Am asteptat luna de luna, cu emotie, povestile voastre pentru rubrica Cititoare-Scriitoare. Am pus cu grija in paginile Tangoului nostru franturi de viata, trairi si reverii pe care ni le-ati impartasit. Pentru ca v-ati dezvelit sufletul fragil in fata noastra, va vom rasplati, oferindu-va debutul solemn, intre coperte durabile. Momentul pe care l-am ales pentru aceasta sarbatoare a cartii scrise de voi este inceputul primaverii, in luna lui marte, cand celebram femeia si cand cartea ce va apartine va fi publicata la Editura Cartile Tango.
Ieseam din coaforul mic, aflat pe o straduta în spatele Ateneului, cand l-am vazut rezemat de gardul Gradinii Lido. Fuseseram de multe ori acolo, impreuna, „sa bem o bere“, cu toate ca eu nu beau bere. Dar intotdeauna faceam ce vroia Dan. El era drogul meu zilnic, ma sufoca, ma anihila, dar nu puteam respira daca nu era langa mine, daca nu-l aveam alaturi.
Nu ne vazuseram de trei luni. Nu stiu daca ma astepta sau nu. De fapt, n-avea cum sa stie ca sunt acolo. Am pornit impreuna, fara sa ne spunem nimic, spre statia de autobuz.
Aveam o lunga experienta în a astepta autobuzul, dar acum, ca prin minune, a venit imediat. Stiam ca el nu merge decat 3 statii, iar eu pana la capat.
„M-am aranjat pentru maine“… am spus incet, nestiind daca vreau sa auda sau nu.
Nu era multa lume în masina, asa ca am stat singuri în spate. Nu putea sa ne auda nimeni.
Se uita la mine cu ochii negri si mici si parca nu ma vedea. Erau goi si lipsiti de obisnuita lor sclipire, vioiciune, neliniste, agitatie…
„Maine ma marit.”
„Stiu”, mi-a raspuns prea repede ca si cum stia raspunsul unei intrebari, il repetase de o mie de ori si vroia sa nu fie luat prin surprindere.
S-a apropiat de scara autobuzului sa coboare si, cu un picior jos, pe trotuar, s-a intors si mi-a urat „casa de piatra”, dupa care usile s-au inchis.
Nu s-a oferit sa ma conduca, sa mai mearga o statie cu mine. Era normal: eu maine ma maritam.
Am uitat tot. Peste cateva ore era ziua nuntii mele. Eu mireasa!
Era iarna, dar nu era foarte frig. Nu aveam timp sa ma gandesc la nimic. Si nici nu vroiam sa ma gandesc la ceva. Vroiam sa fiu fericita si fara griji. Macar atunci, în ziua aia.
Dupa o saptamana, pe canapea, sotul meu (cat de ciudat suna: sotul meu!) motaia la televizor, tinandu-ma în brate. Cu capul pe umarul meu. Era atata liniste în jur, si totul era atat de calm… Nu se auzea decat incet, undeva departe, un dialog la televizor.
Cu Dan nu era niciodata liniste, era agitatie, neliniste, galagie. Tot timpul faceam ceva gresit, ba vorbeam prea mult cu cineva, ba ma uitam prea mult la altcineva. Urmau scene groaznice, cu tipete si reprosuri, si pe urma ma aseza pe scaun, isi punea capul pe genunchii mei si-mi lua coapsele în brate, rugandu-ma sa-l iert. Il iertam mereu, stiind ca o va lua maine, iar, de la capat. Dar atunci ochii negri si mici implorau iertare… si nu puteam sa spun nu.
Acum eram aici, pe canapea, si-mi auzeam gandurile cum trec repede prin cap si-mi era frica sa nu le auda cineva. Stateam în brate la sotul meu si ma gandeam la Dan. La toate prin care trecusem trei ani de zile, zile mai bune sau zile mai proaste. Stiam ca ma iubise. Stiam sigur. Asa cum stiam ca am verigheta pe mana stanga.
Dar eram linistita, stiam ca maine va fi tot asa. Si ca nu voi mai plange pentru vini inchipuite si ca voi face si ce-mi place mie – sa ma plimb în parc, pe tacute, sa ascult frunzele si pasarile si sa nu-mi mai fie frica sa vorbesc cu cineva.
Si totusi, ma gandeam la Dan. Mai rar, ce-i drept. Dar ma trezeam zambind cand imi aminteam cum alerga în zapada, cum arunca cu bulgari în mine, cum ma tragea în apa, la mare, cand nu vroiam sa intru. Cum isi punea capul în poala mea si cersea iertare, cum ma mangaia pe maini, pe cap…
Pana cand nu m-am mai gandit.
Acum toate gandurile mele sunt pentru Danut, care ma priveste cu ochii lui verzi, mari. Ca ai sotului meu.
