Iubim avind modele sociale. Avem prescriptii. Aflam ce n-ar trebui sa iubim, dar si ce ar trebui sa iubim. Si, totusi, se spune mereu ca iubirea este oarba. Iubim alandala, ne incalcam principiile pe care ni le-am construit sau pe care le-am asimilat. Iubirea infrunta socialul si destabilizeaza regulile de grup sau familie. Romeo o iubea pe Julieta… Par sa functioneze alte reguli, neasteptate. Ceea ce nu acceptai si chiar respingeai inainte de iubire incalci cu usurinta atunci cand iubesti. Calci in picioare principii etice, estetice, sociale, culturale.
Dragostea e oarba
Mi s-a povestit odata o intamplare de la o nunta. El, baiat cultivat, crescut intr-o casa cu principii estetice solide, sigure si neindoielnic elevate. Fiu de scriitor rafinat si bine cunoscut. Ea, fata simpla, creativa si libera de orice conformism livresc sau atasament cultural, combinand in gesturi incredibile o imaginatie debordanta, haotica cu o lipsa de cultura pe masura. La biserica, el era cum trebuie. Imbracat corect, elegant si sobru.
Apare ea. Se zice ca mirele nu trebuie sa-si vada mireasa inainte de a intra in biserica. Sa i se faca o surpriza. El nu trebuie sa stie ce rochie va avea ea, cum va arata, cum va fi pieptanata, gatita. Deci, apare ea… Fericita, radiind de bucurie. Familia lui paralizeaza. Mirele se inverzeste si el, dar se recompune rapid, isi ia familia de-o parte si le zice: „Sa nu care cumva sa spuneti ceva sau sa va uitati urat la ea. Da, este foarte toapa. Este toapa rau. Stiu asta.
Dar, asa cum este, o iubesc“. Iar ea era, intr-adevar, foarte toapa. Rochia era un cosmar. Intreaga ei aparitie era un sumum de prost gust. Era perfecta in toata topenia ei. Nimic nu te punea pe ganduri sau la indoiala. Nici pieptanatura, nici machiajul, nici rochia, nici buchetul de flori, nici pantofii si nici gentuta. Nimic nu strica ansamblul de prost gust si vaduvit de stil. Aici este o situatie clara. El stia cum este ea. Vedea. Accepta. Si, isi asuma „trecerea cu vederea“. Dar altii nici macar nu vad.
Altii vad stramb, ca printr-un geam murdar sau asa cum vezi afara printr-un geam pe care siroieste apa. Poti lua lumea in piept, poti contrazice sursele cu trecut de credibilitate – parinti, prieteni -, poti fi chiar orb. De aceea se spune ca dragostea e oarba sau ca ai intrat in „saptamana oarba“.
Ca mediul apropiat ramane cu gura cascata, ca incercarile unor persoane importante de a salva orbul sunt zadarnice nu e mare lucru. Nu sunt multi cei care participa la asa zisele drame de familie. Nu este vorba despre incalcarea unei interdictii, ci doar despre abaterea de la o prescriptie fragila. Atunci, insa, cand o lume intreaga ramane cu gura cascata, lucrurile nu mai sunt atat de simple. Se incalca o interdictie sociala. Faptul ca societatea pune la colt un individ, ca justitia oficiala pedepseste este cu totul altceva decat judecata unui grup unic, omogen ca preferinte, ale carui norme sociale nu prea se incalca.
Femeia uita de ea
Aflam cateodata ca nu putine sunt cazurile in care cate o avocata, bine clasata profesional, se inamoreaza de clientul ei sau de partea adversa intr-un proces de crime, in care acestia sunt ucigasi. Si, mai aflam ca fiorosi criminali primesc scrisori de amor de la femei dispuse oricand sa le stea in brate. Ba chiar sa se casatoreasca cu ei pe timpul detentiei sau sa faca un copil, doi, depinzand de durata pedepsei.
Sau chiar sa nasca un copil dupa ce iubitul-criminal este executat. Un copil cu un tata stigmatizat, etichetat definitiv ca descendent al unui criminal si potential suspect pe toata viata ca mostenitor al unei genetici speciale. Spre spaima oamenilor si nenorocirea lui. Caci, si el este considerat o victima, o victima genetica.
Ce le face pe aceste femei sa incalce o interdictie atat de grea, sa se puna in rasparul lumii – nu al familiei -, sa sfideze un fel de „normalitate“? Si de ce femeile o fac adesea, iar barbatii atat de rar?
Specialistii au imaginat o explicatie. Femeia este miloasa, ea este clienta fidela si traditionala a bisericilor, ea functioneaza in etica grijii fata de semeni – nu fata de ea -, femeia se bucura de binele celor dragi, se sacrifica cu devotiune. Femeia uita de ea. Spre binele celor dragi sau al lumii intregi. In orice femeie zace o infirmiera latenta.
De altfel, noi, femeile, stim ca se intampla adesea, in discutii de gineceu, intre noi, sa se spuna cat de greu ne vine sa rupem o relatie nefericita, cat de mult speram ca El sa se schimbe, din iubire pentru noi. Sa ajunga si el sa simta o iubire pe masura iubirii noastre. Si, dincolo de asta, apare motivul „mi-e mila sa-l las“. Un motiv folosit destul de des de femei si foarte rar de barbati. Am putea sa ne gandim ca este vorba de lasitate?
