Manuela Cernat: Am fost mult mai apreciata in afara tarii decat acasa

de

Manuela Cernat este o femeie deosebita, in privirea careia rafinamentul si emotia se asorteaza perfect. Este un om frumos, o personalitate enciclopedica a carei discretie in peisajul mediatic o face cu atat mai speciala. Vorbeste rar despre sine, insa povestea sa de viata ar putea fi, cu succes, un subiect de film!

E.P.: V-ati nascut la Paris… frumos debut in viata!
Manuela Cernat:
Da, este un inceput de viata mai neobisnuit pentru o romanca. Dar a fost una dintre marile sanse ale vietii mele pentru ca mi-a picurat pentru intotdeauna, in suflet, dragostea pentru cultura franceza si mi-a lasat foarte multe nostalgii. Povestirile parintilor mei, prieteniile parintilor mei, mi-au format un univers cu totul special.
E.P.: Sa le spunem celor care nu va cunosc istoria personala cine erau parintii dvs si cum a ales destinul sa apareti pe lume intr-un loc atat de special…
M.C.:
Tatal meu, scriitorul Iosif Igirosanu, era diplomat de cariera si, in primavara lui 1944, a cunoscut-o pe mama mea, Anda Boldur, o tanara sculptorita. Pe atunci amanoi lucrau la Ministerul de Externe, care fusese refugiat la Herculane, din pricina bombardamentelor Bucurestiului. A fost, pentru ei, o dragoste la prima vedere, o iubire-fulger. S-au casatorit la Herculane si de acolo au plecat direct la Paris. Tatal meu era in misiune, trebuia sa stabileasca contacte in clandestinitate cu Generalul Charles de Gaulle. A fost inceputul unui destin foarte furtunos pentru ei. Au trebuit sa se intoarca la sfarsitul anului 1946 in Bucuresti. Intre timp, eu ma nascusem. Tatal meu, fara sa stie ce este aici si, mai ales, ce urma sa fie, fiind un mare patriot, crescut in idealurile Romaniei Mari, ca si mama mea… a vrut sa se intoarca. Pentru ei „ a fi acasa”a insemnat mai mult decat orice. Si ne-am intors cu totii.
E.P.: Cati ani aveati cand v-ati intors?
M.C.:
Aveam doi ani si jumatate.
E.P.: Stiu ca este prea devreme pentru amintiri la acea varsta, dar va amintiti prima senzatie pe care ati avut-o in legatura cu Romania? Sau, prima imagine…
M.C.:
… Prima mea imagine, este foarte curios, este o imagine pe care am pastrat-o de la Paris, din parcul de la Castelul Saint Germain, unde ma ducea mama, vara. A doua imagine este ceva mai tarziu, de la biserica Precupetii Vechi, care era in apropiere de casa bunicii mele.
E.P.: Cand ati fost ultima data la Paris?
M.C.:
Acum doi ani. M-am intors destul de des, am foarte multi prieteni acolo, am si rude prin alianta. Dar, mai ales, am amintiri care mi-au fost transmise de catre parintii mei.
E.P.: V-ati gandit, poate, sa va mutati la Paris, intr-o buna zi?
M.C.:
A existat, ca pentru toti romanii, inainte de 1989, aceasta tentatie a ramanarii dincolo, care devenea, uneori, aproape un chin. Nu am facut-o, din motive de familie. Eram extrem de atasata de mama mea si, de fiecare data, m-am intors cu multa sfasiere in suflet, dar si cu multa bucurie. Nu regret si nu voi regreta faptul ca m-am intors aici, unde se afla radacinile mele.
E.P.: Romanii au nevoie de oameni valorosi, care sa iubeasca tara asta…
M.C.:
Sa stiti un lucru, dictonul ca „nimeni nu este profet in tara lui” este foarte adevarat. Am fost mult mai apreciata in afara tarii decat acasa. De pilda, cand eram invitata sa fac parte din jurii internationale eram, foarte adesea, aleasa presedinte sau vice-presedinte. Imi amintesc uimirea unui functionar de la Ministerul Culturii, care, dupa ce m-am intors de la Festivalul de Televiziune de la Monte Carlo, unde am fost aleasa presedinta juriului, spunea ca eu am plecat acolo ca simplu invitat in juriu si nu intelegea cum am ajuns eu presedinte. Mi-am dat seama ca, pentru anumiti oameni, ideea de a ajunge intr-o functie importanta, fie ea si pentru doua saptamani, tinea de „alte jocuri”. Nu conta valoarea omului. A fost o lectie pe care am invatat-o de timpuriu.
E.P.: A fost o lectie dureroasa…
M.C.:
O lectie dureroasa, pentru ca noi nu stim sa-i apreciem pe oameni pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce fac. Din pacate, am impresia ca si astazi se continua aceasta traditie negativa. Dar nu este ceva nou, acum citesc o carte fascinanta, „Influenta spiritului francez asupra culturii romane”, scrisa de Pompiliu Eliade, un intelectual extraordinar. Aceasta a fost teza lui de doctorat de la Sorbona, in 1898. El vorbeste despre aceasta latura negativa a mentalitatii romanesti de a nu sti sa-si pretuiasca valorile.

Am avut un destin cu totul iesit din comun

 

E.P.: Ati fost obisnuita, intotdeauna, sa fiti cea mai buna?! Ati terminat liceul ca sefa de promotie si, mai apoi, facultatea, tot ca sefa de promotie. Cum era pe vremea aceea, la Liceul nr. 10 din capitala, actualmente Scoala Centrala?
M.C.:
Acest liceu a fost un alt mare noroc al vietii mele si trebuie sa spun ca Dumnezeu m-a ocrotit, pentru ca destinul meu a fost marcat de anumite momente cu totul iesite din comun. Parintele Galeriu spunea ca „nimic nu este intamplator, totul este proniator”. Scoala Centrala, asa i-am spus intotdeauna, desi se chema Liceul nr. 10 „Zoia Kosmodemianskaia”, avea inca o elita profesorala. Am avut profesori de dinainte de 1945. La limba romana l-am avut profesor pe celebrul Ion Zamfirescu, despre care toata lumea soptea pe coridoare ca a fost profesorul de romana al Regelui Mihai, am avut minunate profesoare de limba latina, de istorie. Apoi, pe doamna Verdes, un extraordinar intelectual care, in acea perioada, in care anumite nume nu puteau fi pronuntate, ea ne vorbea despre avangarda literaturii romane din anii 1920-1930, ne vorbea despre Ion Vinea, despre revistele „Unu” si „Contimporanul”… am avut parte, intr-adevar, pentru sufletul meu, de hrana spirituala de la mari dascali.
E.P.: Apropierea dvs de invatatura, de cultura, de stiinta se datora faptului ca parintii erau oameni atat de speciali? Sau aveati curiozitatea proprie varstei?
M.C.:
Fara indoiala, conteaza foarte mult mediul in care te formezi. Eu am avut un destin cu totul iesit din comun. Parintii mei, la un moment dat, s-au despartit si s-au recasatorit. Tatal meu adoptiv, Mihnea Gheorghiu, era unul dintre intelectualii si scriitorii straluciti ai acelei vremi si, dintotdeauna, as spune eu. Iar sotia tatalui meu era poeta si a lucrat la revista „Secolul XX”. Am avut doua perechi de parinti din lumea literelor.
E.P.: Dar, ati suferit din pricina divortului parintilor?
M.C.:
Nu, pentru ca ei au reusit sa pastreze multa armonie in familie. Nu vreau sa o nedreptatesc pe bunica mea, daca nu as pomeni-o, Maria Stroici, la randul ei poeta. A publicat primul ei volum de poezii la inceputul anilor ’40, scria si in limba franceza, a facut si traduceri, retroversiuni din Verlaine, din Baudelaire. Iata, intr-adevar, un univers cultural aparte, in care intrase si bunicul meu, Ion Boldur, ofiter de cavalerie, voluntar in Primul Razboi Mondial, de la care am invatat istoria Romaniei si de la care am pastrat dragostea pentru Romania.
E.P.: Ati urmat Facultatea de Teatrologie-Filmologie a Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica „Ion Luca Caragiale”… ati fost o studenta exemplara…
M.C.:
Poate, pentru ca am avut o copilarie extrem de grea, la inceput, pentru ca toti din familia mea au trecut prin momente foarte grele, am fost educata, de la inceput, intr-un spirit de munca si intr-un spirit al meritocratiei, care era spiritul aristocratiei din perioada interbelica. As vrea sa spun ca acea hulita aristocratie si burghezia Romaniei, atat de hulite dupa 1945, au fost, de fapt, mult mai democratice in spirit, in fapte si in scrieri decat tot ceea ce s-a intamplat, ulterior, in Romania, intre 1945 si 1990. Si as  spune ca nici astazi nu ne intoarcem la traditii prea democratice.
E.P.: Apropo de patalamale… ati fost, vreodata, o colectionara de diplome? V-ati gandit sa adunati pe hartie semnul recunoasterii valorii?
M.C.:
Nu, nu. Daca au venit recunoasteri, bine. Daca nu, nu. Nu m-a interesat. Valorile la care a tinut familia mea si la care tin si eu, la care tine si sotul meu, valorile in care i-am educat pe copiii nostri, sunt cu totul altele.
E.P.: V-am intrebat acest lucru pentru ca CV-ul dvs, scris foarte mic, are 13 pagini. L-am studiat si mi-am dat seama ca sunteti un om care foarte valoros. Si cred ca nu erau trecute toate detaliile…
M.C.:
Bineinteles. Nu erau trecute intalniri care mi-au marcat destinul…
E.P.: Marile intalniri, pentru dvs, care au fost?
M.C.:
Cred ca prima a fost intalnirea cu un unchi de-al meu, Nicolas Pillat, care locuia la Paris, care in anii ’30, impreuna cu Elena Vacarescu, a infiintat Comitetul International de al Artelor si Literaturii prin Cinematograf ( CIDALC ) si au infiintat si un premiu pentru CIDALC. Era o societate care reunea toata elita culturala a Europei acelui moment. Nicolas Pillat a putut sa vina in Romania de-abia la inceputul anilor ’70. Atunci m-a cunoscut si mi-a facut un dar nepretuit, m-a chemat sa fac parte dintr-un prim juriu international, la Festivalul Filmului de la Berlin. Acela a fost inceputul parcursului meu international, pentru ca, cu juriile astea este cam asa… este important sa te urci in primul vagon ca, pe urma, trenul te trage de la sine. Eu reprezentam pentru ei o „pasare necunoscuta”, pentru ca veneam dintr-o tara comunista, dar vorbeam foarte multe limbi straine, nu semanam deloc cu activistii cu care veneau ei, de obicei, in contact. Eram si femeie…eram cu totul atipica.
E.P.: Revenim la cursul cronologic al povestii dvs. In anul 1968 ati dobandit Diploma de Licenta, iar in 1974 ati obtinut doctoratul in Filologie.
M.C.:
Da, cu o tema de istoria filmului. M-am gandit ce tema mi-as putea alege si am cautat ceva despre care nu se scrisese inca. Am constatat cu mirare ca, desi aparusera mii de filme de razboi, inca nu scrisese nimeni o istorie a filmului de razboi, o istorie a temei razboiului in cinema. Mai ales ca eram femeie, intreprinderea aceasta parea destul de riscanta dar m-am ambitionat si se pare ca a fost un opus interesant pentru ca, ulterior, am primit din partea UNESCO o finantare pentru traducerea cartii in limba engleza. Dupa aceea, au intrat multi pe aceasta linie si mi-au continuat cercetarea. Ma bucur ca in acest fel am putut sa introduc in circuitul international date despre istoria veche a filmului romanesc, pana atunci ignorata complet in afara granitelor Romaniei.
E.P.: Dar de film cand v-ati indragostit, de fapt?
M.C.:
Cred ca pe la 6-7 ani. Atunci, locuiam cu parintii mei in cartierul Grivita, intr-un apartament minuscul, de doua camere. Intotdeauna m-am gandit, ce trauma trebuie sa fi fost pentru parintii mei  pentru ca ei, la Paris, avusesera resedinta in somptuosul Palat al contesei de Behaque, care adaposteste Ambasada Romaniei. De acolo au aterizat direct in acest mic apartament. De fapt, era o garsoniera dubla. Dar aici am fost foarte fericiti. In bloc cu noi locuia o doamna care era plasatoare la cinematograful Grivita…
E.P.: O alta mare intalnire…
M.C.:
Exact. Ea ne lasa, pe toti copiii din bloc, sa intram gratis la cinematograf, stateam de dimineata pana seara si vedeam acelasi film de 6-7 ori.
E.P.: Mai stiti ceva despre aceasta doamna? A apucat sa afle ca sunteti o personalitate in acest domeniu?
M.C.:
Da. Da, a apucat. Nu mai este printre noi, dar, de cate ori ma reintorceam in casa aceea, ma primea cu multa dragoste si-mi spunea „datorita mie ai ajuns aici”.

Credinta a jucat un rol fundamental in existenta mea

 

E.P.: In perioada 1968-1979 ati fost director al catedrei de Istoria Filmului, la Universitatea Populara. A fost primul job?
M.C.:
Nu, primul job a fost in 1968, cand am fost repartizata la Institutul de Istoria Artei,  pe care il infiintase directorul, profesorul George Oprescu, la departamentul de Istoria Filmului. Aici am avut sansa unei alte fabuloase intalniri, cu doctorul Ion Cantacuzino, intemeietorul si conducatorul acelui departament de Istoria Filmului si unul dintre ctitorii industriei de istorie a filmului din Romania. Sub obladuirea lui, am inceput sa cautam prin arhive si sa reconstituim fabuloasa istorie veche a filmului romanesc, despre care, din 1945 si pana in 1968, nu se spusese aproape nimic.
E.P.: Si catedra de Istoria Filmului?
M.C.:
  Aceea a fost in paralel pentru ca, pe vremea aceea, Universitatea Populara era extrem de activa si sala Dalles era mereu arhiplina. Mi-a facut mare placere sa le vorbesc oamenilor despre lucruri care-i scoteau putin din cotidianul banal. Puteam lua, de la arhiva de filme, pelicule vechi din toate colturile lumii. A fost o perioada placuta care continua, intr-un fel, activitatea mea de la Cineclubul de la Casa de Cultura a studentilor, un alt moment important pentru ca era acel moment de deschidere ni se permitea sa imprumutam de la ambasade, de exemplu, filme care nu rulau, nu erau in circuit. Aceasta activitate a mers pana intr-o seara cand am vazut ca, pe usa din spate, au intrat doi barbati in haine de piele neagra si au ramas in picioare, langa usa, uitandu-se fix la mine, cat timp eu am vorbit. In timp ce vorbeam mi-am dat seama ca este ultima seara pentru acea activitate. Intr-adevar, a doua zi am fost invitata la director si mi s-a spus ca nu mai au nevoie de serviciile mele. Pe vremea aceea, erau lucruri pe care nu le puteai prevedea. La fel, nu stiai niciodata de ce pleci, de ce nu pleci…traiai intr-un provizorat. Foarte important pentru vremea aceea era sa-ti poti pastra libertatea interioara. Aceasta libertate interioara ti-o asigurai prin lecturi, prin filme, prin refugiul in ceea ce oferea marea cultura si, desigur, si prin refugiul in credinta. Credinta a jucat un rol fundamental in existenta mea.
E.P.: In anul 1990, cand vremurile s-au mai domolit putin, sau nu…
M.C.:
A fost un moment de speranta nebuna pe care am trait-o toti!
E.P.: …ati infiintat revista „Film”. Ati fost redactorul-sef al acestei publicatii.
M.C.:
Din 1975, semnatura mea a fost eliminata din revista „Film”, am disparut din paginile singurei reviste de film, din motive pe care nu are rost acum sa le mai amintesc. In 1990, Comitetul Provizoriu al Cinematografiei, Dan Pita, Alexandru Tatos si Mircea Daneliuc, m-au chemat sa infiintez o noua revista de film, o revista libera, care, din pacate, a avut putine numere, din lipsa de finantare.
E.P.: Cu aceasta revista se poate spune ca v-ati luat revansa pentru semnatura?
M.C.:
Nu, nu. Întotdeauna trebuie sa ierti, nu sa-ti iei revansa. Trebuie sa o amintesc aici si pe Roxana Pana, impreuna cu care am realizat primele numere ale revistei „Film”.
E.P.: Dintre toti oamenii care, poate, v-au ranit in cursul timpului, nu-i purtati pica nimanui?
M.C.:
Nu.

O minunata amintire pentru mine a fost intalnirea cu Indira Gandhi

 

E.P.: Va vad un om foarte senin, cald si foarte bine cu sine.
M.C.:
Incerc. As putea sa citez un vers din Omar Khayyam care spune: „I-am invatat sa traga cu arcul si m-au luat drept tinta”. Nici macar pe cei care au facut asta nu pot sa fiu suparata. Daca pastrezi numai lucrurile rele din viata esti un om extrem de nenorocit. Trebuie sa-ti amintesti de lucrurile frumoase. O minunata amintire pentru mine a fost intalnirea cu Indira Gandhi, la Festivalul Filmului de la New Delhi, unde eram in juriu. Imediat, dupa deschiderea festivalului, mi s-a luat un interviu pentru televiziune si, in penultima zi a festivalului, la o receptie, juriul i-a fost prezentat doamnei Indira Gandhi. Cand a venit randul meu,am schimbat cateva cuvinte si doamna mi-a spus ca m-a vazut undeva: „ Nu cumva ati dat un interviu la televizuine?”. Am recunoscut acest lucru si doamna m-a intrebat daca mi-ar placea sa cunosc mai bine tara, India. „Cine nu si-ar dori asa ceva?!” a fost raspunsul meu. A intors capul, a facut un semn discret si a doua zi, dimineata, am primit un telefon la secretariatul ministerului prin care am fost anuntata ca doamna Indira Gandhi mi-a oferit o calatorie de o luna in India. Marturisesc ca nu mi-am crezut urechilor. A fost ca intr-un vis. A urmat un vis ca in „o mie si una de nopti”, in care am cunoscut si India cea frumoasa, cea fabuloasa, cea a templelor, dar am cunoscut si India cea adevarata. La Calcutta, de exemplu, doi buni prieteni ai mei, regizori, mi-au aratat Calcutta cea adevarata. Am inteles ca intotdeauna exista doua lumi si e bine sa le cunosti pe amandoua ca sa nu idealizezi nimic.

Am mutat PR-ul de pe o sina strict comerciala si foarte prozaica intr-o zona culturala

 

E.P.: In intervalul 1997-2003 ati ocupat postul de director de relatii publice la Agentia D’Arcy. Ati intrat in publicitate.
M.C.:
Da.
E.P.: Si ce stiati despre acest domeniu?
M.C.:
Marturisesc ca nu stiam absolut nimic si, cand mi s-a oferit postul, mi-am adus aminte de tatal meu care mi-a spus odata  ca „niciodata nu se refuza un post, pentru ca nu sti ce experiente uluitoare poti avea”. N-am refuzat, l-am sunat insa disperata pe un prieten al sotului meu, care locuise multi ani in America, lucrase in publicitate si l-am intrebat ce este asta, ce trebuie sa faca un PR. El mi-a raspuns ca nu conteaza, cand o sa fiu acolo o sa invat, iar „tu esti nascuta sa fii PR”, a mai spus. A fost o experienta fabuloasa. Publicitatea era la inceput, am avut norocul sa intru intr-un colectiv de oameni foarte tineri si am invatat de la ei foarte mult, am invatat ce inseamna aceasta noua lume in care intra Romania.
E.P.: V-ati gandit sa va faceti PR pentru dvs si astfel sa fiti mai prezenta in atentia romanilor?
M.C.:
Nu, recunosc, exact ca cizmarul care nu are pantofi, nu m-am preocupat niciodata de asta. Am facut, in schimb, mult PR pentru Opera, ca institutie, pe vremea cand sotul meu era director general.
E.P.: Trebuie sa specificam ca sotul dvs este maestrul Rasvan Cernat, este un mare dirijor.
M.C.:
Da, am facut acolo, impreuna, o echipa si a fost in beneficiul PR-lui din Romania pentru ca cer de la D’Arcy au inteles ca am mutat PR-ul de pe o sina strict comerciala si foarte prozaica intr-o zona culturala. Am imbinat artisticul cu PR-ul si am facut o echipa superba cu Alina Gavrila, care era director de creatie. La lansarea unei beri austriece, Alina a creat costume superbe si lansarea a fost incununata cu un spectacol de muzica vieneza, pe scena Operei. Atunci, a venit si ministrul economiei al Austriei, a asistat, a fost incantat si la dineul oficial care a urmat si la care am fost invitata eu si sotul meu, a spus: „daca guvernul Romaniei ar functiona cu armonia orchestrei Operei, Romania ar face progrese mult mai rapide”. Aceasta afirmatie a suparat pe foarte multa lume si, curand, am simtit efectele.
E.P.: A fost un compliment minunat.
M.C.:
Intr-adevar, a fost.
E.P.: Postul pe care functiona sotului dvs, atunci, banuiesc ca era foarte ravnit de multe alte personalitati ale lumii artistice.
M.C.:
Da. El a venit la Opera in anul 1995, ca director artistic, adus de Eugenia Moldoveanu, apoi, a castigat concursul, in 1997, ca director general. Cred ca el a reusit sa dea stralucire internationala acestei minunate institutii. A avut turnee in Japonia, cu mari vedete, cu Agnes Baltsa, cu Luis Lima…a fost o perioada frumoasa.
E.P.: In acelasi timp cu activitatea de PR ati continuat sa fiti sefa catedrei de Comunicare Audiovizualelor din IATC. Aveati timp si pentru asta?
M.C.:
Da, pentru ca, desi cei de la D’Arcy ma rugau sa vin full-time, mi-am pastrat trei zile pe saptamana pentru Universitate. Nu am sa renunt niciodata la Universitate si cred ca este vocatia mea, vocatia pedagogica.
E.P.: Aveti vocatie de mentor…
M.C.:
Da, pentru ca mi-a placut intotdeauna sa fiu discipol si am inteles cat de important este sa transmiti generatiilor care vin dupa tine lucruri importante, pe care nu le gasesc in carti. Am inteles asta din propria mea experienta. Ceea ce am aflat eu de la profesorul Ion Zamfirescu, de la Ovidiu Drimba, de la Ion Cantacuzino, de la Alexandru Rosetti… Am avut aceasta sansa extraordinara de a trai printre mari nume ale culturii romane, printre pictori extraordinari, printre regizori de teatru. Una dintre explicatiile pentru care tatal meu s-a intors atunci in Romania, dincolo de cea patriotica, era ca urma sa i se joace, la Teatrul Comedia, o piesa, o comedie scrisa de el, „Ochii care nu se vad se uita”. A fost ultima premiera libera a Teatrului Comedia, inainte de nationalizare, pusa in scena de Marieta Sadova, cu decorurile lui Liviu Ciulei, care debuta ca scenograf si sub supervizarea lui Sica Alexandrescu. Sunt nume care astazi nu se prea mai amintesc si atunci, imi fac eu o datorie de onoare, de a vorbi despre ele studentilor mei. Despre Elena Vacarescu, care ar fi trebuit sa-mi fie nasa, la Paris, dar timpurile complicate au facut ca sa nu mai apuce ea sa-mi fie nasa. Sunt multe valori despre care avem datoria sa vorbim. Mai ales oamenii care, din motive politice, au fost stersi din istoria Romaniei, timp de jumatate de secol.

Televiziunile traiesc pentru secunda, nu traiesc pentru posteritate

 

E.P.: Pasiunea dvs pentru televiziune si pentru radio a fost si este mare. In prezent va asociati numele cu premiile APTR, care premiaza excelenta in televiziune.
M.C.: Da, este o alta aventura spirituala.
E.P.: De ce televiziunea nu ne promoveaza personalitati ca cele despre care tocmai mi-ati vorbit? In premiile APTR incercam sa sustinem cultura? Incercam sa vedem si altceva decat este acum?
M.C.:
Am incercat. Din pacate, oferta este din ce in ce mai redusa, televiziunile nu mai au fonduri, nu mai vorbesc de televiziunea publica intrata intr-o criza cronica, de cativa ani. Vrei sa faci un film despre regizorul Jean Negulescu dar, pentru asta, ar trebui sa ai posibilitatea sa mergi la Paris sa mai faci interviuri cu putinele vedete in viata, care au avut sansa sa lucreze cu el. Ar trebui sa poti sa mergi in America, unde se afla depozitata arhiva lui,la Academia de Film, cea care acorda premiile Oscar. Sunt multe lucruri care nu se pot face din lipsa de  fonduri.
E.P.: Astazi, televiziunile vor chilipiruri?
M.C.:
Astazi, televiziunile vor sa arda repede totul. Traiesc pentru secunda, nu traiesc pentru posteritate.
E.P.: Si mai aveti ce premia?
M.C.:
Da. Din fericire, intotdeauna exista mici pepite pe care le gasim in mormanele de moloz care se revarsa, cotidian, asupra noastra. Sunt talkshow-uri interesante, sunt documentare extraordinare, sunt reportaje de mare curaj. Astazi, trebuie sa ai curaj, este foarte curios.
E.P.: …Trebuie sa ai curaj ca sa-ti faci meseria…
M.C.:
Nu as fi crezut niciodata ca, la 23 de ani de la Revolutie, cand toti am sperat ca intram intr-o era a libertatii absolute, o sa mai fie nevoie sa elogiezi curajul celor care abordeaza subiecte neplacute pentru mai-marii zilei, sau care abordeaza subiecte neplacute pentru oligarhi, cei din zona financiara.
E.P.: In prezent sunteti coordonator al Departamentului de Arta Contemporana din Institutul de Istoria Artei, al Academiei Romane.
M.C.:
M-am intors la matca.
E.P.: Ce inseamna aceasta functie?
M.C.:
Este, mai curand, pe hartie. Lucrez intr-un colectiv minuscul, de 23 de persoane, tarile vecine avand de la 200 de cercetatori in sus. La noi nu sunt bani, dar inca existam, ceea ce tine de miracol, in conditiile financiare actuale. Apartinem de Academia Romana si incercam, in masura posibilului, sa salvam ceea ce se mai poate salva din memoria trecutului si sa tinem treaza, vie, aceasta faclie si vocatia cercetarii. Iti trebuie, intr-adevar, multa daruire si mult spirit de sacrificiu, ca astazi, cand sloganul universal in Romania este „distractie, distractie maxima”, sa ceri unui tanar de 20 si ceva de ani sa se duca si sa se ingroape, zile la rand, in Biblioteca Academiei sau la Arhivele Nationale, ca sa caute un act. Dar asta inseamna carcetare. Si asa se scriu marile opusuri, care raman, pentru ca distractia la maximum trece si nu lasa numic in urma. Daca nu sacrifici un pic din timpul tau ca sa construiesti ceva nu realizezi nimic.

Principala mea pasiune este familia…

E.P.: Sunt convinsa ca cei care nu va cunosteau pana acum, vor incerca sa afle mai multe despre CV-ul acela impresionant al dvs. As vrea sa la scurtez din asteptare si sa le spun ca sunteti Cavaler al Ordinului Republicii Italiene, Comandor al Ordinului Meritul Cultural, aveti Diploma Curtii Imperiale din Japonia si faceti parte, printre multe altele, din Uniunea Scriitorilor din Romania, din Uniunea Cineastilor din Romania si din Asociatia Ziaristilor din Romania. Aveti timp si de pasiuni?
M.C.:
Da. Cred ca principala mea pasiune este familia. Avem doi copii si, mai ales in anii ’80, cand devenise destul de complicat sa-ti faci profesia la standardele visate, atunci m-am concentrat asupra familiei si cred ca a fost o decizie inteleapta.
E.P.: Copiii poarta nume speciale, va poarta prenumele, de fapt. Fiica se numeste  Alexandra Rasvana, este regizor la TVR si poarta numele tatalui, iar fiul va poarta numele, Emanuel, si este consilier diplomatic.
M.C.:
Nu ne-am gandit ca acest lucru va crea incurcaturi ingrozitoare, atunci cand vom calatori impreuna, sau la hotel, unde functionarii nu stiu despre cine este vorba.
E.P.: Cand v-ati daruit numele copiilor, a fost o declaratie de dragoste?
M.C.:
Absolut. Atunci, cand cautam un nume pentru fica mea, orice nume as fi propus sotul meu spunea „Nu, nu-mi place, hai sa mai cautam!” Cand i-am spus Rasvana, nu a mai putut sa spuna nu. Atunci cand a aparut baiatul, el, fara sa-mi spuna, de data asta,  a spus direct ca va fi Emanuel si asa l-a declarat.
E.P.: Dar, de fapt, cand v-ati intalnit cu sotul dvs? Si cand ati hotarat ca sunteti pentru totdeauna, ca veti fi impreuna pentru totdeauna? Si ca va unesc atat de multe pasiuni pentru arta, pentru cultura?
M.C.:
Este foarte rar si foarte important sa-ti gasesti implinirea in partenerul de viata, sa intalnesti un om cu care poti sa imparti absolut totul, privind viata din aceeasi perspectiva. Pe sotul meu, Rasvan, l-am cunoscut in casa la marele nostru compozitor Theodor Grigoriu, o mare personalitate a culturii noastre si recunoscuta pe plan international si care avea sa ne fie si nas de cununie si nas de botez al Rasvanei. O luna mai tarziu ne logodeam si, dupa inca o luna, ne casatoream.
E.P.: Ati avut certitudinea ca va fi de durata?
M.C.:
Da, pentru ca ne-am dat seama ca, de fapt, ne asteptam unul pe altul de foarte multa vreme si ca Dumnezeu hotarase ca era momentul sa ne intalnim. De fapt, ne mai intalnisem fara sa ne dam seama, eram in aceleasi cercuri. Si inca ceva extraordinar, am descoperit ca, la mine in casa, la parintii mei, aveam de multi ani un album fotografic mare, despre Romania, realizat de o mare fotografa din Italia, in care se afla, pe o pagina intreaga, un tanar frumos, romantic si, dedesubt, scria „giovane compositore”. Era sotul meu si albumul… l-am avut in casa timp de 10 ani.
E.P.: A fost predestinare?
M.C.:
Fara indoiala.

Ne croim mai greu drumul in hatisul unei lumi in care conteaza, din ce in ce mai mult, contul in banca si mai putin valoarea personala

 

E.P.: Atunci a avut Dumnezeu o mana pe umarul dvs, pentru ca spuneati ca sunteti foarte apropiata de credinta.
M.C.:
Fara indoiala! Cum spuneam, totul este proniator, nimic nu este intamplator.
E.P.: Daca ar fi fost dintr-un alt mediu, bancher sa spunem, v-ati fi putut indragosti?
M.C.:
Poate ca da, nu stiu! Poate ca m-as fi adaptat si am fi avut o existenta ceva mai simpla, mai usoara, dupa 1990 pentru ca, fiind amandoi artisti, intelectuali, recunosc ca ne croim mai greu drumul in hatisul unei lumi in care conteaza, din ce in ce mai mult, contul in banca si mai putin valoarea personala.
E.P.: Daca s-ar numara cartile din biblioteca, cele care va poarta semnatura, ar insemna ca sunteti tare bogata. Stiu ca ati publicat zeci de studii si volume, ati tradus foarte mult teatru, beletristica…v-au adus si multi bani?
M.C.:
Nu, nu,nu. Absolut, nu si cred ca, la un moment dat, scrii sau traduci din placere. Mai ales in ziua de astazi si mai ales la noi, cred ca prozatorii isi scriu romanele pentru ei. Atat de putini sunt cititorii, atat de mic este tirajul cartilor! Cand auzi ca un roman apare intr-un tiraj de 1.000-1.500 de exemplare, stai si te intrebi de ce?! Si atunci intelegi ca, din dragoste pentru meserie, oamenii merg inainte. La fel, regizorii nostri de film, o generatie noua absolut exceptionala, nu as vrea sa spun chiar tanara, Cristi Mungiu are 44 de ani., varsta la care Dan Pita ne oferea „Concurs”, Alexandru Tatos-„Secvente”, Mircea Veroiu-filmul „Adela”…deci momentul de maxim al carierei lor. Ii doresc in continuare lui Cristi Mungiu o cariera fabuloasa si sa ia, la un moment dat, Oscarul.
E.P.: Aveti o slabiciune pentru Cristian Mungiu? Este preferatul dvs?
M.C.:
Ii iubesc la fel de mult pe toti fostii mei studenti, ii urmaresc cu mare emotie si ma bucura fiecare succes al lor.
E.P.: Daca, unul dintre acestia, s-ar hotari intr-o buna zi, sa facem un exercitiu de imaginatie, sa faca un film despre viata dvs, cum s-ar intitula el? Si cum ar incepe?
M.C.:
Ar incepe, probabil, la Paris, sau ar incepe undeva in nordul Moldovei, acolo unde isi afla radacinile familia mea, sau ar incepe in momentul in care l-am cunoscut pe sotul meu, sau ar incepe in ziua in care s-a nascut fiica mea. Sunt momente privilegiate. Nu cred ca as avea orgoliul sa cred ca cineva ar face vreodata un film despre mine. Sunt atatea valori fantastice ale acestei tari, care meritau sa ajunga pe marile ecrane. Ganditi-va ca nu avem, inca, un film adevarat despre Enescu, despre Brancusi, despre Eminescu… atat de putin stim sa ne pretuim valorile! Din fericire, Nicolae Margineanu a facut filmul „Luchian”, din fericire, Vitanidis ne-a lasat filmul „Ciprian Porumbescu”. Iata ca, astazi, filmele istorice sunt atat de atacate si se face o foarte grava confuzie intre realitatea istorica si fictiunea istorica. George Duhamel spunea ca prefera sa invete istoria din legende, decat din carti, pentru ca legendele sunt mult mai calde si-ti apropie eroii de suflet.
E.P.: Care va este filmul preferat?
M.C.:
Un titlu… As spune, din intreaga filmografie romaneasca, „Odessa in flacari”, o coproductie romano-italiana, din 1943, cu Maria Cebotari in rolul titular. Din filmele straine, as spune „Kaghemuscha” lui Akira Kurosawa.
E.P.: Cunoasteti 8 limbi straine, ma impresioneaza mult acest lucru. Sunt oameni care, dupa o viata intreaga, nu reusesc sa-si cunoasca bine propria limba si sa o iubeasca.
M.C.:
Sau sa o vorbeasca corect. Si asta este tot un dar de la Dumnezeu. Eu am studiat muzica, in copilarie si cred ca, daca ai o buna ureche muzicala, inveti foarte usor limbi straine. Este un dar de la Dumnezeu  pentru ca, repet, cunosc chiar muzicieni exceptionali, care nu sunt in stare sa invete o limba straina. Poate nu are a face cu urechea muzicala, este un dar…
E.P.: Dupa limba romana, pe care dintre limbile Pamantului o vorbiti mai mult si mai bine?
M.C.:
Evident, limba franceza, pentru ca, atunci cand am inceput sa vorbesc, am vorbit limba franceza. Este limba culturii mele, este limba pe care am vorbit-o acasa, pe care am vorbit-o si cu copiii mei si pentru ca am trait intr-o tara de traditie franceza, chiar daca astazi, din pacate, se pierde.
E.P.: Sunteti un om de la care avem toti de invatat. Va rog sa transimeti un mesaj romanilor care au nevoie de repere si care, inca, mai cred in valoarea profesionala.
M.C.:
As vrea sa le spun ca viata este un dar minunat, ca trebuie sa ne bucuram de fiecare secunda care ne este data, dar ca avem si datoria de a infrumuseta, noi insine, cu micile noastre puteri, aceasta viata. Le urez curaj si perseverenta in aceasta cautare a Luminii.

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *