Iuliana Vilsan: Cred in dimensiunea magica a lumii

de

Am scris mai intai despre cerul celor 3000 de maci infloriti din Omul cel bun din Seciuan, piesa regizata de Andrei Serban, si apoi am simtit nevoia s-o caut si s-o descopar, atat cat se poate, pe miraculoasa Iuliana Vilsan, care a avut curajul sa intinda mana spre cer si sa-l faca pamant.
Nu sunt de ajuns premiile obtinute ca s-o cuprinda. Nici aplauzele celor care i-au vazut spectacolele sau expozitiile nu pot spune totul despre emotia, despre fragilitatea si forta pe care artista Iuliana Vilsan, scenografa si pictorita, le daruieste celor din jur.

Alice Nastase Buciuta: Ai crescut langa mare, nu intre betoanele Bucurestilor…
Iuliana Vilsan: Am copilarit la Constanta, intre ghioluri si mare, cand marea mai avea inca salbaticia malurilor si lacurile inca neexploatate turistic. Pe locul unde acum este Universitatea Ovidius, era un camp cu vita salbatica si cimitirul de masini. Era fascinant. Unde acum sunt rondurile mari de flori, in interiorul micilor dealuri din parc, erau cazemate din timpul razboiului. Toate aceste locuri erau aproape de casa, erau locuri de joaca fascinante, pline de salbaticie, mister si poveste. Pe alocuri periculoase. Un alt tip de pericol. Eram multi copii din culturi foarte diferite in acelasi loc. O lume cosmopolita in care inca fiecare isi pastra traditia si fiecare ii respecta celuilalt obiceiurile. Sunt atatea moduri de a intelege pragurile esentiale din viata unui om: nasterea, nunta, inmormantarea. Toate aceste momente aveau obiceiuri specifice, bucatarie altfel, bucurii altfel. Am avut vecini prieteni si colegi macedoneni, armeni, turci, tatari, evrei, lipoveni, tigani, greci, unguri… Un amestec din care am invatat multe si care mi-a deschis multe porti ale intelegerii. Cea mai importanta, poate, este cea a tolerantei si a acceptarii cu respect a diversitatii.

Marea Dragoste-Tango: Ce ai mostenit sau ai preluat de la fiecare dintre parintii tai?
IULIANA VILSAN: Parintii mei au fost impreuna doua temperamente total diferite, doua moduri total diferite de a vedea lumea. Fiecare a avut lumea lui. Au gasit un mod de a fi impreuna si de a modela cu iubire trei copii. Tata a plecat anul trecut la cer, in tacere si discretie, asa cum a fost mereu. Am invatat enorm de la el. Era un spirit superior, cu un calm si o intelepciune putin inteleasa. Mama este un amestec al extremelor de forta si fragilitate, de autoritate si vulnerabilitate. Un suflet delicat si sensibil. Un om cu o capacitate de daruire fantastica. Amandoi, in felul lor diferit, minunati. In mine exista tot acest amestec intr-o alchimie careia nu pot sa-i cer socoteala si nici sa identific ce, de unde vine… Mai cu seama ca se stie ca noi suntem 5% informatie genetica, restul este epigenetica. Ar fi fost prea simplu, altfel.

Parintele a iesit din bisericuta si de sus, din pridvor, m-a zarit, m-a strigat si mi-a intins mina in multime. Timpul s-a oprit in loc pana cand am ajuns la el si mi-a strans mana. A fost ultima intilnire cu el. Un fel in care am inteles ca oriunde va fi, de sus, ma va vedea in multime.

Marea Dragoste-Tango: In frageda copilarie ai avut o intalnire esentiala cu parintele Arsenie Papacioc… Cum, in ce context ai ajuns in preajma sa?
IULIANA VILSAN: In copilarie am avut mai multe intalniri esentiale. Am fost un copil extrem de fragil si cu foarte mari probleme de sanatate. Una dintre intalnirile esentiale este cu parintele Arsenie Papacioc care m-a ajutat, mi-a insotit cresterea, m-a intarit si m-a modelat sufleteste, mi-a daruit sens si sensuri. Vorbea mult cu privirea. Avea ochi patrunzatori si oricine l-a cunoscut poate spune asta. In deciziile importante din viata si acum imi revine acea privire. Asta nu m-a ferit sa si gresesc in viata, dar tot de la el am invatat ca totul ne este dat ca sa invatam. Ca tot ce primim in aceasta viata sunt daruri, fie ca sunt ele bucurii, fie ca sunt ele boli. Adesea mi-a povestit diferite momente din viata lui. Si el a avut pragurile lui, pe care le numea daruri. Modurile in care el s-a pozitionat in fata lor au devenit lectii de neuitat, au revelat infinitul fantastic care este in interiorul nostru. M-a ajutat sa depasesc multe limite doar prin simpla lui incredere si prin aceste povesti. E fantastic. Eram unul dintre copiii lui de suflet. Dupa mai multi ani de absenta, am ajuns la hramul manastirii. Eram in mijlocul multimii. Atunci era momentul cand curtea manastirii devenea neincapatoare. Parintele a iesit din bisericuta si de sus, din pridvor, m-a zarit, m-a strigat si mi-a intins mina in multime. Timpul s-a oprit in loc pina cand am ajuns la el si mi-a strans mana. A fost ultima intilnire cu el. Un fel in care am inteles ca oriunde va fi, de sus, ma va vedea in multime oricat de mare si amestecata ar fi. Un sens de protectie care a trecut dincolo…

Marea Dragoste-Tango: Atunci, in anii aceia, pentru ce drum in viata te pregateai? Ce spuneai ca vrei sa te faci cand vei fi mare in acei ani?
IULIANA VILSAN: In acei ani eram mica si apoi adolescenta. De foarte mica talentul la desen mi-a fost remarcat. Primul crochiu dupa model l-am facut cand aveam cinci ani. Toata lumea m-a admirat atunci, iar mie mi s-a parut ca laudele lor sunt pentru un lucru prea putin si l-am rupt, convinsa ca voi face altele si altele… Parintele Arsenie stia ca-mi place sa desenez, ca era un mod al meu de a comunica. Am avut multe discutii cu el in timp. Isi dorea mult sa-mi cultiv acest talent. Cand insa m-am indreptat spre studiul latinei, m-a incurajat si sustinut in alegerea facuta. Inainte de a pleca la facultate, mi-a facut un dar de foarte mare pret: desenul facut de el in puscarie cu pogorarea sfintului duh. M-au impresionat emotia si increderea. Avea in ochi o incredere pe care nu am mai intalnit-o la nimeni. In acea secunda s-au deschis portile in interior si am fost convinsa de infinitul din mine.

Marea Dragoste-Tango: Latina… desen… scenografie… De ce ai simtit nevoia unei schimbari atat de mari? De ce nu ai urmat drumul propus initial?
IULIANA VILSAN: Fiecare are parcursul lui. Eu nu consider ca am schimbat nimic, ci doar ca mi-am urmat un curs propriu. Cand a fost timpul adolescentei mele, exista un singur liceu de arta la Bucuresti. La Constanta, nimic. Era o singura clasa umanista, cu 30 de elevi. Filologie, pentru doua judete, Tulcea si Constanta. Am urmat filologia. Acolo trebuia sa aleg un drum in limitele ofertei extrem de limitate. Si am ales sa urmez limbi clasice. Am inceput pregatirea inca din clasa a IX-a. Erau 4-5 locuri pe tara si singura facultate la Bucuresti. Concurenta era foarte mare si exigentele pe masura. Cand am ales, nu eram constienta de acesti parametri. Imi propusesem sa incep ceva nou. Profesorul de latina, Constantin Daba, era exceptional, dar si extrem de exigent. Am inceput lupta cu textele, lupta cu mine, cu limitele mele. Limba latina este o limba care modeleaza in felul ei in care trebuie sa-i respecti exigentele. Are o topica altfel, o logica altfel, o complexitate si o dinamica a unei lumi extrem de dense in intelesuri. In clasa a X-a am participat la primul concurs de limba latina. A fost primul loc I. In clasa a XI-a am fost din nou locul intai pe tara. In clasa a XII-a am participat la pregatirea pentru Ciceronianum Arpinas, un concurs international care exista si acum, cu si despre opera uriasului Cicero. Inainte de a incepe sirul concursurilor, profesorul de latina a avut un vis: ca era o noapte plina de stele si cineva i-a daruit o stea. A stiut ca voi iesi invingatoare. Avea un mod de a-mi trai parcursul foarte special. Toti acei ani in care m-am izolat in traduceri, intr-o lume altfel, simt ca m-a ajutat foarte mult. Apoi a venit 1989, an in care bunica mea care m-a crescut a paralizat. Revolutia, delirul, lumea in cautarea libertatii. 1990 este anul in care eram in lotul de pregatire pentru Arpino. Era ciudat. Eram in Bucuresti, inchisi intr-un liceu de unde nu aveam voie sa iesim, ca era foarte periculos. Era piata Universitatii. Totul devenise prea mult. Am pierdut concursul. Am facut fata noului bacalaureat si noii atmosfere din liceu. Dar din motive medicale, am picat examenul de admitere. Mi-a cazut, pur si simplu, capul, cand eram la proba orala.

In acel an, intr-un context foarte interesant, am descoperit cu ce-mi place sa-mi pierd noptile. De fapt, profesorul de latina avea dreptate: ce lucrezi si te face sa uiti ca exista timp, fara sa simti efortul, este calea… Asta s-a intamplat pictand Rapirea Europei. Am uitat timp de doua zile ca exista timp.

Marea Dragoste-Tango: N-ai intrat, deci, din prima, la facultate?
IULIANA VILSAN: Nu. Am stat un an acasa. Nu aveam ce sa mai invat. Dupa revolutie se marisera numarul de locuri la facultate, erau 20 de locuri si, intre timp, aparusera sectii clasice si in alte centre universitare din tara. Profesorul de latina mi-a spus sa uit de carti si sa ma plimb, sa ma relaxez, sa ma gandesc liber si fara presiuni la ce vreau sa fac. Mi-a dat un sfat fantastic. Mi-a spus sa-mi aleg meseria in functie de lucrurile cu care imi place sa-mi pierd noptile. Ma cunoastea foarte bine. Performantele mele la latina erau cu munca diurna. Niciodata nu am tradus noaptea. Habar nu aveam cu ce-mi place sa mi pierd noptile. El a spus doar ca asa cum ma cunoaste as putea dezvolta si alte capacitati de comunicare conforme caracterului meu… iar el nu ma vede un om inchis toata viata intr-o biblioteca. Ar fi putut fi egoist. Eram cel mai bun elev al lui. Eu am inceput sa pictez, sa-mi umplu relaxat timpul. Am ales si un cadru oarecum organizat, cel al atelierului pictorului Carutiu. Acolo se pregateau cei care incercau sa urmeze Universitatea de Arta, concurenta uriasa pe vremea aia. Eu eram detasata, nu aveam miza, doar placere. Carutiu este un personaj, un pictor adevarat cu un umor fantastic si o ironie asupra vietii care m-a contaminat. Lucram in atelier dupa model, naturi statice si mergeam impreuna in natura pentru peisaje. Discutiile erau lungi si pline de viata. In acel an, intr-un context foarte interesant, am descoperit cu ce-mi place sa-mi pierd noptile. De fapt, profesorul de latina avea dreptate: ce lucrezi si te face sa uiti ca exista timp, fara sa simti efortul, este calea… Asta s-a intamplat pictand Rapirea Europei. Am uitat timp de doua zile ca exista timp. Dupa incheierea acelui an de pauza, am dat la facultate. Asa cum i-am promis profesorului de latina, nu am mai deschis cartea decat la final. Am intrat a doua la Universitatea Bucuresti, filologie. Ma bucuram ca plec din Constanta si ca incep un drum plin de necunoscut. Au urmat niste ani fantastici in care urmam si cursurile Universitatii, romana-latina si, in paralel, continuam pregatirea pentru un drum profesionist deja revelat in arta. N-a fost usor deloc, dar nu am simtit greutatea. Profesorii de la clasice nu erau de acord. Numeau abandon ceea ce faceam eu. Nu m-a putut nimeni si nimic opri, nici macar cele doua premii de lingvistica pe care le-am primit in facultate. Aveam un motoras interior care functiona si eu doar il ascultam. Am terminat facultatea cu lucrarea: Semnificatiile pragmatice ale tacerii in teatrul lui Plaut. Ma fascina distanta de la text la imagine care m-a urmarit pe tot parcursul.

Marea Dragoste-Tango: Si apoi te-ai dedicat si studiului imaginii.
IULIANA VILSAN: In anul in care am terminat Facultatea de Litere, am intrat la Universitatea de arta, sectia pictura. Am terminat la clasa profesorului Stefan Caltia. Un pictor minunat si un profesor care m-a inteles. In paralel, am evadat in teatru pentru ca… unde altundeva exista acest proces de la text la imagine reprezentat cel mai bine? Am inceput un maraton de lucru cu regizorul Mihai Maniutiu. Am invatat in paralel cu facultatea meseria de scenograf.Tin sa multumesc in mod special lui Mihai Madescu, Doina Levintza, Dragos Buhagiar… si lista poate continua… Am urmat mai multe stagii de pregatire, workshop-uri in mai multe colturi ale lumii. Am calatorit mult si am invatat de la mari artisti ai lumii, multe lectii.

Am crescut si am inteles ca banii sunt energie. Daca energia noastra vitala este importanta, atunci, da, in aceasta lume, in acest stadiu al ei de evolutie sau involutie, aceasta energie trebuie sa aiba echivalentul corect in bani pentru echilibrul interior.

Marea Dragoste-Tango: Ce alte mari premii ai mai luat si urmeaza sa mai iei? Conteaza premiile intr-o cariera?
IULIANA VILSAN: Unul dintre premii ca artist, a fost Constantin Brancusi. Ca scenograf am mai multe premii in Ungaria pentru cele mai bune costume, pentru decor si costume, o nominalizare Uniter, un premiu Uniter pentru cea mai buna scenografie si acum din nou o nominalizare. Faptul ca esti sau nu esti pe drumul cel bun doar motorasul tau interior o poate spune. Premiile sunt recunoasteri, sunt bucurii, ca intr-un joc al copilariei. Eu cred ca exista doar drumuri individuale, ca sunt bune sau rele… depinde din ce unghi te asezi sa le privesti. Orice drum facut cu convingere este un drum autentic, asta o pot spune, si orice lucru autentic aduce mult bine, vazut si nevazut, celor din jur si tie insuti in apropierea de ceea ce suntem… bulgarele infinit.

Marea Dragoste-Tango: Dar banii conteaza? Ai suferit din lipsa banilor vreodata, ti-a parut rau ca nu ai de ajuns?
IULIANA VILSAN: In ce priveste banii, am avut profesori buni! (rade) Parintele Arsenie Papacioc, in momentele mele cheie, mi-a dat si bani. Am crescut si am inteles ca banii sunt energie. Daca energia noastra vitala este importanta, atunci, da, in aceasta lume, in acest stadiu al ei de evolutie sau involutie, aceasta energie trebuie sa aiba echivalentul corect in bani pentru echilibrul interior. E un exercitiu mental pe care, daca-l incepi de mic, te apara de nevrozele banului si de jocurile lui negre. Am invatat sa-mi evaluez exigentele, conditiile de care am nevoie ca sa pot darui un anumit tip de energie. Am luptat si lupt in continuare pentru toti artistii, pentru ca eu consider ca motorul creatiei este cel mai important motor de care omul este capabil… si singura valoare constanta in timp care duce lucrurile in niveluri superioare de intelegere, fie ca prezentul lor le recunoaste sau nu. Sigur, imi doresc sa iesim din aceasta paradigma a banului, dar mi-ar placea sa iesim din ea in bunastare, sanatosi si in echilibru.

Marea Dragoste-Tango: Cat din viata ta de om se reflecta in creatia ta de artist? Ce anume din viata ta au adus in scena, de exemplu, doua dintre cele mai spectaculoase scenografii ale tale, miresele sau cerurile de flori?
IULIANA VILSAN: Cred ca tot ce traieste un artist, fie ca din exterior pare banal si nespectaculos sau, dimpotriva, se reflecta in ceea ce face, constient sau inconstient. Suntem pachete de emotie si suma tuturor clipelor pe care le traim sau a intalnirilor pe care le avem. Cred in dimensiunea magica a lumii. Cred in ceea ce Saussure spune: daca deschizi aici o fereastra, in partea cealalta a lumii se naste un copil. Ma provoci cu cele doua momente la confesiune si nu o voi face aici. Intalnirea cu George Banu este o poveste in sine. Pot spune ca ceea ce ne leaga flagrant, concret, in teatru este momentul de gratie al plecarii celor doi tati, fiecare la timpul lui. George Banu, marcat de plecarea tatalui si a emotiilor total altfel, a scris o carte: Uitarea. Cartea a devenit spectacol. Atunci, mi-a spus ca am facut cea mai impresionanta instalatie teatrala pe care a vazut-o in viata lui. M-a coplesit marturisirea si intr-un mod inefabil ne-a legat. Dupa plecarea tatalui, anul trecut, i-am scris un e-mail in care i-am spus ca atunci cand am facut instalatia celor 300 de mirese, am empatizat cu emotia plecarii tatalui lui, dar nu credeam ca voi ajunge sa traiesc fizic asta. De cand a plecat tata, toate portile arata altfel, emotiile mele sunt altfel si incerc sa fac fata fiecarei provocari artistice, deloc intamplatoare. De cand a plecat el, am facut Frau Hess si gradinile ei (o poveste despre o iubire imposibila, parca a mamei cu tata), Amintiri din copilarie (no comment), Omul cel bun din Seciuan (aici din toate propunerile scenografice facute, Andrei Serban s-a oprit la campul invers cu cei 3000 de maci. Textul vorbeste de o lume cu susul in jos, o fundatura, iar cum mie bunica-mi spunea ca cerul inainte era mult mai aproape de pamant si ingerii zburau mai mult printre oameni, iar cu timpul cerul s-a indepartat prin faptele rele facute de oameni… , nu puteam sa creez Seciuanul decat intr-o prespectiva inversa cu cerul care se indeparteaza de pamant si mai mult de atat, cu pamantul care devine cer, iar cerul este calcat in picioare). Tata a fost un om bun, iar macii ii sunt dedicati. Totul a culminat cu premiera In plina glorie, exact in ziua in care se implinea un an de la plecarea lui…

Marea Dragoste-Tango: Un artist atat de daruit, atat de urmarit de dorinta creatiei are loc pentru implinirea banala a vietii de fiecare zi? Ai un iubit, planuri de nunta, de ospete in familie?
IULIANA VILSAN: Ma implineste tot ceea ce fac. Fiecare clipa cu incarcatura ei specifica, cu emotia ei specifica la care fac fata mai usor sau mai greu. Iubesc si sunt iubita. Nu am ajuns niciodata la casatorie. Nu am simtit asta. Cand eram mica, parintele Arsenie mi-a spus sa fac acest pas doar atunci cand ma voi simti regina. Cred ca nu am depasit stadiul de printesa (rade). Sau poate nu i-am inteles metafora… Ador intalnirile cu nepotii, cu surorile mele, cu mama, chiar daca in timp au ajuns sa fie cam rare, dar intense.

Marea Dragoste-Tango: Ai fost foarte bolnava si te-ai vindecat. Cum ai aflat de boala si cum ai luptat cu ea?
IULIANA VILSAN: Boala face parte din viata. Este un mesaj pe care am incercat sa-l inteleg. Nu stiu daca mesajul l-am inteles in intregime, dar ceva tot am priceput. A fost un moment care a avut infinite momente de gratie si unicitate. Din exterior, poate parea o suferinta, din interior tot timpul am trait-o ca pe un fir logic, ca facind parte din parcurs asa cum te trezesti dimineata si te culci seara sau faci cel mai banal lucru. Nu mi s-a parut nimic senzational, doar ceva apartinand drumului ales. Cred ca atat boala, cat si vindecarea sunt daruri. Si plecarile tot daruri sunt. Componenta divina este in tot. Tine de noi atit alegerea, cat si consecinta alegerii si, dincolo de noi, acest inefabil divin. Eu cred ca doar egoul e razvratit si neimpacat. Eul este altfel (rade).

Cred in ceea ce Saussure spune: daca deschizi aici o fereastra, in partea cealalta a lumii se naste un copil.

Marea Dragoste-Tango: Ce a adus, de fapt, boala in viata ta, ce te-a facut sa vezi, sa intelegi si cum ai trecut peste acea incercare?
IULIANA VILSAN: Boala a adus o tema, vindecarea a adus cunoastere. A aparut intr-un moment in care aveam nevoie de asta pentru a nu mai face rau celor din jur. Am inteles pentru a nu stiu cata oara ca suntem infiniti. Restul este un joc. Totul este inauntrul nostru. Ceea ce ni se reprezinta in aceasta lume este doar o oglinda a ce se afla in interior. Ca ne place sau nu, asta-i adevarul. Ne place sa credem ca suntem doar minunati. Suntem creatii binare. Cat rau, atata bine. Am venit aici sa generam alchimii unice de bine si rau si sa contribuim ca lumea sa arate altfel cand ne uitam la ea, sa ne placa. Daca ceva nu ne place, in interiorul nostru nevazut exista un infern la care trebuie lucrat. Si asta-i un efort individual… care poate genera prin cumul salturi spectaculoase la nivelul masei.

Marea Dragoste-Tango: Cum ai defini momentul vietii tale in care te gasesti acum?
IULIANA VILSAN: Momentul in care ma aflu acum deja a devenit trecut. N-am ajuns inca la acel nivel in care sa spun ca momentul in care ma aflu acum este cel care va fi. Mai am de lucru.

Marea Dragoste-Tango: Dar pe tine, Iuliana Vilsan, daca ar fi sa te asezi intr-o definitie care sa cuprinda, nu stiu, doar cinci caracteristici, ce ai spune ca esti, inainte de toate?
IULIANA VILSAN: De ce cinci caracteristici? In filosofia pitagoreica cifra 5 este cifra casatoriei, iar eu nu sunt genul casatorit (rade). Las libertatea fiecaruia pentru cele cinci caracteristici sa le aleaga. Sunt la fel de adevarate ca si cum le-as spune eu.

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *