Am mers prin viata, prin locuri, prin tari, prin decenii folosind abuziv cuvantul ”ACASA”, nicio instanta nu m-a sanctionat, viata, insa, a facut-o din plin.
Am plecat in urma cu 20 de ani de acasa, ”cu roua in picioare”, cum spune cantecul si, o vreme, nu am numit un alt loc ”ACASA”, decat locul casei mele din lunca giurgiuveana, de la buza Dunarii. In 5 ani de studentie, am pasit prin Grozavesti cu radacinile pitite si ascunse intru iubire, ca intr-o mare taina. Le tineam in ie, in florile din par, in jeansii tarati evazat prin pulberea citadina.
Le feream de zgomotul claxoanelor, de mirosul incins al betoanelor sau al tevilor de esapament aliniate in marile intersectii. Mergeam la scoala si ma intorceam in ”camin”, niciodata nu spuneam ”acasa”. Intre timp, ia s-a destramat, florile din par s-au uscat, iar blugii nu au mai putut sa imi piteasca radacinile.
Atunci am avut nevoie de ”acasa” mai mult ca oricand. Si ca americanii care spun la doua minute ”I love you”, am inceput sa risipesc ”acasa” peste tot. Plecata din Grozavesti, stiam ca trebuie sa imi fauresc un ”acasa”, sa rup radacinile, sa le smulg, la naiba, ca sa pot trai linistita. Radacinile mele se incurcau cu ale lui si aceasta ikebana conjugala, desi arata exotic, ma impiedica mai tot timpul. Imi amintesc si acum una din primele lui intrebari, ha ha ha. ”Eu am facut 9 ani de pian. Tu ce instrument ai facut?!” Imi venea sa ii spun ca am studiat tambalul clasic, dar radacinile mele ma incolaceau in smerenie ca sa tac. Amandoi aveam radacini viguroase, dar din alte locuri, alt pamant, alt aluat.
In fine, m-am maritat si primul ”acasa” a fost un apartament intr-o vila interbelica din Feroviarilor din sect.1 unde noi locuiam cu un avocat octogenar. Plateam acest ”acasa” cu menajul pentru batran, cu administrarea medicamentelor si grija full time. Apoi am plecat la Paris doi ani, unde el isi finaliza teza la Pasteur si acolo seara ma retrageam ”acasa” in Rue de Volontaires, arondismentul 15. Ne-am intors in alt ”acasa” in str. Pricopan. Proprietara era o varstnica, Dumnezeu sa o odihneasca!, care locuia vizavi. Plateam si aici, in alt chip. Venise primul copil. El pleca la munca, eu mergeam la batrana, scoteam copilul cu carutul in hol, sa il feresc de praf, ca sa pot plati chiria cu constiinciozitate, facandu-i curatenia de Pasti. In sfarsit, sotul meu si-a luat doua joburi, venind rupt de oboseala acasa, ca sa putem plati o chirie cu bani si nu cu munca de zilier. Devenise”acasa” in str. Sibiului, sect. 6 si, apoi, in str. Bobalna sect 5, iar apoi in str. Valea Florilor sect.6. Statusem 20 de ani in aceeasi casa, iar acum in alti 20, schimbasem atatea. In acesti ani, si el schimbase culorile peretilor altora, instalatiile sanitare, peste tot unde mergea igieniza, intr-o incercare de a sfinti pe ”acasa”. Peste tot se straduia si el sa construiasca un ”acasa”. Cartea ”Dragostea dureaza trei ani” incepe cu aceasta propozitie: ”Iubirea este o ceata care dispare la prima raza a realitatii.” De prisos, sa mai amintesc ca am simtiti visceral aceasta afirmatie.
Si acum sunt ”acasa” in alta parte, iar copiii mei merg in doua ”acasa”. Acest lucru are si o parte pozitiva, nu vor avea nostalgia radacinilor, nu si le vor incurca la maturitate cu ale altora, vor avea sansa adaptarii prin hidroponie. Este vorba de o tehnologie prin care planta nu mai are radacini in pamant, ci in …aer, pe platouri de nisip sau pietris prin care circula apa si ingrasaminte nutritive. Este metoda studiata de NASA pentru a cultiva pe alte planete… Copiii mei europeni, copiii mei universali, nu veti mai avea nevoie de radacini?!… Vai, nu!
Mi-au trebuit atatia ani ca sa inteleg ca ACASA este casa mea din lunca giurgiuveana, de la buza Dunarii, Slobozia sufletului meu. Tot timpul am cautat un acasa de 5 stele prin saloane Pierre Cardin, prin lume de sange albastru intersectata accidental, prin maniere si ifose mondene. Si am pierdut esentialul. Cautam ceea ce deja aveam.
Acasa ramane locul unde mamaia isi stergea mainile de spuma rufelor ca sa imi rezolve o problema din culegerea Ivanca Olivotto, acolo unde tataie lasa sapa sub nuc, ca sa imi citeasca, rar si cald, ”Ursul pacalit de vulpe”. Acasa ramane locul unde mamaia striga din fundul gradinii: ”Emanuelooooooo, da dosul si deschide portile, a venit taica tau ACASA!”…
In casa mea, printre icoane pictate pe lemn sau imbracate in argint, icoane altfel valoroase, l-am gasit pe ”acasa”: am adus aici, recent, icoana copilariei mele, dar si a bunicilor mei, cu un Isus blajin imprimat pe hartie ieftina. Cand o privesc, ca pe o pelicula de film se deruleaza imagini de Dunare, de ulita, cu miros de scovergi si leustean proaspat taiat. Acum nu imi mai e frica ca imi pierd identitatea. Dragii mei, sunt ”acasa”!
