Invitație la valsul epocii de aur – de Raluca Kișescu

de

Întâi mai este ziua internațională a muncii și se sărbătorește prin absența muncii. Este una dintre puținele sărbători valabile și în epoca comunistă și în cea democrată. Cineva spunea recent că nu-i înțelege pe cei care au trăit experiența multor cozi la pâine, lapte, eventual carne o dată la multe luni și care acum se plâng dacă trebuie să aștepte cinci minute la vreo casă de marcat. Obișnuința se pierde, iar binele naște comportamente noi.

Jocurile din fața blocului

Un băiat isteț și inspirat din departamentul de creație al unei agenții de publicitate a venit cu ideea de a strânge laolaltă jocurile copilăriei noastre, ale generației cu cheia la gât. A ilustrat și explicat cincizeci și cinci de jocuri, de la Cornete la Frunza, de la Țară, țară vrem ostași la Lapte gros, de la Rațele și vânătorii la Elasticul. ”În fața blocului” a poposit și în fața ochilor mei cu ocazia unor sărbători recente și mare mi-a fost bucuria să rememorez clipele și jocurile care mi-au încântat mulți ani și multe relații de prietenie, unele dăinuind și astăzi, după ce-am trecut și de comunism și de vreo câteva mandate de președinti aleși democratic. Într-una din seri, sub presiunea fiului meu de opt ani, mereu în căutare de jocuri noi, am deschis cutia și am încercat să-l inspir cu jocurile noastre. Am fost surprinsă să descopăr că, după treizeci de ani, unele încă dăinuie, precum tradițiile populare, din vorbă-n vorbă. L-am întrebat curioasă dacă le aflase de la adulții din jur, dar le știa de la școală. Cumva, ca într-un ritual, bucuria unor jocuri simple se perpetua peste generații, peste wii, xbox, play station. Mi-am reamintit brusc gălăgia din fața și din spatele blocului, emoțiile jocurilor anume inventate pentru a afla de cine îți place și cine te place din clasă, teama de a întârzia seara cu intratul în casă și strigătul copiilor către mama vreunuia: Mama lui Cutare, îl lasați pe Cutare afară? Dintr-odată, ridurile s-au estompat și s-a sunat de oră. Ora de nostalgie.

Sărbătoare națională și în familie

Pe vremea când ziua națională era vara și nu iarna, sărbătoream ca vara, cu reuniune mare de familie, adunată din toate colțurile țării, de la mic la mare. Noi, copiii, așteptam aproape tot anul acest moment, pentru că era singurul în care ne întâlneam toți verii, toate mătușile și toți unchii alături de bunici și se încingeau poveștile, băutele, cântecele, jocurile și amintirile. Eu înregistram totul ca un școlar eminent ce eram și reproduceam ulterior în nuvele peripețiile tuturor, cu sinceritatea unui copil de zece-doisprezece ani, fără să-mi bat capul să schimb numele personajelor sau contextul dialogurilor. Le citeam apoi la masă, cu toți protagoniștii, unii râdeau cu un ochi, alții plângeau cu alt ochi. Jucam whist și de-a v-ați-ascunselea, usturam pâinea din coș cu ardei iute, scăpam boabe de porumb în pantofii lăsați la intrare, sunam la porțile oamenilor și apoi fugeam, râdeam de cei mai mari și mai mici decât noi, ne porecleam și tare ne mai distram. Părinții noștri, ca toți părinții frumoși, aveau grijă să nu ne lipsească cele necesare, deși tare greu le mai era să ne dea de mâncare, să ne îmbrace, dar mai ales să ne crească. Astăzi se vorbește mult despre micro-comunități și cât de importante sunt ele în construcția sănătoasă a unui brand, ieri trăiam și ne bucuram de multe momente intense în micro-comunitățile familiei și prietenilor de școală, căci nu prea avem alte surse de entertainment.

Trenduri vechi și noi

Astăzi Europa își dispută un program cu mai puțin de patruzeci de ore de muncă pe săptămână. În epoca de tristă amintire din punct de vedere politic și economic, sâmbăta era o bucurie, pentru că deopotrivă părinții și copiii aveau program scurt. Eram pionieri și tare am savurat acest statut când organizația pionerilor a sărbătorit douăzeci și cinci de ani de la înființare cu un program megaloman. Ne-a luat o lună să repetăm spectacolul omagial pe un stadion, alături de alți copii de la alte școli, dar asta a însemnat o lună lipsă de la cursuri, câte un Pepsi pe zi, team-building, networking și date-uri noi. Nu cunoșteam aceși termeni, cum nu știam nici că zarzărele pe care le mâncam abia înmugurite și nespălate prevesteau trendul bio sau că roșcovele, castanele, maculatura și frunzele de dafin pentru viermii de mătase pe care trebuia să le aducem la școală erau precursorii culturii reciclării și dezvoltării sustenabile.

Invitație la valsul epocii de aur

Când eram în clasa a cincea s-au făcut preselecții pentru concursurile de dansuri populare și dansuri de societate. Diriginta noastră era profesoară de muzică, așa că mai toți au fost selectați. Ne-au așezat pe un rând fetele și pe celălalt băieții în ordinea înălțimii. Eu m-am bucurat că nu sunt chiar ultima, dar nu la fel de bucuroasă am fost să îl am partener pe un coleg chiar mai pipernicit ca mine. Habar n-avea să valseze, așa că am ales dansurile populare, fetele se descurcau mai bine. La vals m-am lăsat invitată de Mihail Drumeș cu cartea sa care a lăsat suspinând deopotrivă fete și băieți. Pe vremea noastră nu era o problemă să plângă băieții din dragoste, iar lecturile noastre țineau loc și de timp liber și de conversație și de emoții. Visam mult când citeam.

„Iubirile cele mai mari sunt tocmai cele de care te îndoieşti mai mult.“

Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *