Irina Pacurariu, despre sotul ei, alpinistul Ticu Lacatusu: Pentru noi este barbatul din casa, nu eroul

de

O conversatie cu Irina Pacurariu e un prilej de relaxare si inspiratie, deopotriva. Am reusit sa o prindem la telefon pe realizatoarea de la TVR 1 intr-una din zilele in care conducea pe ruta Bucuresti – Piatra Neamt, si i-am tinut de urat o bucata de drum, rugand-o sa ne povesteasca despre fetitele ei – Ana si Iris, despre sotul sau – faimosul alpinist Ticu Lacatusu, despre profesia, dorurile si dorintele ei.

Marea Dragoste / Tango: Locuiti la Piatra Neamt si lucrati la Bucuresti… Nu v-a devenit mult prea greu sa bateti atata drum, saptamanal?

Irina Pacurariu:
Din pacate sau din fericire – pentru ca eu cred ca cel mai grav lucru este sa nu ai unde pleca – fac in fiecare saptamana acest drum. Poate fi eliberator cand mai fugi de obligatiile de acasa, dar de fapt e mai mult decat energofag, de la un punct incolo. E complicat. Incerc sa concentrez tot ceea ce este de facut si intr-o parte, si in alta, incat sa am o bucata de saptamana acasa, o alta bucata la casa asta de la slujba. Orice secunda petrecuta lucrand la un proiect este bine calculata. Sigur ca mai sunt si momentele alea in care mai uiti de tine, dar alea se numesc vacante!

Marea Dragoste / Tango: Si se intampla des momentele acestea?

Irina Pacurariu:
Nu se intampla foarte rar, in orice caz. Unul din marile avantaje ale acestei meserii, una dintre marile bucurii pe care ea ti le aduce este ca poti sa-ti faci programul cum vrei. Daca esti in stare si iti asumi faptul ca tragi tare un timp, iti poti permite dupa aceea si o perioada mai libera.

Marea Dragoste / Tango: Unde va place cel mai mult sa mergeti in vacanta?

Irina Pacurariu: Oriunde, cu o carte in mana si fara copii in preajma! Glumesc, dar exista perioade din astea, in care as vrea sa stiu ca nu e nimeni in preajma mea, macar pe termen scurt. Numai ca, din fericire, dupa o jumatate de ora – o ora, mi se face dor de toata lumea si incep sa-i adun in jurul meu, ca o closca ce ma aflu. Asa ca nu dureaza mult eliberarea asta!

“Lumea suna si vrea cate ceva aproape in fiecare secunda din viata mea.”
Marea Dragoste / Tango: Asa sunteti in familie, ca o closca ce-si aduna puii in jurul ei si ii protejeaza?

Irina Pacurariu:
Nu stiu daca asa sunt eu sau daca m-au creat ei in “halul” asta! (rade) Cred ca ei s-au obisnuit sa apeleze foarte des la mine, si nu stiu daca asta vine din spiritul meu, care din cand in cand poate deveni autoritar si menit sa controleze totul. De multe ori ma gandesc ca poate am pornit gresit la drum, poate ca am facut primii pasi aiurea si cred merg bine, dar cand colo, merg pe contrasens. In orice caz, e prea tarziu sa mai schimb lucrurile. Lumea suna si vrea cate ceva aproape in fiecare secunda din viata mea, asa incat nu stiu daca exista vreo solutie sa mai redresez asta.

Marea Dragoste / Tango: Deci, chiar daca sunteti plecata, vorbiti des cu cei de acasa, cu fetitele…

Irina Pacurariu:
O, da, sunt tot timpul in relatie cu ele. Cea mica are doar patru ani si stie doar ca plec la serviciu. Drumurile mele au facut-o sa-si creeze si o unitate de masura a timpului: daca spune ca ceva va dura mult, imi spune ca “o sa dureze mult, mult, mult, ca pana la Bucuresti!”. Drumul la Bucuresti este, deci unitatea de masura a ceva ce dureaza prea mult. Asta iti da de gandit, dar incerc si eu sa fac in asa fel, incat sa nu simta foarte mult distanta asta. Pana la urma, compensez. Cand stau acasa, petrec cat mai mult timp cu ele, iar timpul acela incerc sa fie doar cu ele, si nu facand o mie de alte lucruri. Pe de alta parte, ma gandesc de multe ori ca, stand mereu cu fetele si fiind mereu deprimata si fara chef de viata, si fara rost, poate ca ar fi mult mai grav decat faptul ca lipsesc uneori de langa ele. Asta nu inseamna ca nu se mai intampla sa le mai iau dupa mine, sa organizez lucrurile incat sa dispar cat mai putin, nu inseamna ca mare parte din banii pe care-i castig nu se duc pe avioane, ca drumurile sa fie mai scurte… Exista intotdeauna cate o solutie.

Marea Dragoste / Tango: Voiam sa va intreb daca nu v-ati gandit si la varianta aceasta, sa mergeti cu avionul, dar banuiesc ca este costisitor, nu-i asa?

Irina Pacurariu:
Da, este costisitor, dar au grija cei care conduc companii petroliere in Romania sa ne faca sa ni se para ieftin avionul, prin comparatie cu cat costa motorina si benzina! Naveta a devenit un mare lux, din toate punctele de vedere. Pe de alta parte, mie imi da libertatea si energia care ma ajuta sa merg mai departe. Nu cred ca as putea sa locuiesc in Bucuresti, mi-ar fi foarte complicat sa mut pe toata lumea in Capitala. Noi acum stam undeva, aproape de munte, intr-un oras linistit, in care e mai mult oxigen decat in multe alte locuri din Romania, iar copiii mei merita o copilarie pe care sa o poata avea acolo, si nu in alta parte.

“A plecat inainte de Paste si trebuie sa se intoarca dupa mijlocul lui mai. Fetele sunt topite de dor…”
Marea Dragoste / Tango: Cum va trece timpul atunci cand sunteti acasa, cu fetele?

Irina Pacurariu:
De dimineata, plecam la scoala, la gradinita, apoi venim de la scoala si de la gradinita. Luam pranzul impreuna – uneori nu-mi place, dar e nevoie sa gatesc. Insa n-as spune ca e ceva care sa ma consume foarte tare, adica gatesc de placere, in general. Si-apoi, ne mai incurca lectiile, pentru ca fata cea mare este in clasa a cincea. Avem si o bucata de pamant unde mergem si evadam, avem acolo o casuta, foarte aproape, la cativa kilometri de oras. Vara trecuta cred ca nu a fost duminica sa nu iesim cu caiacele, de exemplu! Astea sunt avantajele distantei de Bucuresti, nu trebuie sa fugi in weekend nu stiu unde, acolo esti ca in weekend, chiar daca e marti sau miercuri. Poti sa mergi pe Bistrita cu caiacul, apoi, unul din lacurile de langa Piatra Neamt are cea mai mare rezervatie de lebede din Romania. Sunt niste lucruri fabuloase pe care le ai oricand la indemana, nu trebuie sa pleci in vacanta pentru asta.

Marea Dragoste / Tango: Si va faceti propriul vostru weekend, chiar daca e in mijlocul saptamanii…

Irina Pacurariu:
Da, cum suntem acasa cu totii, cum se intampla cate ceva. Conditia esentiala este sa fim cu totii acasa! (rade)

Marea Dragoste / Tango: Asta si voiam sa va intreb: cand reusiti sa va adunati cu totii si sa stati impreuna, cand aveti un alpinist pasionat in casa?

Irina Pacurariu:
Reusim destul de des. Ne incurca doar iernile astea prea lungi. Iarna asta, am fost acasa cu totii in toate weekend-urile, dar a fost atat de frig si atat de multa vreme, incat as spune ca am pierdut timpul impreuna. Glumesc, desigur, dar am stat cam mult adunati toata ziua in casa. Nici la ski nu am fost, desi avem o partie in spatele orasului, a fost cumplit de frig pentru copii si n-am reusit. In schimb, Ticu a stat aproape un an fara sa plece in nici o expeditie. Am ridicat o casuta si a fost foarte concentat la asta, foarte absorbit. Dar acum e plecat din nou…

Marea Dragoste / Tango: Unde este plecat?

Irina Pacurariu:
In Himalaya, sa mai urce un munte neurcat de nimeni.

Marea Dragoste / Tango: Cat timp dureaza expeditia?

Irina Pacurariu:
Probabil ca in jur de o luna si ceva. A plecat inainte de Paste si trebuie sa se intoarca dupa mijlocul lui mai. Fetele sunt topite de dor… Suntem cu totii destul de nerabdatori. Chiar azi dimineata am vorbit – acum e incredibil ca poti vorbi de la peste 4000 de metri altitudine pe mobil, si nu printr-o retea prin satelit, ci chiar prin retelele autohtone, si inca ne mai auzim destul de clar la telefon. Dar asta poate fi si bine si rau, pentru ca pe telefon vin uneori vesti dintre cele mai cumplite. Chiar ieri dimineata m-am trezit cu un mesaj despre un francez care din pacate s-a prapadit acolo, iar informatia era ca nu poate fi ridicat cadavrul cu un elicopter… Nu-i chiar cea mai obisnuita dintre stirile pe care le afli dimineata, la cafea.

Marea Dragoste / Tango: Nu-mi pot inchipui cum va ganditi la sotul dvs., cand auziti asemenea vesti cumplite! Nu stati cu sufletul cat un purice?

Irina Pacurariu:
Ba da, sigur ca esti mereu in alerta, dar poate ca asta e si partea “relaxanta” a vietii mele atat de agitate, ca nu prea-mi da timp sa intru in panica. Esti atat de concentrat sa le faci pe toate, incat te gandesti foarte putin la ce se poate intampla rau. Bine, sunt momente in care e complicat sa te controlezi atat de bine, dar in mare parte din timp, poti macar sa incerci…

“Incerc sa ma gandesc la el ca la un om obisnuit. Pentru noi este barbatul din casa, nu eroul.”
Marea Dragoste / Tango: Ati avut vreodata o discutie prin care sa-i sugerati sa renunte la pasiunea aceasta? Sau macar sa-l incercati, asa, ca intr-o doara, sa vedeti ce spune…

Irina Pacurariu:
Nu… Singurul semn de intelepciune este sa nu-l intrebi nimic (rade). Pentru ca el isi va lua singur deciziile. Iar eu nu l-am cunoscut inginer intr-o fabrica si nici chirurg, l-am cunoscut asa. E utopic sa te gandesti ca vei schimba un om, desi familia, copiii, formula de viata modifica oarecum lucrurile. Eu cred ca simte nevoia sa isi faca aceste iesiri asa cum noi simtim nevoia, din cand in cand, sa mergem la cumparaturi sau sa pierdem vremea cu fetele la o cafea, sau pur si simplu sa ne facem propriile escapade, neinteresane pentru un barbat. Altii merg la fotbal in fiecare saptamana, merg in cluburi, ridica o spranceana pe strada dupa femei… Cei ca el prefera sa respire la inaltime.

Marea Dragoste / Tango: Nu credeti ca e mai mult de atat? Sa te dedici atat de mult unei astfel de profesii si sa ai atat curaj, sa risti totul…

Irina Pacurariu:
Da, stiu ca este o dimensiune eroica in toata povestea asta, dar eu incerc sa nu vad lucrurile atat de grandios. Incerc sa ma gandesc la el ca la un om obisnuit. Pentru noi este barbatul din casa, nu eroul.

“Tati, sa ai grija cu lupii, cu mistretii si sa ai grija la pietre, la bolovani!”
Marea Dragoste / Tango: Stiu ca intre fetele voastre este o diferenta de sapte ani. Ati avut probleme cu ele din cauza asta?

Irina Pacurariu:
Singura intrebare care ramane este cat o sa mai avem probleme cu asta! (rade) Probleme exista in continuare, dar sunt cele firesti. Fata cea mare a fost la inceput entuziasmata, apoi obosita, pentru ca un copil mic in casa nu este decat cel care iti perturba echilibrul si universul in care te-ai obisnuit sa traiesti. Apoi, normal ca apare si o mica invidie, cand simti ca locul tau a fost ocupat, incepi sa fii gelos. Intre timp, asta mica si-a facut propriile ei teritorii si a inceput sa fie geloasa si ea, si tot asa. Dar as spune ca incep sa se mai estompeze lucrurile. A crescut si mezina, au inceput sa se impace mai bine. Bine, n-as spune ca avem cel mai comod copil din lume in casa. Este extraordinar de voluntara si e foarte complicat sa-i schimbi topica zilei, ea trebuie sa faca intotdeaun asa cum i se pare ei ca ar trebui. Eu sunt o mama nu neaparat severa, dar care si-a tratat intotdeauna copiii ca pe niste adulti. Si cand o vad ca bate din picior in cate un spatiu public unde ne aflam, imi vine sa intru in pamant! Dar cred ca asta tine mai putin de educatie decat mi-am inchipuit eu. E o chestiune cu care s-a nascut.

Marea Dragoste / Tango: Despre expeditiile tatalui lor ce spun? Le-ar placea sa-i calce pe urme, la propriu, intr-o zi?

Irina Pacurariu:
Cea mare e foarte feminina, ea picteaza, e extrem de interesata de zona artistica. Pe de alta parte, cred ca influenta tatalui e vizibila, pentru ca la un chestionar pe care l-a avut la scoala, intrebata fiind ce vrea sa se faca atunci cand va creste, raspunsul ei a fost clar: explorator. Deci nu pictor, cum te-ai fi asteptat, pentru ca e pasionata de asta, ci explorator. Iar cea mica tocmai i-a spus la telefon, ultima oara cand a vorbit cu el, sa aiba grija de lupi, de mistreti si de pietre. A vazut ea niste poze din zona aceea in care erau niste stanci foarte mari, si i-a dat ea niste sfaturi de care ar trebui sa tina cont: Tati, sa ai grija cu lupii, cu mistretii si sa ai grija la pietre, la bolovani!

“Proiectul cred ca a fost posibil si datorita incapatanarii mele si a ritmului in care lucrez.”
Marea Dragoste / Tango: Stiu ca va ocupati acum de campania “Romania desteapta”, la TVR 1, in cadrul careia urmariti povesti ale unor studenti romani care studiaza la mari universitati din afara. Cum a inceput proiectul acesta?

Irina Pacurariu:
Initial, eu am fost destul de circumspecta, pentru ca orice program pe care il faci trebuie sa fie de interes public. Oricat ne-ar placea noua sa facem arta pentru arta sau televiziune pentru cinema sau pentru noi, e inutil. Mi s-a parut ca oamenii acestia care invata si stau la distanta de Romania sunt interesanti pentru prea putina lume. Ei sunt considerati elite, sunt un fel de spuma, de caimac pe care o ai sau nu, dar de care iti pasa foarte putin, pentru ca te intereseaza mai mult sa te trezeasca acea cafea de dedesubt, deci putem si fara ei. Ii mai scoatem, asa, din cand in cand, ca manifest sau in campanii electorale, vorbim despre inteligenta ca produs de export… Dar, de fapt, ne intereseaza foarte putin ce e cu viata lor acolo, departe. Ni se pare ca, oricum, sunt ceva ce Romania a pierdut. Au plecat, ne bucuram ca fac imagine buna, dar pana la urma, ce-am rezolvat daca am exportat atatia destepti, mai bine ramaneau acasa si incercau sa faca ceva… Cam asta e perceptia publica. Nici nu stiu sa spun ce m-a convins, pana la urma, ca lucrurile sunt de urmarit. Cred ca am avut, intr-un fel, perspectiva unui parinte care si-a pus problema, la un loc cu altii, ca nu doar supradotatii ajung acolo, ca nu doar copiii din familii cu venituri peste medie, nu olimpicii sunt singurii care pot lua drumul asta. Ce mi-a placut mie cel mai tare este ca am auzit povesti ale unor tineri plecati de undeva, din orasele precum Zalau, Negresti-Oas, Roman, sau de pe la Onesti. Nu te-ai fi gandit niciodata ca se viseaza chiar pana la Oxford sau pana la Princeton, te gandesti daca se viseaza macar pana la Bucuresti! Proiectul cred ca a fost posibil si datorita incapatanarii mele si a ritmului in care lucrez, pentru ca toate deplasarile astea – care par asa, un fel de tur in jurul lumii – s-au petrecut cam intr-o perioada de doua saptamani.

Marea Dragoste / Tango: Unde ati mers?

Irina Pacurariu:
Am fost in America, unde am stat vreo opt zile si am mers pe ambele coaste, iar in Europa am stat o zi la Munchen, una la Paris si vreo doua la Londra. La Londra am fost la Oxford si Cambridge si la London School of Echonomics. Acesta a fost un loc foarte interesant, fiind o scoala care antreneaza tinerii sa devina lideri, sa conduca de la ONG-uri pana la guverne. Ritmul nebun in care sunt obisnuita sa lucrez si faptul ca am lucrat cu un operator pe care il stiu de 15 ani au facut posibile intalniri cu zeci de oameni, cred ca au fost in jur de 100 de persoane pe care le-am intalnit. Norocul e si de partea indraznetului, ca sa fac o gluma: cand mi-am programat plecarea la Londra, habar n-am avut ca, in ziua in care aveam filmarea, se tinea la ambasada si conferinta studentilor romani din Marea Britanie, si asa am avut foarte multe voci pe care altfel mi-ar fi fost aproape imposibil sa le gasesc. Le-am adresat si clasica intrebare daca se intorc in Romania, o intrebare care e desueta intr-o lume in care nu se mai poarta vietile intr-un singur oras sau intr-un singur spatiu. Da, se intorc tot timpul sau fac lucruri cu gandul la Romania, sau in favoarea Romaniei, sau fac proiecte de doctorat despre Romania. Ei tot timpul pun Romania in discutie sau pe harta, in lumile in care ajung. E caraghios sa mai apelam la paradigma conform careia nu se poate decat aici ori in alta parte. Nu, se poate si intre sau se poate si, si.

Marea Dragoste / Tango: Fetele trebuie sa va fi simtit din nou lipsa, cu toate plecarile acestea, nu-i asa?

Irina Pacurariu:
N-am plecat legat, ci am avut pauze intre deplasari, deci nu s-a simtit foarte tare lipsa mea. Iar in perioada respectiva nu m-am ocupat cu nimic altceva. Singura calatorie ceva mai consistenta a fost cea in America. Dar este ca si cum as fi fost dintr-o familie moderna despre care citim in revistele cu poze, ca pleaca in vacante fara copii! (rade) Noi avem intotdeauna vacantele cu copiii, deci nu avem si vacante pentru adulti.

“Nu, lasa-i pe cei care se uita sa puna epitetele, fiecare dupa putinta lui! Tu arata-i realitatea asa cum e!”
Marea Dragoste / Tango: Va este dor de ceva anume in televiziune?

Irina Pacurariu:
Cred ca mi-e foarte dor de perioada aceea foarte idilica si romantica, ce probabil ca nu se va mai intoarce niciodata, a primilor ani de meserie la Iasi, cand era posibil orice experiment. Puneai degentul pe harta, gaseai satul, si dupa aceea iti cautai personajele. Orice individ interesant devenea personaj. Acum s-a formatat un stil diferit de televiziune. Dupa atatia ani de experienta, povestile vin singure la tine, oamenii te suna, iti propun diverse lucruri. Dar te intrebi, unde sa le dai? E destul de complicat. Buletinele de stiri decupeaza realitatea altfel, emisiunile de reportaj au si ele un anumit tipic, nici nu stiu daca oamenii mai sunt atat de interesati de povestile altora… Cred ca genul asta de povestiri adevarate s-a exersat intr-o alta nota. Eu cred ca nu derizoriul trebuie sa faca agenda publica, dar derizoriul din pacate a devenit subiect central. Jurnalul stirilor de la ora 5 devenise un fel de definitie a prostului jurnalism, dar cred ca povestile prezentate acolo sunt chiar niste jucarii fata de ce se intampla uneori la televizor, chiar si in prime time. E foarte putin ce se intampla la ora 5! Acolo se miza pe nenoricire, mai mult decat pe orice alt tip de informatie, insa acum defomam realitatea intr-un mod mult mai grav. De fapt, asta cred ca ma enerveaza cel mai mult; destuetul asta al metaforei absolute, in care ne plangem prea tare, ne vaicarim prea tare. Totul e siropos, e melodramatic, dus la extrem. Ar trebui sa facem o rubrica de “asa nu” cu asta! Ma refer la implicarea aceea de proasta inspiratie a reporterului, care imbraca cu epitate tot ceea ce vede. Nu, lasa-i pe cei care se uita sa puna epitetele, fiecare dupa putinta lui! Tu arata-i realitatea asa cum e!
“Am invatat sa fur cate o ora pentru mine cand nu te-astepti.”
Marea Dragoste / Tango: Ce va doriti cel mai mult pentru perioada care urmeaza?

Irina Pacurariu:
Cred ca as vrea sa-i tin pe toi alaturi de mine cat mai mult, ma refer aici si la parinti, si la copii, sa fim cat mai mult unii cu altii. Pana la urma, asta cred ca e esential, sa ne gandim sa fim sanatosi, ca restul le mai organizam noi dupa aia. E foarte importanta povestea asta cu sanatatea, cand incepi sa o realizezi, ajungi la concluzia ca asta e principalul lucru pe care ti-l doresti.

Marea Dragoste / Tango: Stiti ce nu v-am intrebat? In tot programul asta agitat pe care il aveti, cand mai furati si putin timp pentru dvs.?

Irina Pacurariu:
Am invatat sa fur cate o ora pentru mine cand nu te-astepti. Cred ca oricare femeie poate sa faca asta, fie ca e o ora pe care ai bani sa o petreci intr-un loc care te relaxeaza, fie ca pur si simplu iti faci o baie parfumata si citesti cateva randuri dintr-o carte care iti da o stare buna, sau te uiti la un film care iti face placere. Presupun ca nu putem rezista fara asta, e imposibil. Iar acum, de cand cu bucata asta de pamant pe care o avem si cu locul pe care l-am construit acolo, cel mai tare ma incarca sa-mi petrec vremea acolo, stand afara, uitandu-ma la munti, incercand sa-mi inchipui daca Raiul e asa.

Pe Irina Pacurariu o puteti urmari, in fiecare luni, de la ora 21.00, in cadrul emisiunii de reportaje difuzate de TVR 1, “Romania desteapta”, dar si in fiecare joi seara, la “Zona Zero”, alaturi de Cristi Tabara.

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *