Mai întâi şi mai întâi…

de

“M-au servit cu de toate: şi cornuleţe, şi bomboane, şi suc…Mi-a plăcut” – îmi spune pe ton vesel. “Mă mai duc şi altădată”. “Cum, măi, altădată?” (Se scandalizează o voce din off). “Lasă, mai bine să nu fie nevoie”…”Păi, dacă mai moare cineva”… Fuseseră împreună la o înmormântare, iar el, protejat de vecinele cu inimă bună, “servit cu toate bunătăţile”. Exact acelea tăiate definitiv de pe listă de medicul nutriţionist, cu câţiva ani buni în urmă. “Mai avem un pisic la geam, unul alb cu gri, aşa de blând”, îi spune Puiului. (Aşa i-a rămas numele, nepoatei, încă de pe vremea când vârtejul din frunte, răsfrânt în părul scurt, te ducea cu gandul la un puişor moţat.) “Are o privire care te pătrunde…” “Ia-l în casă”, i-aş zice, dar ştiu că nu se poate.

“- Ce mi-ai adus?” îl intreb după pupicul de rigoare, mai mult in aer decât pe obrăjor. Nuu prea suntem pupăcioşi, nici el, nici eu. Şi mai ales, detestăm pupicii graşi, sonori, şi zemoşi. Brrr… Îşi scoate mâna din mănuşa îngheţată, o bagă în buzunarul paltonului şi aduce la lumină, din Peştera Comorilor, o ciocolăţică rotundă, ca o minimămăligă tare, dulce şi uşor aromată. (Ghici cu ce, copile al epocii de aur? Cu rom, bineînţeles, iertată fie-mi redundanţa!)

– “Cu ce ţi-a picat, de data asta?” “Cu Scufiţa Roşie.” “Era rândul Lupului, mă revolt, nu mi-ai mai adus de mult cu lup. “Am să caut, mâine, cu lup, zâmbeşte răbdător”, şi se duce să-şi pună căciula rusească, la uscat, în baie. Afară ninge îndesat.

Trei toamne şi trei veri am cărat amândoi catrafuse studenţeşti, de la Constanţa la Bucureşti şi retur. O rugase pe doamna bibliotecară să vegheze, într-un fel, asupra mea… Un pact între părinţi, un nou cuib pentru un pui de barză chioară. Are iscusinţa alianţelor feminine, oare de ce? Trei surori care l-au adorat, politeţea curtenitoare cu care-şi duce mâna la pălărie, felul deloc tovărăşesc în care observă şi admiră femeile au făcut să-i fie ajutor şi sprijin, din faşă şi până acum. Cel mai de preţ dar al ursitoarelor, pe lângă norocul ce l-a scăpat de la moarte, în război, când “căzuse”, cum zice el, “prizonier”, la ruşi.

– “Uite, el e Bunicul!” îi spun mogâldeţei de un an şi jumătate, şi trag de ea spre silueta dragă. “Dă-i mânuţa!” Ce minune s-a întamplat atunci nu mi-o explic nici acum. Şi-a vârât pumnişorul în palma lui mare şi caldă şi-aşa au mers împreună, ani mulţi, anotimpuri pe sărite, într-un şotron desenat de o mână milostivă ce încă aruncă pietricica, mai departe. “Suie Bunicul” îi cerea, fiindcă nu putea să se urce singură, în pat, pe locul ei, din dreapta, locul de ascultat poveşti. O aducea de acolo, în braţe, sau venea şi-mi şoptea să o iau, că adormise. Poveştile lui sunt mereu altele şi totuşi aceleaşi. Le înfloreşte şi le aduce din condei după dispoziţia rapsodului. Şi ei, ca şi mie, cel mai mult ne plac poveştile cu haiduci. Radu Mamii e al meu. “Radule, dă-te legat…” Mai sunt istoriile cu animalele de acasă, cu caii fermecaţi ce l-au salvat în noaptea de Anul Nou, de lupi, cu bunicul lui, cu sânge de grec, care, soldat fiind, omorâse un ofiţer străin şi-şi pierduse urma şi numele în Balta Brăilei.

– “Nu aşa, Bunicule”, aud din balcon, “ia-o de la început: Mai întâi şi mai întâi”…

Altă fetiţă, dintr-o altă vară, ascultă povestea, printre lacrimi, şi mulţumeşte Cerului pentru minunea întâmplării că sunt împreună, ei trei. Bunicul împlineşte azi, la zi mare, 95 de ani.

 

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *