de plutire si de cadere totdeodata. Si stand de vorba cu draga, scumpa, departata mea camarada de suflet si viata, am turnat pentru prima oara in viata, impreuna cu ea, sosuri fine, dulci sau intepatoare, peste orezurile fierbinti, vartoase, fierte bob cu bob, aburinde in gandul nostru flamand, pofticios, curios. La desertul nostru imaginar am tavalit bucati de fructe proaspete prin caramel fierbinte si-am facut sa sfaraie inghetata prajita in tigaile pe care le-am vazut aievea asezate pe-o plita care stralucea de curatenie. De tinerete. Si de vis.
China in your hand
Au trecut ani multi pana cand cineva, un barbat nascut in alta lume, dar care-si dorea nebuneste sa vina-ntr-a mea, mi-a deschis larg inainte usa unui restaurant chinezesc, aflat pe malul marii. Prin geamul enorm, langa care ne-am asezat, ne cuprindeau toate culorile apusului, toate nuantele Mediteranei pe care tot atunci o intalneam, prima data.
S-au scurs, probabil, mii de zile, intre aceea in care mi-am imaginat festinul visurilor mele culinare si cea in care m-am asezat cu adevarat la o masa infatata in matase, avand la mijloc o insula de lemn rotitoare, pe care dansau platourile si bolurile transparente de-atata finete. Si nici nu mai stiu daca gustul inventat cu mintea anilor sarmani a fost mai puternic si-a luat in subordine savoarea reala, aromata, pe care-o puteam strivi de cerul gurii, sau daca de fapt totul era intr-adevar intocmai ca-n gand, ca si cum bucatarul cu ochi oblici mi-ar fi trimis cu ani inainte, degetare pictate din care sa degust opera sa.
“I’m China in your hand”, i-am spus barbatului care ma iubea, fara sa-l iubesc. Si am continuat sa-i vorbesc pe limba mea, pe care el n-o pricepea: “Sunt un portelan de China in mainile tale, ma pot sfarama oricand, de emotie, de teama, de insingurare. De recunostinta pentru clipa aceasta frumoasa. De tristete ca nu te iubesc”. Pentru ca atunci, pe vremea aceea, credeam si visam ca rostul vietii este sa alegi un om, pentru ca-l iubesti.
S-au scurs ani multi si deznadejdi pe care nu le-am deslusit la vremea lor pana sa pricep ceea ce stiu astazi. Ca iubesti un om, pentru ca il alegi. Ca dragostea e cea mai frumoasa forma de raspundere pe care ti-o poti asuma. Si dupa ce alegi, si dupa ce promiti, si dupa ce omul pe care l-ai ales te alege la randu-i si-ti promite ca nu te va minti niciodata, daca va veti tine promisiunile, veti trai impreuna marea, eterna, iremediabila iubire pe care o visam cu totii. Pe care am visat-o si eu, zadarnic, ametita de aburii dulci ai mancarii turnate in portelanuri transparente, fragile, tematoare ca inima mea.
