Giuliana Sgrena: "Sa fii ostatic e ingrozitor! Sint zile interminabile, iar intunericul bezna te aduce in pragul nebuniei"

de

Cind am vazut prima filmare cu ea rapita, m-am cutremurat. Parea sfirsita. Doua luni mai tirziu, cind printr-un concurs de imprejurari i-am auzit vocea la telefon, imi tremurau genunchii. Ea era la capatul puterilor, iar eu aveam curiozitati jurnalistice. Imi era rusine. Am intrebat-o daca as putea veni la Roma sa-i iau un interviu. "Miine la 17.30" mi-a spus. Si am inghetat definitiv. Ma astepta la ora stabilita in casa ei din Roma. Micuta, firava, imbracata aproape neglijent, cu un zimbet larg, cald, dar dureros de trist. Abia daduse un alt interviu pentru Corriere della Sera, dar, desi imi promisese doar 20 de minute, m-a suportat blinda, nobila, mai mult de o ora si jumatate.

Nu m-am simtit niciodata inferioara barbatilor
Tango: Imi dau seama cit de greu va este sa vorbiti despre luna de captivitate, dar am vrea sa intelegem un pic si prin ce au trecut colegii nostri. Momentan, ziaristii români sint in "silenzio stampa" fortata? La fel s-a intimplat si in cazul dumneavoastra?
G.S.: Nu, eu am stat in spital o luna de zile din cauza complicatiilor cauzate de gloantele americane, dar imediat, din prima zi am vorbit cu magistratii si din a doua zi cu ziaristii, cu colegii mei. Toata lumea vroia sa stie ce mi s-a intimplat.
Tango: Aveti o minima idee de ce deocamdata la noi se tine totul secret?
G.S.: Poate din nesiguranta, poate vor sa afle tot mai intii ei, guvernantii, pentru a-si lua ulterioare masuri de siguranta.
Tango: Credeti ca romanii ar fi platit o rascumparare?
G.S.: Evident, nu am date concrete, dar anuntul presedintelui vostru a fost in acord cu cerintele americanilor. Adica sa nu negocieze cu rapitorii. La noi s-a negociat mereu.
Tango: Din ce stiti, guvernul italian ar fi platit pentru eliberarea dumneavoastra?
G.S.: Ei au declarat ca nu, dar nici rapitorii mei nu au cerut nici un ban. Oricum, trebuie sa subliniez ca guvernul Berlusconi (pe care l-am contestat mereu si continuu sa o fac in materie de politica sociala) s-a comportat exemplar in cazul meu. A tinut mereu contactul cu familia mea si le-a spus tot timpul cum merg negocierile… Iar Nicola Calipari le-a insuflat mereu speranta si incredere? ca si mie de altfel…
Tango: N-as vrea sa va pun aceasta intrebare, dar a tot circulat la noi in tara ideea ca o femeie nu ar trebui sa se duca in astfel de locuri periculoase
G.S.: E meseria mea de o viata sa scriu despre suferintele oamenilor, sperind sa-i ajut in vreun fel. Nu m-am simtit niciodata inferioara barbatilor, ba mai mult, de multe ori sensibilitatea mea de femeie m-a ajutat sa inteleg mai bine problemele celor despre care am scris. In Irak am fost de mai multe ori, chiar si la alegeri si de fiecare data am fost foarte atenta. Nu imi puneam intilniri cu mai mult de citeva ore inainte, nu spuneam traducatorului meu unde mergem, ma rog, nu am vrut sa bravez. Dar meseria asta e riscanta prin natura ei. Sint unii care vin doar ca sa spuna ca au fost in zone beligerante si apoi se inchid in hotel sau nu se misca de linga trupele armate. Dar, pe de alta parte, cele doua Simone rapite au fost luate din casa, iar Florance din fata hotelului? Sint riscurile meseriei.
Tango: Dar v-ati mai intoarce acolo?
G.S.: Nu, nu, nu acum, in orice caz, a devenit prea periculos. M-au si intrebat gardienii mei daca vreau sa ma intorc si am spus NU. Acolo se produc abuzuri de ambele parti. Irakienii rapesc, dar am vazut si civili de ai lor ucisi fara motiv de americani? pentru ca, zic ei, asa sint regulile razboiului. Trebuie schimbate! Orice viata omeneasca valoreaza mai mult decit o regula! Inclusiv mai mult decit regula americanilor de a nu negocia, indiferent cite vieti pun in pericol…
Tango: Sa ne intoarcem totusi la 4 februarie? Cum s-a intimplat?
G.S.: Ieseam dintr-o moschee unde vorbisem cu adevaratele victime ale razboiului… femeile din zona respectiva. Si ma gindeam la ce-mi spusesera. Erau revoltate, nu mai voiau sa auda de vreun strain in tara lor, conditiile lor de viata s-au inrautatit dramatic… Inainte nu aveau libertate, acum sint sub ocupatie straina. Iar razboiul a distrus tot. Si nimeni nu a refacut nimic. Nu au electricitate decit maxim 2 ore noaptea. Deci nici apa. Nu au benzina, culmea!!! In fine, dadusem un mesaj colegilor din redactie sa ma sune si imi chemasem de pe un alt celular prietena care ramasese in hotel sa ne intilnim pentru prinz.
N-am apucat sa spun nimic pentru ca am auzit o rafala de mitraliera. Mobilul a cazut pe jos, iar eu m-am trezit sechestrata de doi indivizi imbracati in negru. Si telefonul suna (din redactie) dar mi l-au luat imediat. Am aflat ulterior ca prietena mea din hotel a alarmat toata lumea, deducind din zgomotele auzite ca am fost rapita.

Nu ma gindeam decit sa-i implor sa ma lase sa scriu un bilet de adio
Tango: S-au purtat violent?
G.S.: Nu. Au vazut ca eram terorizata si foarte revoltata gindindu-ma ca e ilogic sa rapeasca o ziarista care milita impotriva razboiului si care scria despre problemele lor… Mi-au spus sa nu-mi fie frica pentru ca vor doar sa filmeze o caseta cu mine cerind lui Berlusconi sa-si retraga trupele si ma elibereaza. Mi-au mai spus ca nu stiu cine sint, dar ca pentru ei sintem toti la fel, e razboi si ei se folosesc de orice mijloace pentru a trimite acasa toti strainii.
Tango: In ce limba vorbeati?
G.S.: Un pic engleza, un pic franceza si ceva araba, dar eu stiam cuvinte din araba clasica. Pe parcurs am invatat si citeva din cuvintele lor. Imi tot spuneau "suiuk" adica "comunista"? Aflasera de la televizor ca scriu pentru un ziar de stinga…
Tango: V-a fost frica si de viol?
G.S.: Nu, nici o clipa. Ma tratau ca pe o prizoniera, ma tineau intr-o camera inchisa, pe intuneric (nu aveau lumina), doar cu un pat, fara nici un obiect personal, dar ma respectau. Aveam tot felul de temeri, dar niciodata nu mi-am pus problema ca ar putea abuza fizic de mine. Poate din cauza religiei lor, dar mai ales din cauza felului in care s-au comportat de la inceput cu mine.
Tango: Citi erau?
G.S.: Am vorbit cu mai multi, chiar cu seful lor, dar permanent stateau cu mine doi barbati. Aceiasi. Unul care citea toata ziua din Coran si altul pasionat mai mult de fotbal. Ba chiar ma intreba mereu de jucatorii italieni. Era fan Francesco Totti. Iar in ziua in care acesta a imbracat tricoul cu numele meu pe stadion, gardianul meu a fost emotionat la maxim. Imi spunea ca nu a crezut ca sint asa de importanta, daca pina si Totti vrea sa ma salveze…
Tango: Apropo de televizor, la ce se uitau?
G.S.: Aveau antena parabolica, deci cam la tot. Dar pentru stiri preferau Al Jazeira si Euronews. Imi amintesc ca la inceput, cind erau si ei "noi" in ale rapitului (eram prima persoana rapita de ei), i-am rugat sa ma lase sa vad si eu stirile. Si m-au lasat. Rau au facut, pentru ca tocmai aparuse o revendicare a rapirii mele din partea Jihad-ului spunind ca daca pina luni, a doua zi, la ora 6, Italia nu-si retrage trupele, ma omoara. Nu pot sa va spun cu ce inima m-am reintors la mine in camera. Orice pas auzeam afara credeam ca, basta, acum mi-a sunat ceasul! Nu ma gindeam decit sa-i implor sa ma lase sa scriu un bilet de adio catre cei dragi mie? N-am mincat nimic in ziua respectiva si au intrat in panica. Le-am spus ca oricum ma omoara, de ce sa mai maninc? Nu stiau cum sa-mi mai explice ca acea revendicare era falsa, ca ei nu aveau nimic de-a face cu Jihad-ul, ca ei nu vor sa ma omoare, ci doar sa faca acea caseta video? Si ca sa ma linisteasca, m-au mai lasat sa vad la televizor o parte dintr-un film american? Dupa aceea nu m-au mai lasat sa intru la ei in camera sau sa le vorbesc de pe coridor cind ma duceam la baie… Spuneau ca femeile nu au voie sa vada unde stau barbatii sau sa le vorbeasca de pe hol.
Tango: Iertati-ma ca intru in detalii, dar toata lumea are nedumeriri, ce tip de mincare va dadeau, va respectau igiena?
G.S.: La inceput arabeasca, dar daca au vazut ca nu imi place mi-au adus supe, in general de pui, foarte bune si mi-au spus sa cer ceea ce vreau, ca imi aduc. Am vrut fructe. Din punctul acesta de vedere au fost foarte draguti. Cind am avut nevoie de medicamente mi-au adus, iar cind le-am cerut lucruri strict feminine au chemat o femeie sa-i cer ei. Cit despre igiena, atita timp cit era apa, puteam face dus. Ba chiar faceam din asta o sarbatoare. La unghii am avut probleme pentru ca nu au vrut sa-mi dea nimic ascutit, dar pina la urma au gasit o unghiera pe care mi-au lasat-o.
Tango: Ce va deranja cel mai mult?
G.S.: Ideea de captivitate si faptul ca stateam cu doi barbati in casa. Asta imi dadea un disconfort teribil. Apoi erau zile in care ei vorbeau cu mine si deveneam si eu optimista, dar si zile in care ii simteam nervosi si ma apuca disperarea…
Tango: Va gindeati ca ati putea muri…
G.S.: Da, si ma simteam vinovata fata de durerea parintilor mei, mai ales mama mea care m-a rugat sa nu mai plec in Irak, logodnicul meu care nu mi-a spus niciodata sa nu ma duc undeva, dar stiam ca e cu inima strinsa de fiecare data cind ajungeam la Bagdad? (n.a. Deja ochii i se umezisera, dar nu am rezistat sa nu continuu.)
Tango: Dar ce se intimpla in sufletul si mintea unei femei inteligente cind e practic redusa la stadiul de ostatic neputincios? (n.a. Are ochii in lacrimi, e vizibil marcata, dar vrea sa continue. O face insa cu un sfert de voce, si aceea tremurinda.)
G.S.: Sa fii ostatic e ingrozitor, ingrozitor… Sint zile interminabile, singura cu tine insati, iar intunericul bezna te aduce in pragul nebuniei. Din cind in cind se aprindea lumina brusc, ma speriam cumplit, apoi iar disparea curentul… Ca sa nu imi pierd mintile imi propusesem in fiecare zi cite o tema la care sa reflectez. Dar evident, deseori gindul zbura aiurea si ma legam de fiecare toana a lor, de fiecare cuvint ca sa deduc daca urma sa mai vad vreodata lumina zilei sau nu.

Cind am filmat prima caseta crezusem ca imi vor da drumul.
Tango: Chiar, cum a fost episodul filmarii?
G.S.: Mi-au dat hainele mele (altfel imi dadeau haine de casa de-ale lor) si mi-au spus sa fiu foarte convingatoare, ba chiar sa prezint lucrurile mai dramatic decit sint. Am negociat intr-un fel textul si mi-au spus sa vorbesc fie in engleza, fie in franceza, sa inteleaga si ei. Am ales franceza. Mi-au spus sa cer ceva si sotului meu. Iar cind am spus Pier m-au intrerupt. "Nu, trebuie sa spui "sotul meu"". Mi-a fost frica sa le spun ca in realitate nu eram casatoriti, asa ca m-am adresat asa, dar nu mi-am dat seama ca, de emotie, am inceput sa-i vorbesc in italiana. M-au lasat asa.
Tango: Dar ati avut doua filmari…
G.S.: Da, dupa alte doua lungi saptamini, au venit intr-o zi foarte veseli si mi-au adus un lant de aur, cadou de la seful lor? M-au pus sa repet dupa ei Coranul, imbracata cu haine arabesti? Chiar mi-au cerut sa devin musulmana. Le-am spus ca nu pot, nu e suficient sa citesti Coranul pentru asta. Atunci mi-au spus ca vor sa mai faca o caseta video si apoi plec la Roma. Am acceptat, dar nu in acele haine si nici citind Coranul. Au inteles ca nu vroiam sa ma joc cu religia…
Nu-mi mai pot face meseria… nu mai pot trai normal!!!…
Tango: Si a urmat eliberarea…
G.S.: Da, mi-au dat hainele mele, mi-au pus ochelari de soare umpluti cu vata ca sa nu vad si am mers intr-o masina.
Mi-au explicat ca daca scot vreun sunet sau daca ma dau de gol si ne opresc americanii sau irakienii, ei vor deschide focul si sarim cu totii in aer.
Imi mai spusesera o data ca americanii vor sa ma salveze printr-o interventie fulger si ca in acel caz m-ar fi omorit rapitorii. Acum imi spuneau sa fiu atenta la americani ca vor sa ma omoare ei. Am ris. Am mers vreo 20 de minute si ne-am oprit. S-au dat jos si mi-au spus sa astept acolo, ca vor veni italienii sa ma ia. Timpul trecea ingrozitor de greu, auzeam voci afara, deasupra era un elicopter american care survola mereu, a fost cumplit. S-a mai intors unul din rapitori sa imi spuna ca in 10 minute urmau sa vina sa ma ia. Am inceput sa numar de disperare. Am ajuns la 600. Apoi la 700. Nu stiam ce sa mai fac. Apoi… "Giuliana, Giuliana, nu te speria, esti libera, sint Nicola, prieten cu Pier, esti libera"… A fost cea mai dulce voce pe care am auzit-o vreodata. Ne-am mutat intr-o alta masina si dupa zece minute mi-a spus ca imi pot scoate ochelarii, ca sintem in afara pericolului. Nicola imi vorbea non stop, glumea, incerca sa ma scoata din starea de soc. Cind, de undeva din neant, au venit gloantele. Numai in filmele americane mai vazusem asa ceva. Veneau gloante fara oprire.
Soferul tipa "Sintem Italieni, nu trageti!", iar Nicola m-a impins intre scaune acoperindu-ma cu corpul lui. Cind s-a oprit focul nu mai stiam nimic, daca sint vie, moarta, de unde era tot singele acela… Am vazut scaunul pe care stateam inainte sa ma protejeze Nicola ciuruit de gloante.
Dar nu intelegeam de ce el acum tace. Simteam greutatea corpului lui din ce in ce mai cumplita si voiam sa-l ridic. Am auzit geamatul care ma va bintui toata viata… Nicola si-a dat efectiv ultima suflare in bratele mele…
Tango: Dupa toata aceasta tragedie cum a fost prima imbratisare cu Pier?
G.S.: Incredibila. Mi-au spus ca ma asteapta la aeroport, dar eu credeam ca la Roma. Dar el a venit la Bagdad. Eram cu fire si oxigen peste tot, pentru ca mi-a fost gaurit un plamin si aveam un tub care sa dreneze lichidul si altul care sa ma ajute sa respir. Dar si asa, a fost magic. Era ca si cum destinul ne-ar mai fi dat o sansa. Dar cu ce pret…
Tango: Cum s-a incheiat ancheta cu privire la incidentul cu americanii?
G.S.: Aaa, conform anchetei ei n-au nici o vina, au urmat instructiunile. Comandantul stia ca o sa trecem noi si cu toate astea nu le-a permis oamenilor sa se mute cind au cerut-o (erau o patrula mobila), ci au fost nevoiti sa astepte convoiul, trecerea ambasadorului american. Acesta insa era la aeroport de mult si nu trecuse pe acolo… Am trecut insa noi si soldatii s-au speriat si au tras…
Tango: Nu v-au cerut macar scuze?
G.S.: Nu. Am primit doar un mesaj de la femeile din Fallucia pe care le intervievasem inainte de rapire, ca incurajare…
Tango: Cum vedeti viata de acum incolo? (izbucneste in lacrimi)
G.S.: Pai, ce sa spun, ca osul, clavicula, e perforata si nu se va mai reface niciodata? Si ca muschii au fost rupti si cusuti, iar acum fac zilnic exercitii de recuperare a miinii? Exercitiile imi dau niste dureri sfisietoare, dupa fiecare sedinta aproape lesin de durere si pling ore in sir? Nu mai pot dormi cu lumina stinsa, dar aproape ca nu mai pot dormi deloc, la fiecare fosnet sar ca arsa, nu ma mai pot sui in masina de groaza, nu ma pot sui in autobuz de frica sa nu ma atinga cineva, nu pot sta mult in picioare. Cu alte cuvinte nu-mi mai pot face meseria? nu mai pot trai normal!!!…
Tango: V-ati gindit macar acum sa va casatoriti?
G.S.: Nu, eu nu am vrut pentru ca m-am temut intotdeauna ca, o data institutionalizata, iubirea noastra ar fi incatusata, ostatica… Iar copii nu am vrut nici eu, nici el, si din cauza meseriei mele. N-as fi putut sa-i cresc. Si nici n-as fi vrut sa-i creasca altii…

E ziarista de o viata.
Traieste pentru meseria ei. Destinul sau e tesut din cuvinte, opinii exprimate limpede, indrazneli jurnalistice. Giuliana Sgrena, femeia de 57 de ani, scrie pentru ziarul Il Manifesto povesti dramatice din zone lovite de razboi. Afganistan, Somalia, Irak. Dupa nenumarate vizite in Irak, vineri, 4 februarie 2005, este rapita din fata unei moschei din Bagdad. La fix o luna de zile, tot vineri, 4 martie, agentul secret Nicola Calipari o elibereaza. 20 de minute mai tirziu, barbatul ii salveaza viata, protejind-o cu propriul lui trup de gloantele unei patrule mobile americane. O va urmari toata viata ultima rasuflare a agentului eliberator pe care a simtit-o fizic pe pielea ei, inainte ca un glont de 10 centimetri sa-i sfredeleasca si ei plaminul sting, clavicula si muschii pieptului.

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *