Iulia Miclea – Unde dai și unde crapă!

de

Din păcate sau din fericire, sunt o persoană foarte ocupată. Chiar şi atunci când nu am nimic de făcut, sigur găsesc ceva. Este ceva în mine care nu mă lasă să stau degeaba. Așa s-a întâmplat după terminarea facultății când am decis că aveam potențial de SUPERWOMAN și mi-am luat două job-uri, unul ca funcționar bancar și unul ca profesoară de informatică la un liceu industrial. Ca funcționar bancar debutant, salariul meu era cel mai mic dintre salariile mici  pe economie, mai ales că eu  păcătuiam prin a fi inginer într-o lume de economiști și, de aceea, mă  apucasem de o nouă facultate cu profil economic ca să pot să mă mențin și să corespund cerințelor fișei mele de post. Ca profesor suplinitor, jalea era și mai mare din punctul de vedere al remuneraţiei, dar eu m-am aruncat cu entuziasm în ambele job-uri făcând flic-flac-uri toată ziua ca să ajung la bancă, la seminarii și la liceu.

Aici, la liceu, începe distracția. În prima zi m-am prezentat claselor cu care aveam să lucrez, le-am spus că vor continua cu mine anul acela deoarece doamna profesoară a intrat în concediu de maternitate și că îi rog să mă ajute  să facem orele de informatică plăcute și eficiente. Drăcușorii de a noua (îmi dăduseră clase ușoare!) m-au analizat, m-au cântărit și m-au luat la preț de matineu. Oricum, pe ei nu îi interesa școala în general,  ora mea de informatică nici atât. Eu eram foarte-foarte tânără și ei prea preocupați să treacă prin școală ca gâsca prin apă. Ce să le predau eu lor? Nu îi interesa nici să deschidă computerul. Eram în impas major. Învățam serile dinaintea zilelor în care aveam ore cu clasele mele mai ceva ca pentru examenele din sesiune, dar era din ce în ce mai rău. Pe drăcușori nu îi speria nimic- nici că mă supăr, nici că le dau note mici, nici că mă duc la director… nimic din ce ne învățase la cursul de pedagogie nu se aplica la ei. Cum intram în clasă, o elevă, mereu aceeași, venea la catedră și îmi povestea că ea vrea să se facă poetă și că visează orice altceva decât informatica mea, dar are nevoie să îi dau notă bună ca are doar note mari. În timp ce o convingeam să meargă la locul ei că nu-i strică și nu-i dăunează să știe și ea, ca poetă, să butoneze un computer, alții începeau să mănânce semințe sau să iasă din clasă chipurile cu urgențe la baie. Eu cred ca mergeau la fumat, dar oricum nu conta prea mult ce credeam eu. M-am luptat așa o lună și jumătate… Vasilică, nu mânca în timpul orei! Costel, treci la locul tău, ai ieșit deja la baie de trei ori! Maria, nu mai sta în picioare lângă bancă! Vezi la tablă și dacă te așezi. Era haos și eram depășită. De 1 martie, drăcușorii mei veseli mi-au adus garoafe în toate culorile, iar eu le-am întors gestul cu o lucrare de control la care i-am umplut de note bune cum nu mai avuseseră din clasa întâi. Apoi le-am spus La revedere!  și mi-am depus demisia.

Morala acestei întâmplări din viața mea este aceea că nu toți avem vocația pedagogică a domnului Trandafir, dar și că pe lume există multe loaze, vorba lui Caragiale. Este foarte importantă zestrea celor șapte ani de acasă și noi, părinții copiilor de toate vârstele, trebuie să nu uităm să punem în ghiozdanul copiilor noștri  respectul  pentru omul care stă la catedră și le luminează mintea și sufletul.

După 20 de ani de școală, ca elevă și studentă, păstrez în suflet, cu emoție și drag, amintirea dascălilor mei care m-au îndrumat și care m-au învățat că bucuria cunoașterii este neprețuită, că suficiența este cel mai mare dușman al progresului și că viața se trăiește frumos.

Cu dor și drag doamnei diriginte  Mădălina Chelemen și domnului profesor Teodor Uscatu

Iulia Miclea

Comentarii

  • Exact atunci cand incepea partea frumoasa a meseriei, ati abandonat. Copiii aceia va iubeau, chiar daca va puneau la incercare. Aveau nevoie de dumneavoastra, ca om.

    Aylin martie 14, 2016 7:24 am Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *