In randuielile amintirilor mele, asez tarile pe care le-am strabatut intr-o ordine dictata de frumusetea peisajului, de chipesenia barbatilor si de savoarea mancarurilor bastinase. In camara gandurilor mele, depozitez amintirile in asa fel, incat mirosul de vanilie al Frantei sa nu se amestece cu parfumul tare, de levantica, al Germaniei. Si nici sa imbacseasca aerul inalbit de miros de frisca proaspata, al Elvetiei.
In tara zeilor blonzi
Barbatii cei mai frumosi de pe pamant i-am gasit in tara in care mancarea nu avea nici un gust. In Suedia. Ma asezam la cate-o masa in restaurant cu stomacul chitaind de foame, stiind ca aproape nimic din ce-mi va fi servit nu-mi va fi pe plac. Dar alegeam intotdeauna, strategic, un loc cu vedere la ceilalti meseni sau la trecatorii din strada, ca sa-mi potolesc macar uimirea nesfarsita ca exista inca taramuri populate de zei. Mestecam cu lehamite carnurile coapte pana dincolo de granitele gustului, in timp ce sorbeam din ochi, cat de discret imi permitea flamanzeala desantata, barbatii inalti si blonzi, cu trup nespurcat de vreo urma de grasime. Beam cu zgarcenie din paharul umplut cu vreo licoare despre care nu stiam sigur daca aspira la rangul nobiliar de bautura cu alcool sau e doar vreo zeama prost fermentata, dar stiam ca nu m-as satura nicicand sa privesc in ochii lor albastri, bordati de randuri dese de gene care, si ele bateau in albastru, cum as privi in nestire, hipnotic, in marile crude ale Nordului. Hotarat lucru, mancarea nu avea gust demn de amintire, dar splendoarea nesfarsita a marilor reci se lua la intrecere cu frumusetea fara cusur a zeilor cu par de aur si piele sidefata, cu maini fine si gesturi masurate, cu zambete evazate peste bucurii nemasluite si peste siraguri de dinti sclipitori.
Nu e pacat, nu e pacat… imi repetam intruna in soapta, ca sa-mi ostoiesc remuscarea de-a fi devenit in gand o faptura frivola, abia impiedicata de deznadejdea rostului intreg si complex de acasa, sa cer azil, sa cer iertare, sa cer voia de-a-i privi in nestire, pentru totdeauna. Fara sa am nevoie de nimic mai mult. Fara sa cutez vreodata la fantezia obscena de-a dezveli zeii de mantiile lor de lana si de-a-i aseza, curati si goi, in asternutul meu, obraznicie pe care, totusi, se pare ca si-o permiteau toate pamantencele nascute acolo si sastisite de miracol.
America, America!
In America fara sfarsit am invatat cu greu sa ma feresc de platourile enorme, cocosate de calorii imbibate-n grasime si nu mi-a fost usor nici sa ma hotarasc daca mi-e mai fumos sa merg pe strada cu ochii nauciti de splendoarea cladirilor ispravite in nori sau daca imi ingadui luxul de-a admira trupurile subtiri ale barbatilor negri, care treceau pe langa mine surazand fara mila, fara sa le pese ca-mi vor sfasia intunericul noptii cu lumina din zambetul lor. „Esti cea mai frumoasa femeie din lume“ mi-a spus, pe malul lacului Michigan, cel mai frumos barbat de pe pamant, si glasul lui adanc, cu ape frantuzesti aduse din insule, si umerii lui de marmura neagra, si sarutul lui cu miros de ambra si de soare topit m-au condamnat sa-l pastrez pentru totdeauna in sipetul cu fiori al amintirilor desavarsite.
Ador Spania pentru lumina marilor care-o ating, pentru tandretea dialectelor ei valurite, pentru Pirineii cu creste inalte, voinice, pentru gustul profund al crevetilor fragezi, nicaieri altundeva regasit. Italia mi-e mai presus de cuvant si dorinta, ma fascineaza, cat timp sunt departe, barbatii ei veseli si siguri pe forta de-a se face iubiti, golfurile ei sapate in stanci, parfumurile nebune de prosciutto cotto, de parmezan presarat generos peste toate intamplarile fade ale vietilor noastre. Ma tulbura frumusetea aspra, profund barbateasca a celor binecuvantati cu genele nobile ale infatisarii, a celor cu sange de sarb sau croat, a celor cu brate impletite din crengi si fasii de amurg. Ma ademenesc mereu gusturile intepatoare ale Greciei, mi-e dor, in nestire, de vinurile ungurilor, de ocheadele lor fara perdea.
Dar ma intorc mereu, infometata, bolnava de dor, in tara in care am fost condamnata sa inteleg ca iubirea vine de dincolo de ademenirile frumusetii perfecte. |n care am deprins, cu greu, cu lacrimi, cu migala, sa gasesc lumina nesfarsita a sperantelor pentru intreaga viata nu in arcadele umerilor perfecti, ci in boltele cuvantului inteles, asumat si trait. Nu in fiorul abstract al trecerii zeilor prin calea privirii mele buimace, ci in transformarea profunda, intreaga, dorita, care se naste in tine atunci cand intalnesti un om pe care-l poti intelege pe de-a-ntregul. |n tara in care am simtit gustul nebun al iubirii, in vremuri in care eram atat de saraci, incat mesele noastre aveau, zile si zile de-a randul, gust alb de iaurt si de paine, gust tandru de sarut necersit, parfum de cafea masurata cu grija, amintiri de lacrimi varsate cu obida peste flacara care-mi facea laptele sa dea in fiert peste buza ibricului, iz de inocenta, credinta proaspata ca tineretea e fara sfarsit, ca iubirea tine de frig si de foame, ca dragostea nu moare.
