ILDERIM REBREANU: Numele se va stinge odata cu mine

de

In timp ce peste cartile din biblioteca se asterne praful, iar numele Rebreanu este amintit doar ca povara pentru Bac, in Bogdana traieste un crampei de istorie – ultimul descendent al familiei Rebreanu. Cititi in continuare un interviu-document despre momente importante din familia Rebreanu, dar si despre miturile care le-au inconjurat istoria. Ion a existat in realitate si i-a cerut lui Rebreanu drepturi de autor. Ludovica, mama lui Liviu Rebreanu nu a terminat de citit romanul „Padurea Spanzuratilor” spunand ca „nu-i despre Emil”, desi scena executiei era, de fapt, descrierea mortii fiului sau. Iar o aschie din spanzuratoarea celebra este acum in casa lui Ilderim Rebreanu.

E.P.: Sunteti ultimul descendent, pe linie masculina, al familiei Rebreanu. „Ilderim” este un nume cu o sonoritate, ar spune unii, turceasca. Dar, în cazul dvs, numele este inspirat de altceva…
I.R.:
In 1949, parintii mei au fost intemnitati la Timisoara, pe motive cvasipolitice si au iesit in toamna aceluiasi an. Neavand posibilitatea sa-si gasesca un serviciu, nici tata, nici mama, s-au gandit sa vina aici, la Bogdana, unde locuiau parintii mamei mele, bunicii mei. Au stat cativa ani buni fiind oprimati de regimul comunist. In 1952, cand mama mea era insarcinata, au mers la scoala din sat ca sa-si mai procure catava carti de citit. Printre ele, surpriza, in 1952, o carte a Reginei Maria, intitulata „Ilderim”, roman cavaleresc din Evul Mediu, cu actiunea in Anglia. Au citit-o, le-a placut enorm personajul principal si au hotarat ca, daca acel copil care se va naste va fi baiat, sa poarte numele Ilderim.
E.P.: Spuneati de anul 1952, cand v-ati nascut, pe 26 noiembrie, deci la 67 de ani de cand…
I.R.:
…s-a nascut unchiul meu, Liviu Rebreanu. 67 de ani fara 7 ore…
E.P.: Sa fie un pariu al destinului!? Sa aveti talentul lui!?
I.R.:
Ceva-ceva, cred eu – si nu numai eu – ca s-a pastrat.
E.P.: De ce romanii stiu atat de putine lucruri despre dvs? De ce apareti atat de rar?
I.R.:
Apar rar pentru ca, in perioada comunista, toata familia Rebreanu era pusa sub obroc. Tatal meu nu a avut voie sa publice nicio carte, doar articole si studii in diferite publicatii ale vremii.
E.P.: Tatal dvs, Tiberiu Rebreanu, fiul cel mai mic al familiei Rebreanu.
I.R.:
Da. Cel mai mic dintre cei 14 copii. Alfa era Liviu, Omega era tatal meu, Tiberiu. La randul meu, cred ca eram sub vizorul „baietilor cu ochi albastri” si m-am lansat abia in anul 2000.
E.P.: Ati locuit in foarte multe locuri din Romania. V-ati mutat de la Bucuresti la Aiud, la Ocna Muresului, la Cluj-Napoca si Bogdana. Unde v-a placut cel mai mult?
I.R.:
Au mai fost si alte locuri, pasagere. Aici imi place cel mai mult, la Bogdana.
E.P.: Dar de ce v-ati tot mutat?
I.R.:
Daca tatal meu nu avea un serviciu stabil… statea 2-3 ani intr-un loc si iar il dadeau afara. Pe motive binecunoscute de cei care au trait acei ani, 1950-60 care au fost ani dificili pentru tara asta amarata.
E.P.: Si aici, la Bogdana, in apropiere de Alexandria, ce va tine?
I.R.:
Primii trei ani din viata i-am trait aici, chiar in aceasta casa, renovata si modernizata acum. Vacantele de vara le faceam, in general, aici. Stateam trei luni si-mi placea la nebunie. Imi place natura.
E.P.: Oamenii din zona stiu cine sunteti? Postasul cand vine, stie?
I.R.:
Bineinteles.
E.P.: Va pretuiesc?
I.R.:
Probabil, nu i-am intrebat lucrul acesta.

E.P.: Aveti prieteni care sa va deschida usa casei?
I.R.:
Prieteni?… Amici, prieteni este cam mult spus, asa mi se pare. Amici, da. Mai vin. Vin si elevii scolii sa vada muzeul Rebreanu…o data de doua ori pe an.
E.P.: Apropo de scoala… ati studiat in scoala romanul „Ion”?
I.R.:
Da
E.P.: Si cum era prezentat acest subiect la limba romana?
I.R.:
Pe mine ma punea profesorul  intotdeauna  sa vorbesc despre romanele „Ion” si „Rascoala”.
E.P.: Ati fost favorizat?
I.R.:
Nu.  In niciun caz.
E.P.: Stia toata lumea cine sunteti?
I.R.:
Toata lumea stia, da.
E.P.: Si care roman v-a placut cel mai mult?
I.R.:
Asa cum i-a placut si unchiului meu, „Adam si Eva”. Romanul lui favorit. Si pentru mine la fel si „Padurea spanzuratilor”, romanul ardelenilor. Eu am fost crescut de tatal meu intr-un cult pentru Emil, eroul Apostol Bologa din romanul „Padurea spanzuratilor”, care a fost executat la Ghimes. Sa va mai spun ceva, poate ma laud si nu-mi prea place acest lucru:  lansarea celor 4 volume despre intreaga viata a familiei Rebreanu a fost si la Alexandria. Multi invitati… s-a distribuit cate un set de volume fiecaruia, autografe… peste vreo 2-3 luni un amic din Alexandria imi spune ca a vorbit cu…nu mi-a spus numele, care a terminat de citit volumele cartii ca i-a placut mai mult cartea mea decat „Padurea spanzuratilor”.

Sunt un bun al Romaniei dar fara bani, ca sa-mi permit sa scot un tiraj de 15 mii de exemplare

 

E.P.: Cele 4 volume scrise de dvs, despre istoria familiei, au ceva aparte. Sunt scrise la persoana a doua. Le-ati gandit ca un dialog!?
I.R.:
Ca un dialog, ca o reamintire… de aceea este si titlul lor „Spectre in labirintul uitarii”
E:P.: Volumele se numesc: „De la alfa la omega”, „Cei morti si parasiti”, „Cronici interbelice” si „Intuneric rosu”.
I.R.:
Exact. Primul volum se refera la perioada de intemeiere a familiei, Vasile Rebreanu casatorindu-se cu Ludovica Dugan si cele 14 odrasle.
E.P.: In Bucuresti cartea nu se gaseste. De ce?
I.R.:
Pentru ca s-au scos asa de putine…atatia au fost banii! 300 de seturi. Editie confidentiala, din care 100 de seturi le-a luat sponsorul principal pentru a le distribui, nu pentru vanzare.
E.P.: Ma gandesc la cei care au bani si ar putea sa va sprijine, la autoritati, sunteti „un bun” al Romaniei…
I.R.:
Un bun al Romaniei dar fara bani, ca sa-mi permit sa scot un tiraj de 15 mii de exemplare. Nu se poate. E cultura in tara asta? Se mai zbate cineva pentru cultura? Nu, numai afaceri.
E.P.: Sunteti dezamagit de Romania?
I.R.:
Foarte, foarte…

E.P.: Dar nu ati plecat de aici, de la Bogdana!
I.R.:
Nu, nu am plecat si n-as pleca. Am 60 de ani si este mai greu.
E.P.: 60 de ani si cate regrete?
I.R.:
Cel putin tot atatea.
E.P.: Ce ati schimba major din viata dvs?
I.R.:
Acum, cand imi puneti aceasta intrebare directa, este greu sa raspund. Ce as schimba?!…
E.P.: V-ati folosi mai mult de numele dvs, de numele Rebreanu?
I.R.:
Nu-mi place sa ma infig in fata, sa dau din coate sa ajung in primul rand. Politicienii sunt asa…ori politica este gretoasa, mai ales ce se face la noi. Nici in alte parti nu cred ca este cu mult mai placuta, dar la noi e mizerabila.
E.P.: Simtiti o legatura cu familia Rebranu?
I.R.:
Cu Rebrenii, cu ceilalti…acum mi-am cunoscut matusile, cele trei, care au atins o varsta respectabila: Livia, Maria si Florica.
E.P.: Sa facem o prezentare a familiei, de la Ludovica pana la dvs.
I.R.:
De la Vasile Rebreanu, care a fost capul familiei… invatator de tara, origini relativ umile, modeste, casatorit cu Ludovica Dugan, ceva mai „rasarita”, fosta prim-artista diletanta a teatrului din Beclean, in limba romana, la sfarsit de secol XIX, 1983. Apoi, au inceput sa curga cei 14 copii, unul dupa altul: Liviu, care a fost stindardul familiei, cel mai celebru, Iulius-un bun finantist, dar a facut niste prostioare si cine se joaca cu banutii o pateste.
E.P.: Banul- ochiul dracului!
I.R.:
E motorul lumii. Pune totul in miscare. Dupa aceea a venit Petru, un copil care a murit la 3 ani, urmat de Livia, care a ajuns poeta minora, spun eu, casatorita cu Ovidiu Hulea, la randul sau poet si dramaturg recunoscut in perioada interbelica. Livia a facut o greseala: poeziile pe care le scria in timpul Primului Razboi Mondial, publicate in ziarele romanesti, ajungeau la combatantii de pe linia frontului si ii insufletea, erau poezii patriotice. Nu si-a publicat atunci volumul, a asteptat si l-a publicat abia in 1920, nemaiavand priza la public. Apoi au venit copiii si nu a mai scris, a ramas „la bucatarie”. Urmeaza, in familia Rebreanu, Emil, al carui destin este cunoscut de multa lume, sper…dupa el, Maria, Miti, care era frumoasa, i se spunea Zana Somesului si care a avut o poveste de dragoste scurta, fulgeratoare si pasionata, spre sfarsitul Primului Razboi Mondial, in  1918 a promis in gura mare, in Beclean, ca se va marita cu primul ofiter roman care paseste pe teritoriul orasului. Acesta a fost un capitan, Procopie Istrat, un moldovean de langa Roman. Cineva i-a spus, seful garzilor nationale i-a povestit acestuia despre domnisoara Rebreanu si despre Emil. S-a dus la Maria, a cunoscut-o, s-a indragostit lulea de frumoasa zana a Somesului, a cerut-o in logodna, Ludovica a acceptat. Peste doua zile a plecat cu regimentul 16- Suceava pe front de unde ii trimitea carti postale si a revenit in 1919, cand  s-au si casatorit. A fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, cea mai inalta decoratie din primul razboi mondial. O poveste frumoasa, ca in filme.
E.P.: Si ca in romane…
I.R.:
Ca in romane. Urmeaza Virgil, cu un destin poate mai tragic decat al lui Emil. S-a inrolat ca un  fraier, nici nu avea varsta de 18 ani, ca sa ajunga el la marina, sa fie marinar, sa poata sa calatoreasca pe mare, sa picteze… copil aiurit. In loc sa fie repartizat la marina, l-au aruncat la infanterie, pentru ca nu a avut bani sa „impinga”. In urma unui atac, a fost ingropat de viu, de la un obuz de tun si l-au gasit dupa cateva ceasuri cu plamanii ciuruiti. Prin infirmerii, aproape paralizat a fost trimis la spitalulu Sf. Stefan din Budapesta, unde dupa cateva luni a murit. La 20 de ani… Dar culmea este ca, Emil a murit in 14 mai 1917 si Virgil in 16 mai 1917, la doua zile distanta. Peste 28 de ani, in 1945, Ludovica a murit in 15 mai. Deci… 14,15,16 mai. In primavara aceluiasi an,1917, in martie, mai  murise un baiat, Sever, de 14 ani, care a patinat pe apa Somesului, s-a spart gheata sub el, a racit si cum,  in timpul razboiului, nu se prea ocupau doctorii de copii, in cateva zile a murit. Dupa aceea a fost Florica– Rita si ea recasatorita, dupa o casatorie esuata, cu un ofiter, Mihai Schuster, un sas romanizat care a fost si el decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, dar in al doilea razboi mondial, pe frontul de est, impotriva rusilor. Intre acesti copii, care au ajuns la o varsta de 14 ani-Sever, de 20 de ani-Virgil, de 25 de ani- Emil, au mai fost cativa copilasi, fetite, care au murit la nastere, sau dupa cateva zile. Nu erau conditii atunci de salvare a copiilor bolnavi.
E.P.: Era mai mult forta destinului si grija Celui de Sus.
I.R.:
Da. Vasile Rebreanu spunea „Cati or da Dumnezeu, atatia or fi”. Sa va mai spun ceva: nascuse Ludovica vreo 4 dintre copii si a venit o ghicitoare, o tiganca, si i-a spus: „oricati copii vei avea, oricat de multi vei avea, numai 6 dintre ei vor ajunge la maturitate deplina”.
E.P.: Si asa a fost?
I.R.:
Asa a fost. Liviu, Iulius, Livia, Maria, Florica si Tiberiu.
E.P.. Tiberiu, ultimul nascut, al 14-lea, s-a nascut atunci cand Ludovica avea 45 de ani.
I.R.:
Spre rusinea familiei, a baietilor..
E.P.: Ea avea o stare de sanatate precara, era bolnava si familia credea ca…
I.R.:
nu va duce la sfarsit sarcina, ca va muri si ea dupa nastere. Nu avea lapte, copilul slabise ingrozitor.
E.P.. Dar viata a facut sa nu se intample nimic.
I.R.:
Altfel nu mai eram eu pe lume.

Rebrenii se certau din nimic ?i se împ?cau repede

 

E.P.. Exista povesti inportante ale familiei dvs pe care nu le-ati cuprins in carte? Exista secrete?
I.R.:
Foarte importante, nu. Au fost mici frecusuri pe care le-am omis cu buna stiinta. E mai bine asa. Asa erau Rebrenii, imediat se certau, din nimic, si se impacau repede, la cateva zile.
E.P.: Credeti ca a fost bine ca ati aratat romanilor multe dintre aspectele nebanuite ala familiei?
I.R.:
99 la suta.
E.P.: Ati afisat, practic, viata intregii familii.
I.R.:
Si nu trebuie sa stie lumea?! Sa cunoasca familia Rebreanu. Cu ce au scris Fani si Puia in cartile lor, asa de fatada, o zugraveala, o spoiala subtire…
E.P.: Ce va spunea tata despre unchiul celebru?
I.R.:
Tata l-a cunoscut pe Liviu deabia in 1919, cand avea 8 ani. Despartiti in doua tari beligerante. In 1919 a venit Liviu cu Fani si cu Puia la Beclean si totul a culminat cu un scandal monstru pentru ca Fani avea niste pretentii absurde iar ceilalti au combatut-o si i-au replicat ca este o actrita de duzina, de doua parale. Si asa si era. Dupa aceea, tata si Liviu s-au intalnit de mai multe ori la Bucuresti. Dupa ocuparea Ardealului de catre unguri, tatal meu s.a refugiat. Intai la Aiud, unde a stat 2-3 luni si dupa aceea a plecat la bucuresti sa-si caute un serviciu. Liviu ii promisese ca-i „face si ii drege”, ca-l ajuta…
E.P.: Liviu, a fost un om rece?
I.R.:
Un pic distant fata de cei din familie. Pe Emil nu l-a ajutat niciodata. Sunt scrisorile lui Emil in care scrie „ Liviu-unealta nenorocului meu”… Era sub influienta celor doua, Fani-sotia si Puia-fiica acesteia, ele il dirijau cum vroiau.
E.P.: L-au indepartat de familie?
I.R.:
Da, l-au indepartat cu intrigi, cu tot felul de maruntisuri, de lucruri proaste.
E.P.. Despre Emil ce va spunea tata?
I.R.:
Tatal meu a fost preferatul lui Emil. Era un copilandru, nu avea nici 6 ani cand a murit Emil. Emil promisese ca, atunci cand se va termina razboiul si se va intoarce de pe front, el il va creste pe tata. Chiar daca se va casatori, Tiberiu va fi copilul lui. Ei, cat isi mai poate aminti un copil de 4,5,6, ani despre un frate mai mare!?
E.P.: Ce simtiti cand cititi romanul „Padurea spanzuratilor”?
I.R.:
Pai, romanul nu seamana cu realitatea, e fictiune pura. Doar executia lui Emil si ceva momente, Ghimes, frontul italian sunt rele pentru ca sunt luate de Liviu Rebreanu din corespondenta, din scrisorile lui Emil. Altfel nu avea de unde sa stie. Ei au corespondat pana la intrarea Romaniei in razboi, dupa aceea corespondenta a fost interzisa.
E.P.: Dvs din ce va castigati traiul? Din scris?
I.R.:
Oau!!! Din scris, acuma? Din 300 de seturi de volume?
E.P.: Dar ce faceti in fiecare zi? Viata in Romania este grea, este scumpa.
I.R.:
E grea. Amarnic. Am pus si eu niste bani deoparte, mai demult, care mai produc si ei, la randul lor, cate ceva.
E.P.: Multi bani?
I.R.:
Nu multi. Cat sa-mi ajunga sa pot trai.
E.P.: Sunteti pensionar?
I.R.:
Nu inca. Pensia o sa vina ea peste cativa ani, daca o sa mai fie pensii. Cine stie ce se mai intampla in tarisoara noastra!?
E.P.: Cum se desfasoara o zi aici, la dvs, la Bogdana?
I.R.:
Sa incep cu iarna ca atunci, de fapt, toamna tarziu, incep sa scriu. Nu mai sunt treburi de facut prin curte si prin casa, decat facutul focului. Si atunci, am timp sa scriu. Eu scriu ziua, nu noaptea, cum scria unchiul meu. Si fumez, nu chiar cat el, care fuma 100 de tigari facute din foita si rulate, pe noapte si nici nu beau 20 de cafele ca el, doar vreo 2 sau 3. Cam asa trece iarna pana in primavara, cand incep lucrul in livada, in vie…
E.P.: Locuiti singur?
I.R.:
Da.
E.P.: Nu aveti familie?
I.R..
Nu.
E.P.: Nu ati avut?
I.R.:
Nu, nu am avut.
E.P.. Va place singuratatea? Sunteti introvertit?
I.R.:
Da, sunt introvertit. Asa s-a nimerit sa fie…
E.P.: Spuneti-mi, scrieti la masina de scris, sau la computer?
I.R.:
Nu. Scriu de mana, asa m-am obisnuit, asa merge. Altfel imi fug ideile, se invalmasesc, nu ma pot concentra. Dupa ce scriu de mana, scriu si pe computer.
E.P.: Aveti un adevarat muzeu aici, la dvs acasa.

………………………………………..plimbare prin casa-muzeu………………………………………………

I.R.: In prima vitrina se gasesc exponate ale celor doi bunici ai mei, Vasile si Ludovica Rebreanu:  fotografii, acte originale, ferparul, scrisori ale Ludovicai catre Tiberiu, fotografii de grup cu Vasile si protipendada oraselului Nasaud, fotografia casei de la Prislop.  A doua vitrina ii este dedicata lui Liviu, cu foarte multe fotografii, ceva din presa, permis de conducere pentru primul scriitor-proprietar de automobil (el a fost primul scriitor care si-a permis sa-si cumpere un automobil). In vitrina a treia sunt exponate apartinand Liviei Rebreanu, casatorita cu poetul Ovidiu Hulea, fotografii, multa corespondenta de-a lor, mici obiecte care le-au apartinut, cumparate de ei la Lourdes, cand au fost pentru insanatosirea lui Ovidiu. Urmatoarea vitrina este dedicata lui Emil. Exponatul principal este o aschie din spanzuratoare, luata de Tiberiu, tatal meu, in 1923. Butucul spanzuratorii ramasese im pamant si tata, cu bricegul, a luat o aschie. Corespondenta originala a lui Emil este la muzeul judetean Bistrita. Aici sunt fotografii originale, in uniforma cand era student, pe frontul italian, la Doberdo, cea mai cumplita inclestare din timpul primului razboi, cand trageau cu tunurile unii in altii de la 50 de metri. Urmeaza fotografii cu Miti- Maria, casatorita cu Procopie. I-am scos si o carte cu amintirile ei, acum cativa ani, „Amintiri despre familia noastra”, pentru care m-am inspirat din unele pasaje ale ei pentru ca nu se stia mai nimic. Mai sunt aici fotografii , acte originale, corespondenta dintre ei. Vitrina urmatoare este pentru Rita-Florica, casatorita cu Mihai Schuster, cu fotografii, decoratii, acte originale si mici obiecte pastrate. De la tatal meu au ramas mai multe, e firesc, aici a locuit: fotografii foarte multe, corespondenta, obiecte, carti, caiete. Tatal meu a avut o organizatie paramilitara intitulata „Noi”care a fost opusa legionarilor lui Zelea Codreanu si la inceputul anilor 30 s-au facut alegerile pe Universitate si „Noistii” au obtinut mai multe voturi decat legionarii. Studentimea spera la mai bine, la mai mult.sunt fotografii si cu mama mea, care era foarte frumosa, era ca o actrita. Mai sunt exponate din activitatea literara a tatalui meu, ceea ce i s-a permis sa publice prin presa. Cartile le-am scos eu, ulterior, prin 1990-2000. Am avut o datorie si cred ca mi-am indeplinit-o fata de el. Cercul se inchide cu ultima vitrina, cu ultimul Rebreanu: cartile pe care le-am publicat, fotografii…  Mai am multe exponate, dar nu mi-au mai incaput in vitrine, nu am spatiu suficient.

…………………………………………………………………………………………………………………………..

 

Am vândut multe dintre obiectele familiei

 

E.P.. Am citit o stire in presa centrala cum ca ati vandut multe dintre obiectele familiei. E adevarat?
I.R.:
E adevarat.
E.P.: Pe sume mari? Si cui i le-ati vandut?
I.R.:
Muzeului judetean Bistrita Nasaud. Am vorbit cu ei despre obiecte de familie, corespondenta, acte… o parte. O parte le-am pastrat.
E.P.: Dar, de ce le-ati vandut?
I.R.:
Pai, nu stii niciodata cand mori, nu? Si cine intra primul aici, in casa asta o sa zica ce este cu hartoagele astea… si atunci, e firesc sa le sigur undeva. Acolo vor mai trai zeci, sute de ani, pana se vor degrada complet.
E.P.: Numele Rebreanu se va stinge odata cu dvs?
I.R.:
Da, se va stinge, da. Aici am fost un pic cam egoist. Asa a fost scris, asa a fost sortit.
E.P.: Numele „Rebreanu” este insa in manualele scolare, elevii invata comentarii…
I.R.:
Este si nu prea este… inainte, prin clasele a VII-a, a VIII-a erau trei romane ale lui Liviu Rebreanu: „Ion”, „Rascoala”, „Padurea spanzuratilor”. Acum mai este „Ion” si, poate, o nuvela.
E.P.: „Ion” , ale carui comentarii sunt invatate pe de rost.
I.R.:
„Padurea spanzuratilor” si „Rascoala” sa fie scoase din programa scolara?!…Sa scoti doua romane de asemenea valoare!? Nu stiu ce sa cred. Ministerul Inculturii, nu al Culturii…
E.P.: Cum se face ca nu sunteti invitat in scolile din capitala, ca nu sunteti invitat la televiziuni? Daca ar veni copiii la dvs acasa, la muzeu, care ar fi prima lectie pe care le-ati spune-o?
I.R.:
Cu mare placere, le-asi povesti despre Rebreni. Lectii sa le dea profesorii lor. Despre Rebreni cred ca ar afla lucruri interesante. Cate stiu eu nu mai stie nimeni.
E.P.: Ma gandesc la personajele romanelor, la Ion si la Ana , sunt inspirate din realitate.
I.R.:
Da, din realitate.
E.P.: Stiti niste valente ale acestora la care noi nu am avut acces? Ce am mai putea spune despre ei dupa ceea ce am invatat la scoala? Ati pastrat legatura cu urmasii lor?
I.R.:
Ion, saracul, dupa ce a aflat el ca domnul Liviu a scris o carte despre taranii din Nasaud si ca el ar fi personaj principal, i-a scris o scrisoare unchiului meu cerandu-i drepturi de autor, ca daca nu, il da in judecata.
E.P.: Glasul pamantului, glasul banilor…
I.R.:
Glasul banilor, aici. Nici nu a luat-o in serios unchiul meu pentru ca era un roman, nu o carte de stiinte exacte, sa zici ca a plagiat ceva.
E.P.: Mai spuneti-ne despre unele secrete ale familiei Rebreanu.
I.R.:
Membrii familiei Rebreanu sunt herdelesti, cumva, sunt usor, usor caricaturizati, fetele in special, livia si Maria-Miti. Iar Liviu, pe sine, se supraapreciaza un pic, la fel si parintii. Nu le-a placut Rebrenilor cartea. Ludovica a citit doar jumatate din Padurea spanzuratilor si a spus ca nu este despre Emil, ca Apostol Bologa nu semana deloc cu baiatul ei. Iar Miti nu a putut sa o termine pentru ca s-a oprit la ultimele pagini cu executia lui Emil.
E.P.: Dar despre Ludovica, ce stiti ca a simtit cand si-a pierdut copiii? Era o femeie puternica?
I.R.:
Foarte puternica in prima perioada a vietii, mult slabita dupa pierderile suferite.
E.P.: Cu cine semanati din neam?
I.R.:
Cand eram tanar semanam binisor cu Emil, pentru ca nu stia nimeni cum ar fi aratat la 60 de ani, cati am eu acum.Toata lumea spune ca seman si cu tata.
E.P.: Daca ar fi sa fiti ministrul culturii pentru o zi si sa puteti aduce familia Rebreanu in atentia romanilor, ce ati face?
I.R.:
Hm !…nu stiu. E greu de raspuns la o asemenea intrebare. Ce se poate face intr-o zi!?
E.P.: Se poate lua o decizie care sa influienteze foarte mult.
I.R.:
Se poate lua o decizie pe care a doua zi, ministrul care va urma ar rade-o…
E.P.: Dar, ce v-ati dori?
I.R.:
Nu stiu, cred ca e bine asa cum a fost. Si cu lumini si cu umbre asupra Rebrenilor. I-am scos eu acum mult in lumina si nu cred ca un ministru al Culturii ar putea face mai mult, decat am facut eu cu cele 4 volume. Sunt convins de asta.
E.P.: Ce scrieti acum?
I.R.:
Acum nu scriu. Am inceput in iarna un roman… de aceea nu-mi introduc  internet pentru ca nu mai pot scrie. Ma cunosc indeajuns de bine incat stiu ca daca am „dracia” aia in casa, acolo mi se duc jumatate din orele unei zile. Aman doi ani, sa zic, pana termin de scris,pentru ca mai am doua carti in plan.
E.P.: Sponsori pentru a fi publicate inca nu s-au aratat, nu?
I.R.:
Nu, pentru ca sunt la inceput, una este la o treime scrisa, e organizat tot materialul, iar cealalta sunt niste nuvele. Mai vechi si mai noi.
E.P.: Ce va doriti de acum inainte? Cum vedeti viata de aici inainte? Va vedeti mereu aici, la Bogdana?
I.R.:
Da, alte posibilitati de evadare nu cred ca mai exista.
E.P.. Daca ar fi sa va mutati intr-un apartament de bloc, la Bucuresti…
I.R.:
Nu, nu. Din apartament, din „cutie de chibrituri” am plecat de la Cluj.
E.P.: Cat de des mergeti la cimitir pentru a aprinde o lumina unchiului celebru?
I.R.:
La Bucuresti, la Bellu, cam de doua ori pe an. Deocamdata ii am aici pe mama si pe tata. Acum 6 ani i-am adus osemintele tatei de la Cluj si aici merg destul de des.

Îmi place singur?tatea, m-am obi?nuit cu ea

 

E.P.: Nu va simtiti singur aici?
I.R.:
Nu. Imi place singuratatea, m-am obisnuit cu ea si imi tihneste foarte mult atmosfera de aici. Nu ma bate nimeni la cap, nu ma sacaie cu maruntisuri cum ar fi in Bucuresti. Doamne, ce viata cumplita! Eu am locuit si in Bucuresti, in tinerete, cand eram la scoli. Atunci era un alt Bucuresti nu ca cel da acum…
E.P.. Va e frica de hoti?
I.R.:
Nu. Nu ati vazut ca poarta e incuiata si pe cei patru zavozi, cei patru caini? Nu se pune problema pentru ca nimeni nu mai fura o carte in ziua de azi. Sa fure 3000 de volume? Nici o grija! Iar cu documentele nu ar putea face nimic ca nu are unde sa le valorifice.
E.P.: Cum v-ati descrie in cateva cuvinte? Trei calitati. Pentru ca sunteti un mestesugar al cuvintelor.
I.R.:
Cred ca ar fi: un pic de talent mostenit de la unchiu, de la tata, de la matusi, imaginatie si spontaneitate.
E.P.: Credeti in Dumnezeu sau in destin?
I.R.:
Cate putin din fiecare. Sau cate mai mult!…
E.P.. Daca l-ati intalni pe Dumnezeu, ce i-ati spune? L-ati certa pentru ceva din viata dvs?
I.R..
Da. L-as certa pentru ca l-a luat pe tata prea repede.
E.P.: Ce ati simtit atunci?
I.R.: …
of! A fost groaznic.
E.P..: Cand se intampla asta?
I.R.:
In 1986. Nu a mai apucat sa vada rasturnarea comunismului.
E.P.: Va amintiti o povata pe care v-a dat-o si v-a ramas mereu in minte si la care sa va intoarceti mereu?
I.R.:
Discutam foarte mult cu el, dar nu asa ca sfaturi. Povesteam cu el despre diferite subiecte, despre carti…
E.P.: Si pe mama dvs ati pierdut-o…
I.R.:
Da, aici la Bogdana. Aici a vrut sa vina si sa moara. Am fost apropiat de amandoi parintii si de mama chiar foarte mult. Mai ales ca ultimii ani au fost groaznici, se imbolnavise, a cazut la pat… a fost un chin si pentru ea si pentru mine. Nu gaseai pe cineva care sa te ajute, in situatia aceea. Eu am ingrijit-o 4 ani.
E.P.: Parintii v-au spus ca regreta ca numele se stinge peste timp, odata cu dvs?
I.R.:
Nu. Nu era cazul sa-mi reproseze cineva non-actiunile mele.
E.P.: Daca ar fi sa le adresati un mesaj romanilor, ce le-ati spune?
I.R.:
Sa incerce sa faca o tara mai buna, cu mai multa dreptate… pierduta in Romania.

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *