Jurnalul unei adolescente care vede prea bine – de Ilona Năstase

18 mai 2017

Fiindcă nu reușesc să gestionez niciodată timpul, iar diminețile sunt îndesate de lecții, repetiții pentru școală, proiecte și o mică-mare ședință de dichiseală înainte de școală, sunt veșnic în întârziere. De aceea, trăiesc, în fiecare zi, aceeași scenă absurdă. Zilnic, dimineaţa, sunt într-o situaţie atât de disperată din cauza faptului că am întârziat, încât alerg pe drumul de la casă, trăgând de ghiozdanul deschis sau cu șireturile desfăcute, la maşina noastră multifuncțională, vehiculul-salon-dormitor de ocazie-Dacia Logan, din care Paul strigă pe geamul lăsat că pleacă fără mine. Nici măcar nu are sens! De ce ar pleca el singur, fără mine, la mine la liceu? Crede că sunt Iza şi că o să mă păcălească? Oare într-o zi chiar o să plece şi o să meargă la mine la școală singur, doar ca să îmi facă în ciudă? Și-acolo ce-o să facă, o să intre la mine în clasă și-o să le povestească colegilor mei că m-a lăsat acasă fiindcă n-am ieșit la timp?

Cred că toată scena asta este destul de distractiv de privit din exterior. Mă întreb dacă vecinii ne spionează vreodată de la geam doar ca să râdă puţin de noul episod din Keeping Up With the Năstases.

23 mai 2017

Mama mi-a spus azi, ridicând ochii din laptop preț de doar câteva secunde: „N-am poze, o să fac o copertă cu tine, fiindcă oricum e ediţia de iunie şi am scris despre copii şi adolescenţi”, continuând cu: „Adu-mi și mie cafeaua aia de pe masă și pune-ți o geacă mai groasă, că plouă. Mersi, scumpo, te iubește mami!”. Apoi a lăsat ochii înpoi în tastatură și a întins mâna stângă spre mine, să-i dau cana de cafea.

Nu știu dacă am zis vreodată ceva cu voce tare, dar mama când lucrează la revistă, la lucrarea de doctorat sau când ascultă conferințele lui Deepak Chopra, nu poate fi întreruptă, că se supără pe noi și ne trăsnește cu o privire. Zic câteodată că mama a vrut să mă facă balerină, învățându-mă să merg pe lângă ea în vârful degetelor (dar zic doar în gând).

24 mai 2017

Astăzi am văzut trailerul de la filmul Wonder, ce urmează să iasă pe piață în curând. M-a impresionat foarte tare! Este vorba despre Auggie, un băiat de 10 ani care s-a născut cu o diformitate facială şi despre cum i se schimbă viaţă odată cu decizia de a renunţa la homeschooling şi de a merge la o şcoală; despre cum unii copii râdeau de el, despre cum depăşeşte toate greutăţile şi despre cum îşi face primii prieteni care ajung să îl cunoască pe Auggie din interior, nu să îl judece doar pentru exterior.

De ce să judeci pe cineva doar pentru că are ceva diferit sau că face ceva în plus sau în minus? Aşa este antrenată natură noastră – atunci când vedem ceva diferit, avem două variante: 1. Ne este frică de el sau 2. Ne batem joc de el.

Nu înţeleg cum de totul se rezumă la aceste două reacţii, dar amândouă mă supără atunci când am parte de ele. Vreau să fiu curajoasă. Doar când sunt tolerantă și curajoasă și bună mă simt mândră de mine și mi se pare că totul este mai puțin complicat.

25 mai 2017

N-am să pot explica asta niciodată pe înțelesul tuturor, așa că va trebui să găsesc o explicație științifică și mincinoasă, la care mă voi gândi mâine, că acum nu am inspirație. Pe scurt, am ajuns să o fac şi pe asta! Voi fi pe o copertă! De una singură! Da, ştiu că este revista mamei mele şi adevărul este că numai eu știu că am fost roata de rezervă a roţii de rezervă, dar va trebui să prezint asta ca pe o realizare demnă de trecut într-un viitor CV pentru o viitoare facultate unde probabil informaţia cum că am apărut pe o copertă nu mă va ajuta la nimic, cu excepţia cazului în care mă decid să îmi schimb brusc cariera şi să devin model. Totuşi, trebuie să consemnez măcar aici, în paginile virtuale ale jurnalului, circumstanţele în care s-a ajuns la mine.

Avem o săptămână în fiecare lună, săptămâna dinainte de a intra revista în tipar, în care fiecare membru al familiei mănâncă, bea, respiră, clipeşte şi doarme (sau, mai exact, nu doarme) slujind un scop nobil și comun: (THE) Revista trebuie să fie gata la timp. Începând de la mama, care scrie non-stop la articolele din revistă, continuând cu soţul ei, Paul, fiind redus în astfel în astfel de săptamâni doar la jobul de fotograf al revistei, care face poze, caută, alege şi editează imagini (concomitent cu cel de șofer responsabil cu dusul nostru, al copiilor, la trei şcoli diferite). Următoarea sunt eu, care stau şi citesc revista până când o ştiu pe dinafară, căutând greşeli pe fiecare rând (dacă găsiţi vreo greşeală – și cred că mai găsiți, deși acesta nu este jurnalul adolescentului miop, ci al unei fete care vede prea bine), ajungând până la fratele meu mai mic, Victor, care o ţine ocupată pe Iza, mezina familiei, astfel încât fiecare dintre noi să îşi poată face job-ul într-o atmosferă prietenoasă, fără ţipetele caracteristice copiilor de șapte ani.

Venise săptămâna deloc aşteptată, toate erau în întârziere, dar, cel mai grav, revista nu avea decât o copertă dintre cele două gata. Într-un final, mama a găsit o vedetă care să-i placă și care a acceptat să apară pe copertă, dar, în ultima clipă, a anulat şedinţa foto pentru care fusese programată atât la un hairstilist, cât şi la un make-up artist, pentru că aşa sunt tratate vedetele de către Alice Năstase Buciuta, mama mea, în cadrul şedinţelor foto. Rămânând iarăşi fără copertă, mama, impacientată, a început să dea telefoane în stânga şi în dreapta ca să facă rost de o personalitate care să îi pozeze pentru revistă. A găsit-o, dar aceasta urma să trimită ea pozele făcute în urmă unui photoshooting personal. Am spus „urma” pentru că, nu știu de ce – că mama a decis că nu mai vorbește despre lucrurile care nu-i plac, astfel mai mult tace – , până la urmă nu a mai făcut-o.

Întâmplarea a făcut că în ziua aceea mergeam la petrecerea aniversară a unei prietene, pentru care mă aranjasem puţin singură. Un machiaj destul de simpluţ, nişte bucle, haine cât de cât drăguţe, majoritatea reciclate din garderoba din tinerețea mamei, şi eram gata să plec. Cobor în sufragerie, de asemenea cunoscută şi ca redacţia de acasă, ca să îmi iau la revedere de la mama, iar atunci când mă vede îi spune lui Paul să iasă repede pe stradă ca să îmi facă nişte poze. Pozele erau ultimul lucru pentru care aveam dispoziţia necesară în acel moment, dat fiind faptul că petrecerea deja începuse de vreo 30 de minute.

Când face poze de copertă cu vedetele, mama aranjează din timp ce coafură sofisticată să aibă, ce machiaj, ce ținute, eventual închiriază vreun spațiu special în care să se desfăşoare shooting-ul. Eu am beneficiat de o şedinţă foto de două minute, complet improvizată, în faţa casei, pe aleea noastră proaspăt desfundată. Câteodată mă întreb dacă mama iubeşte mai mult vedetele decât pe propriii copii…

26 mai 2017

Nu pot să cred că se întâmplă din nou.

Mă uit la Românii au talent. Acum este rândul unei tipe al cărei „dar” este să cânte canto clasic. Cred că s-a greşit petrecerea, pentru că darul nu a ajuns la ea. Îmi pare rău, într-un fel – de fapt, în mai multe feluri -, o dată pentru că ea se comportă ca și cum ar ști cu adevărat ce face când – spoiler alert!- nu prea ştie, dar îmi mai pare rău şi pentru mine, pentru că juraţilor şi publicului pare să le placă, ba chiar să le placă mult de tot! Mă gândesc că poate nu ştiu eu, deși studiez muzică într-un colegiu de specialitate, ce înseamnă să cânţi corect şi că poate restul lumii are dreptate, iar eu, fiind constant înconjurată de copii care cântă, ba chiar studiind și eu puţin canto clasic la liceu, nu am ajuns încă în punctul în care să remarc o prestaţie demnă de pielea de găină sau de ochii în lacrimi ai juraților atunci când o ascult.

Ceea ce mă face să mă întreb dacă eu sunt problema este faptul că aceasta nu este o premieră, ci s-a mai întâmplat de multe ori să ascult, în cadrul unor emisiuni, nişte liber-profesionişti cântăreţi care cântau într-o manieră în care, dacă elevii din şcoala mea ar cânta, ar fi rugaţi cu seriozitate să îşi reevaluzeze şansele de a reuşi în viaţă, având o carieră muzicală, bineînţeles.

Ca să o zic mai pe şleau, atunci când se duce cineva care cântă prost la un concurs (de obicei televizat, ca să ia exemplu toată ţara), iar el este lăudat şi răs-lăudat, cam toată muncă pe care cei din liceele şi facultăţile de specialitate din lume o depun pare aproape în zadar. Sper cu adevărat că ceva o să se schimbe sau ca, în pauza dintre două sezoane, juraţii să meargă mai mult la Operă, să vadă spectacole care te uimesc cu adevărat. Eu şi colegii mei mergem destul de des – stăm la uşa Operei sau a Ateneului cu carnetul de elev în mână şi, de câte ori rămân locuri libere în sală, suntem şi noi primiţi. Şi, credeţi-mă, artiştii de pe scenă cântă cu mult mai bine. Fiindcă tot vă spuneam că eu corectez revista până când o știu pe dinafară, îi dau dreptate, din păcate, lui Marius Manole, atunci când zice că pentru români ești cineva doar dacă apari la televizor.

20 mai 2017

De mică mi s-a spus că naturaleţea este cheia şi că machiajul, sprâncenele pensate sau părul vopsit sunt procedee estetice care fură inocenţa unei tinere fete (dar i-o redau unei doamne mai avansate în vârstă). Aşa mi s-a spus şi încă mi se spune şi acum, la aproape 16 ani. Mama nu m-a lăsat să mă vopsesc decât după ce s-a convins că există vopseluri care se duc la spălat sau niște nuanțatoare care se spală imediat. O tot rugasem să mă lase să îmi vopsesc părul cu vopsea pe bază de henna și am convins-o într-o zi când am prins-o în toane bune.

Nu mi-am nuanțat părul pentru că am vrut să atrag atenţia, ci pentru că am simţit nevoia să fac ceva nou, o schimbare. Sigur că odată cu schimbarea de look au venit şi întrebările de genul „Te-ai vopsit?”, urmate de un răspuns sarcastic care indică în mod indirect faptul că este absolut evident că m-am vopsit şi că nu, nu mi s-a colorat singur părul peste noapte. Au apărut şi comentariile de laudă de la lume care îmi spunea că îmi stă bine, dar şi comentarii de la alte persoane care îmi spuneau că mă maturizează, că fetele mici ca mine n-au voie să se vopsească sau pur și simplu că arătam mult mai bine blondă. Şi poate că aşa este, poate că arătăm mai bine blondă, dar dacă nu aş fi încercat să îmi schimb culoarea, cum aş fi ştiut?

Ideea este că indiferent cum te îmbraci, ce tip de muzică asculţi, ce idei vrei să pui în practică, cât de mult sau cât de puţin te machiezi, întotdeauna o să fie cineva căruia nu o să îi placă ţinuta ta sau cineva căruia nu o să îi placă ideile tale. Niciodată nu o să poţi să fii pe placul tuturor, niciodată nu vei putea mulţumi pe toată lumea, aşa că nu vă lăsaţi pierduţi în căutarea perfecţiunii din lucruri. Nu cădeţi în plasa iluziilor, pentru că nu există nicio relaţie perfectă, niciun păr vopsit perfect şi niciun gând perfect.

Micul dejun din dimineaţa asta, ciocolata caldă din zilele reci, apusurile, persoana noastră, persoana iubita şi chiar viaţa în sine. Toate sunt pline de defecte, iar asta le face atât de speciale pe fiecare în parte. De asta nu există doi oameni care să fie 100% identici atât fizic, cât mai ales psihic. De asta îmi doresc un animal de companie, dar nu pot să îl am, pentru că în același timp am o fobie de animale. Și de asta sunt singura persoană din clasă căreia nu îi place cafeaua. Eu una mă simt diferită și, de cele mai multe ori, mă bucur că e așa…

Acest articol a apărut în ediția de iunie 2017 a revistei Marea Dragoste/revistatango.ro

Pe Ilona Năstase o puteți citi și pe blogul Jurnalul Ilonei: ilona.revistatango.ro