Atita timp cat exista razboaie – forma suprema a violentei – care nu pornesc din ura personala si necontrolata, ci din interese care depasesc omul de rind, putem spera cu modestie la temperarea violentei la nivel individual.
Sintem obisnuiti sa numim vilenta doar agresiunea fizica, uitind violenta privirii, care taie ca un fierastrau, violenta cuvintului care, de obicei, o stirneste pe cea fizica.
Violenta, ca si mila, exista in fiecare dintre noi. Este ciudata coabitarea lor in aceeasi fiinta, la virste la care educatia n-a avut timp sa-si faca vreun efect. Vezi acelasi copil care plinge in fata unei vrabii cu o aripa frinta, smulgind apoi aripile unui fluture, cu multa aplicatie si chiar cu placere. Pun cea de-a doua actiune pe lipsa de experienta a durerii.
Am vazut copii de sapte-opt ani, ai caror parinti – oameni pasnici – ii cunosteam, am vazut acesti copii strivind cu picioarele, cu nespusa voluptate, un brotacel. Interventia mea, facind apel la mila, evocind durerea oricarei fiinte lovite, n-a avut niciun efect, ba parca-i indirjea mai tare pe copii. Am avut un singur succes: am facut-o pe fata mea, care avea patru ani, sa plinga de mila broscutei.
De cite ori aud despre un act de violenta, imi amintesc scena mai sus pomenita.
Furtul este o actiune cu scop bine stabilit. Hotul smulge cuiva o caciula, deci scopul este indeplinit; de ce trebuie sa-i rupa si o mina sau o mandibula cuiva care de uluiala nici nu protesteaza?
Pe linga violenta care salasluieste in mai fiecare dintre noi este si cea indusa. Exista familii in care violenta verbala este floare la ureche. Seful familiei bruftuluieste toti membrii, de la mic la mare. Nu-l intereseaza vecinii, putin ii pasa de parerea sau de linistea altuia.
Scoala, atit de hulita, incearca pe linga invatatura sa educe cit de cit elevii. Scoala nu poate inlocui familia si nici societatea in general.
Ceea ce spun eu poate parea o naivitate: cred ca educatia ar trebui sa inceapa cu institutiile publice unde sa ti se vorbeasca politicos, sa ti se arate tie, solicitant – bunavointa.
Disparitia violentei s-ar inscrie in „vise, maica, vise”. Aspiratia catre imputinarea ei ar fi un deziderat cit de cit realist, intr-o istorie care, de cind se stie, este un compendiu de orori.
Mila ar fi cel mai bun antidot al violentei. Mila si spectacolul blindetii. Violenta timpurilor noastre pare a fi generata de pierderea sentimentului de rusine, de lipsa de teama de Dumnezeu si, pina una-alta, a teamei de legi prea permisive, de la vladica pina la opinca.
Parca traim intr-o oala care fierbe si da pe dinafara.
Nepasarea fata de cel de linga tine ia proportii ingrijoratoare. Si muzica din localuri, data la maximum – ca de trezit mortii din cimitire – pentru mine este un semn de violenta, de agresare a urechilor, de sfidare a dreptei masuri, de dorinta de a soca.
Indata ce ai iesit pe usa casei, ti se pare ca ai nimerit in mijlocul unei agresiuni. Dai de o lume iritata, de o circulatie in care unii par nebuni ori asasini cu plata.
Toate aceste noxe rabufnesc in om mai ales cind n-a trait si nu traieste intr-o ambianta pasnica. Intr-o lume in deriva, din toate punctele de vedere, ne ramine doar speranta imputinarii raului.
Articol publicat in Revista Tango – Marea Dragoste, nr. 94, noiembrie 2014
Categorii:
Dosar
