Intalnirea mea cu Anca Parghel

Planuri neincepute

Nu voi vorbi despre cum mi-am luat adio, la inmormantare, de la Anca Parghel. Cum, imprejmuita de familia si admiratorii ei si napadita de sentimente din cele mai sfasietoare, i-am mangaiat pentru ultima oara mana micuta, invinetita pe alocuri de perfuzii. Voi vorbi despre cum am cunoscut-o eu, despre momentul in care am intalnit-o pe Anca Parghel. Cand, in preajma faimei ce i-a tot dat tarcoale in ultimul an, am dorit-o si eu pentru un interviu. Ne-am intalnit, ca atare, la o aruncatura de bat de redactie si am stat o vreme de vorba intr-un hol cam neprietenos al sediului Roton, casa de discuri care i-a ingaduit succesul cu „Brasil”. Ne-am continuat apoi discutia in alta zi, in alt decor. La ea acasa, unde am apucat sa descopar pe indelete alt chip al personalitatii de-a dreptul fascinante a Ancai. Ceea ce se preconiza a fi un interviu ca alte zeci pe care le facusem pana atunci a degenerat intr-o destainuire de la suflet la suflet. Dupa cateva ore de conversatie spumoasa, Anca mi-a pomenit ca de mult isi doreste un partener de discutii capabil sa o starneasca la marturisiri de soi si dialog cu miez si care sa o ajute astfel sa-si aseze intreaga viata intre copertele unei carti. N-am indraznit sa graiesc ceea ce urla deja in mine, ca ar fi fost o mare onoare sa fiu, astfel, partasa trairilor si simtirilor Ancai Parghel. Stanjenita putin de lipsa mea de reactie, a dus mai departe sirul discutiei initiale, revenind ulterior asupra propunerii de colaborare cu mine. I-am raspuns indata afirmativ si am indemnat-o sa ne apucam cat mai repede de treaba.

Pentru a bate in cuie detaliile proiectului nostru, m-a invitat la un concert de-al ei. A fost singurul spectacol cu Anca Parghel pe care l-am vazut, dar n-o sa-l uit niciodata. Ne-am ingramadit cateva zeci de oameni in Art Jazz Club, iar eu am nimerit intr-unul din locurile de langa scena. Din secunda in care si-a facut prezenta in club, Anca ne-a amuzat cu fel de fel de patanii istorisite cu mult haz si ne-au uns pe suflet vocea ei de exceptie si interpretarea inedita. In pauza, mi-am indreptat timid pasii spre ea pentru a-i da CD-ul promis cu pozele din interviul Tango. M-a prezentat bucuroasa celor cu care statea la masa si mi-a promis ca vom incepe negresit lucrul la carte. Apoi, in a doua parte a concertului, in miezul unei piese ritmate, m-a invitat pe scena sa dansez alaturi de ea. Inutil sa mai spun cat de bine m-am simtit! Si nu numai datorita atentiei pe care mi-a dat-o, ci pentru ca, atunci cand am vazut-o cantand impreuna cu baietii ei, Ciprian si Tudor, si cu pianistul Puiu Pascu, a fost momentul in care m-am indragostit lulea de Anca Parghel. M-am convins imediat de harul ce-i era menit, i-am indragit pe loc farmecul extraordinar.

Am fixat apoi repejor prima intalnire de lucru la carte. Mi-era asa drag cum aranja in casa totul pentru ca intreaga atmosfera sa vina in sprijinul intentiei noastre de a realiza cartea vietii ei! Potrivea muzica in surdina, o limonada pentru mine, si toate peripetiile, incercarile prin care trecuse pentru a le imprima pe reportofon si, pe veci, in memoria si sufletul meu. Intr-o seara, la plecare, cand m-a condus pana la poarta, m-a imbratisat ca de obicei si mi-a spus: „Iti dai seama ca noi doua trebuia sa ne intalnim? Iti dai seama la ce asisti tu? Esti martora vietii mele. Sunt lucruri pe care ti le spun tie si nimanui altcuiva. Mi-e si frica.”

Intalniri speciale

Anca Parghel credea in intalniri cu oameni speciali. Credea din rasputeri in menirea pe care fiecare dintre noi o avem pe pamant, constientiza importanta celor din jurul ei si depista rostul lor in viata ei. Mi-a vorbit mult despre trebuinta pe care a avut-o ea pentru iubire, pentru muzica, pentru familie, copii, alinare, iertare, salvare. N-am sa uit cum puneam impreuna la cale viata ei amoroasa aflata, in acel moment, in stagnare. Imi spunea ca are incredere totala in mine, ca stie sigur ca viata i se va desfasura intocmai cum ii preziceam eu atunci, acolo. Si astepta, asadar, cu nerabdarea unui copil razgaiat, sa simta iar pe propriul suflet o noua mare iubire. Faceam amandoua, copilareste, calcule sufletesti, promisiuni indraznete si destainuiri incredibile. N-am apucat, totusi, sa extenuam subiectele pe care ni le propuseseram, vara lui 2008 a venit buluc peste noi cu vesti proaste.

Cancerul de care suferise acum cativa ani recidivase. Am banuit asta inainte de a avea confirmarea din presa. Eram odata la ea acasa dupa ce amanase de cateva ori intalnirea cu mine din cauza unei indigestii, spunea ea. Stateam de vorba in bucatarie si a recunoscut ca o mai durea inca stomacul, dar ca i-a gasit leac durerii cu niste ierburi amare din care mi-a dat si mie sa gust. Am plecat acasa abatuta. Desi avusesem parte, in acea seara, de momente unice: ascultasem pe viu un jam session pe cinste in studioul lor din subsol. Pe drumul de intoarcere, insa, mi-era si teama sa spun cu voce tare scenariul crunt la care ma gandeam. Si care, din pacate, dupa intoarcerea mea din concediu, s-a adeverit. Am citit in ziare ca Anca se internase in spital. Am sunat-o imediat si, destul de insufletita, mi-a spus: „Ti pup, iubita! Ei, am o problema femeiasca, ce sa am?!” N-am insistat. In schimb, boala da. Cu asa mare incapatanare, incat a rapus-o, pana la urma, cateva luni mai tarziu, in ciuda tuturor stradaniilor.

Zile multe dupa revenirea bolii am tot ezitat sa o sun, nestiind sa-mi potrivesc vorbele la telefon. Mi-am luat apoi inima in dinti si i-am format numarul. I-am spus ca am vazut-o la televizor, ca am sesizat ca a slabit putin, dar ca arata bine si ca si-a asortat, ca intotdeauna, foarte reusit tinuta. S-a bucurat ca am vorbit si ca am vizitat-o, apoi, imediat ce fiii ei s-au decis sa faca apel la oameni pentru a strange banii necesari unei operatii salvatoare care avea sa aiba loc in SUA. M-am dus la ea cu intentia de a-i lua o declaratie pentru a o insera in revista, laolalta cu rugamintea noastra catre cititoare de a o ajuta pe Anca Parghel.

Cand colo, ca de fiecare data, am ajuns sa stam de vorba pe indelete si am realizat astfel inca un interviu cu ea. Era in verva, dar tare suparata. In urma emisiunii TV in care aparuse ea, Ciprian primise un telefon de la un barbat care i-a reprosat Ancai ca se da bolnava cand arata de fapt atat de bine si arunca cu nesabuinta bani pe haine si bijuterii, dar cere in schimb de la altii, din agoniseala lor. „Alexandra, ii vede Dumnezeu”, mi-a spus atunci contrariata. „Se iau de un om grav bolnav si isi fac pacate. Dar probabil ca, facandu-si ei pacate, ma eliberez eu de ale mele, probabil asta e planul lui Dumnezeu. Bineinteles ca atunci cand stiu ca vine televiziunea la mine ma aranjez putin, cum altfel?! Doar n-o sa apar in fata lumii in pijamale. Pot sa las sa ma vada asa cum sunt, slaba toata, cheala si cu vanatai de la injectii, dar am respect pentru oameni, pentru publicul meu, si nu las pe nimeni sa ma vada asa.”

Intr-adevar, i-a pasat pana la sfarsit de felul cum se prezenta in fata oamenilor. Tin minte ultima vizita pe care i-am facut-o. Am asteptat-o in living putin pana a coborat din incaperea ei. Era slabita, dar cu acelasi zambet minunat. Imbracata in rosu, machiata frumos si purtand tocuri, ca de fiecare data cand avea oaspeti. Mi-a spus ca n-o pot imbratisa, doctorii i-au interzis orice contact direct cu oamenii. Era foarte vulnerabila… Am stat de vorba mai bine de trei ore. I-am adus in dar o fotografie de-a ei din aceeasi sedinta foto pe care i-o facuseram si pe care am transformat-o in coperta Tango. I-a placut mult si a incadrat-o la loc de soi, intre icoanele ei cu Sfantul Nectarie.

Dupa prima jumatate de ora si-a indepartat usurel pantofii din picioare, care-i lasasera urme vreme indelungata, semn – aveam sa aflu mai tarziu – ca sistemul limfatic fusese si el afectat de nemiloasa boala. Mi-a povestit, insa, cu insufletire, despre traiul pe care-l avea atunci. In ciuda pronosticurilor medicale si a interdictiilor alimentare, era vizibil revigorata de intorsatura fericita pe care o luase viata ei: „Doctorii mi-au dat trei luni de trait, dar au trecut cinci si eu sunt inca aici.” Ma inspaimanta starea critica in care imi povestea ca fusese, ma straduiam sa-i insuflu optimism si curaj, cand colo, ea era cea care ma linistea pe mine. Am vorbit despre religie, despre tatal ei cu care stiam ca avusese o relatie iesita din comun, despre intalnirile cu oameni capabili sa modifice destine, despre vise si visuri.

Ne-am luat la revedere de la distanta si ne-am promis in continuare revederi la fel de indestulatoare. A fost ultima data cand am vazut-o. Am incercat apoi sa o prind la telefon, dar n-a mai raspuns ea niciodata. Am alergat, alta data, intr-un suflet la spital, dar Ciprian m-a rugat sa respect dorinta mamei lui suferinde de a nu fi vazuta in acele momente de nimeni. Primeam de la asistente acelasi raspuns insuficient ca si din partea familiei: „E bine, e ok.” Desi un gardian mai vorbaret mi-a confirmat banuielile: „Nu e constienta, i se dau medicamente pentru durere.” O scurta intalnire, in acea seara, fata in fata cu Ciprian, a clarificat dureros situatia: „Noi nu mai avem ce face, e in mainile lui Dumnezeu acum.”

Adio, Anca!

Nu stiu cat de multa implinire i-a adus Ancai Parghel intamplarea ca ne-am cunoscut si ca ne-am apropiat, pot doar sa presupun. Si sa sper. Dar stiu, cu siguranta, ca a fost undeva scris sa ne intalnim. Si poate n-a fost incidental nici faptul ca tocmai eu am fost cea care, in ziua inmormantarii, i-a dus coliva sau ca am pasit in capela, la priveghi, exact in momentul in care a inceput slujba. Poate s-a bucurat de acolo, de sus, ca am mai vizitat-o inca o data. Pentru ca si eu cred in semne, Anca, si eu cred in intalniri cu oameni deosebiti.       

Nu voi vorbi despre inmormantarea Ancai Parghel si nici despre boala care ne-a luat-o, prematur, dintre noi. Nu voi starui asupra suferintei ei care ne-a impietrit inima in loc, sunt sigura, noua, tuturor. Pentru ca, asa cum mi-a spus Ciprian la priveghi: „Mama a fost un om vesel, nu trebuie sa plangi!” Vreau, in schimb, sa-i multumesc Ancai pentru bogatia pe care mi-a adus-o in viata si sa-i spun pentru ultima data: „Ti pup, iubita! Ai grija de tine, oriunde te-ai afla!”