fbpx

La acvariul laudat

de

Exista restaurante unde oamenii nu se duc ca sa-si ostoiasca poftele burtii, ci pe cele ale orgoliului, cu mult mai nesatul. S-au inventat locuri in care snobii isi primesc portia de fite prajite, in schimbul unui pret exorbitant si al sansei de-a fi vazuti sub acelasi acoperis cu oaresce vedete de divizie A – la propriu – sau cu vreo cateva dame de companie cu tarif si comportament luxos – la figurat.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Halo, ia, ia, bite, Aquarium, Alecu Russo strase, zamstag, danche soson
Am fost de curand intr-un asemenea local, in care nu mai calcasem pana acum. Prietena mea, Anda, a acceptat si in numele meu invitatia unor nemti care voiau sa ne propuna un business cinstit – altul decat acela la care va ganditi, pe care ei nu-l excludeau ca bonus de tranzactie, dar noi nu li l-am acordat. Si nici businessul nu l-am urnit.

Dar celor doi nemti veniti cu ganduri de inavutire pe pietisoara romaneasca le datorez o iesire la Aquarium si-un exercitiu lingvistic care mi-a istovit radiusul si cubitusul, carpienele, metacarpienele si celelalte oscioare aflate intre umerii dezgoliti si cele 10 insulite de oja rosie. Pentru ca domnii nu vorbeau, paradoxal, desi erau nemti de afaceri, decat nemteste. Pretindeau ca inteleg oleaca de englezeasca, dar din privirea lor de-un albastru care se-nsenina peste masura la propozitiile care contineau si alte cuvinte in afara de dog, cat, house, yes si mama, am dedus ca tot limbajul semnelor ramane sfant.

Ne-au explicat, cumva, dintru inceput, ca s-au consultat cu o bastinasa careia i-au cerut sa le furnizeze latitudinea si longitudinea unei carciumi de maxima fitosenie si minima discretie. Apoi ei au sunat-o pe Anda si i-au zis: halo, ia, ia, bite, Aquarium, Alecu Russo strase, zamstag, danche soson.   

Cele circa patru, hai, cinci mese din interior, erau burdusite cu fotbalisti si neveste sau iubite de fotbalisti. Asa ca noi am fost repartizati, in miezul lui octombrie,  pe terasa, asemeni altor 30 de napastuiti – veniti, ca si noi, de buna voie. Desi frigul noptii de toamna ar fi zgribulit si un eschimos imbracat in tinuta neimblanita, terasa acoperita nu fusese, totusi, prevazuta cu un sistem de incalzire, ci presarata, din loc in loc, cu niste stalpi terminati artistic in maciulii arzatoare, care dogoreau scafarlia celui aflat in proximitate, dar nu reuseau sa rotunjeasca temperatura incaperii. Nici respiratia noastra aproape aburita nu folosea la incalzirea globala a spatiului, desi eram multi si amplasati ca la Pizza Hut: umar langa umarul celui de la masa de alaturi.

Cand degetele de la picioare ni s-au invinetit in sandale, am implorat, totusi, un chelner, sa faca ceva pentru noi. Omul a fost binevoitor. Ne-a facut cu ochiul si-a venit dinauntru impingand un fel de resou, care-si arunca lumina si caldura ca si cum ar fi avut ochelari de cal, intr-o singura directie. Nu l-am putut aseza in asa fel, incat sa ne dezmorteasca pedichiura si mie si Andei, deopotriva, asa ca eu m-am sacrificat si-am cerut o vodca, chiar daca nu se potrivea cu platoul intesat cu fructe de mare.

Musca fara noroc
La felul principal ni s-a servit dorada la gratar, si, desigur, am renuntat la vodca pentru vin. Ciocneam des, fiindca ne bucurau progresele lingvistice facute impreuna cu companionii nostri. Si lor le placea sa spuna „noroc“, iar noi adoram sa-i zicem celui din fata noastra „prost“, privindu-l in ochi.

Si bine faceam ca nu beam fara sa acordam insemnatate gestului, pentru ca, intr-un moment de comuniune a cristalelor, ochii mi s-au gogonat de uimire cand am vazut in paharul Andei cum inota o musca, destul de dolofana, care ar fi incaput totusi in inghititura mica pe care insotitoarea mea era cat p’aci s-o faptuiasca. Dar am oprit-o la timp. Chelnerul i-a adus un pahar curat, apoi, deoarece conversatia lancezea, am spus ca mergem „sa ne pudram nasul“, cum vazuseram noi in filme ca spun doamnele atunci cand merg sa faca pipi.

Toaleta era un fel de sopron cu oglinda, in care vizitatoarele care-si pudrasera nasul mai inainte aruncasera tot felul de hartii in jurul veceului si nicio femeie de serviciu nu se obosise sa le mature. Dupa ce am intrat pe rand in cabina unica si murdara, ne-am intors la masa nimerind exact in momentul in care unul dintre herri ii arata celuilalt nota de plata. Cei patru ochi azurii se zgaiau uluiti in hartia impestritata de cifre si exclamau grav, stereo: „ho, hooo!“… Noi ne-am gandit ca poate patronii varasera in nota si musca cea grasa si ca asta o fi fost motivul uimirii, dar, nu din lipsa de curiozitate, ci de resurse lingvistice, n-am intrebat, condamnandu-ne sa nu aflam niciodata.

Mi-am abandonat Forduletul in fata carciumii, printre Porscheuri, Maserati si alte fitosenii calarite peste bordura. Iar cand am venit, abia peste trei zile, sa-l iau – fiindca urmatoarele doua am zacut, cutremurata de frisoanele unei raceli lesne de inteles dupa seara petrecuta pe terasa zgribulita a celebrului local, l-am gasit invelit de praf si de dispret, acoperit de rusinea normalitatii sale si pregatit, ca si mine, sa nu se mai intoarca, nici in ruptul jantelor, la acvariul laudat.

Text de Alice Nastase – 2008

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Reportaj

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.