fbpx

MANUELA CERNAT: De multe ori am aruncat, o data cu apa, si copilul

de

Manuela Cernat este prorectorul Universitatii Nationale de Arta Teatrala si Cinematografica Ion Luca Caragiale si unul dintre cei mai iubiti si mai respectati profesori universitari ai scolii romanesti. Aparitia sa, in orice emisiune sau incinta, ridica brusc nivelul de noblete si de distinctie din atmosfera, iar o discutie cu domnia sa merge, inevitabil, catre subiectele profunde, care privesc viata noastra, a tuturor.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Marea Dragoste / Tango: Mai exista patriotism in tara noastra, doamna profesoara?

MANUELA CERNAT: Istoria noastra este plina de momente extraordinare, mai ales secolul al IX-lea, si ar trebui sa citim despre destinul intelectualilor acestui secol, oameni care au crezut, cu adevarat, in nevoia unei propasiri nationale. Sunt cuvinte care astazi par comice, si uneori am o reticenta in a le rosti in fata studentilor, pentru ca, din pacate, dupa ’90 s-a abatut asupra noastra un val negru, de cenusa, care a astupat valorile absolut obligatorii pentru orice neam. In orice alta parte a lumii, notiunea de patriotism este o notiune respectata, iar la noi a devenit aproape un cuvant de nerostit, mai ales in fata tinerilor, care imediat te acuza de nationalism, de comunism, de reflexe vechi, de dinainte de ’89. Faptul ca americanii, cand se canta imnul, isi tin mana pe inima ar trebui sa ne spuna mult. Faptul ca, atunci cand te duci in Danemarca, te emotioneaza sa vezi ca in fata fiecarei casute vezi steagul lor, in galben si albastru. Noi am uitat sa ne iubim simbolurile, nu mai reusim sa ne impacam unii cu altii, si ma doare foarte tare ca se reinstaureaza in societatea noastra o foarte primejdioasa intoleranta. Daca esti invitat, de exemplu, ca reprezentant al societatii civile, la o lansare a unei fundatii, camerele de luat vederi te surprind acolo, te arata  pe ecran, in direct, cu subtitluri infamante, care nu au legatura nici cu persoana ta, nici cu ce ti se intampla. Este un abuz, noi ne-am pierdut dreptul la viata privata, la bucuria de a fi in lume, pentru ca fiecare pas iti este masurat si controlat in termeni politici. Am ajuns la un fel de delir, se reinstaureaza un fel de control totalitar asupra vietii private. Si nu cred ca asta ne-am dorit in ’89, nu de asta au murit atatea vieti tinere.

 
Marea Dragoste / Tango: Cum reusiti sa comunicati cu studentii dumneavoastra? Atunci cand incercati sa le transmiteti lucrurile acestea valoroase, aveti senzatia ca reusiti sa schimbati ceva?

MANUELA CERNAT: Da. Mai sunt si unii pe care, evident, nu-i intereseaza, dar cei care vin la fiecare curs sunt foarte receptivi, numai ca nu prea mai au de unde sa ia asemenea informatii. Televiziunile au din ce in ce mai putin spatiu pentru emisiuni culturale si istorice. Canalele de istorie rareori vorbesc despre Romania. Noi am pierdut un start extrem de pretios din pricina cenzurii comuniste. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, au fost rescrise marile sinteze istorice. Si intotdeauna istoria o scriu invingatorii. De regula, in enciclopedii si in tratatele de istorie, tarilor mari le sunt rezervate zeci de pagini, iar tarile ca Romania daca au dreptul la o pagina, uneori nici atat. Or, dupa al doilea razboi mondial, la noi nu s-a putut intra intr-un circuit international, in care noi sa aratam lumii comoara proto-crestinismului din Romania, ca abia acum incepem noi sa descoperim ca i-am avut pe Ioan Cassian, pe Dionisie Exiguus, ca Principatele Romane au fost printre primele tari care au sprijinit manastirea de la Athos. Este un intreg capitol cultural, necunoscut Occidentului.
Asa cum cred ca nici Eminescu n-a intrat la timpul cuvenit intr-un circuit universal. Si Eminescu a fost, la randul lui, cenzurat, iar astazi asistam la un atac concertat impotriva marilor nostri clasici. N-as fi crezut vreodata ca ajung sa traiesc, sa citesc, sub pana unui eseist inteligent al nostru, ca Eminescu este o conserva depreciata, buna de aruncat la gunoi. N-as fi crezut ca vreodata Cosbuc va fi scos din manualele de literatura romana, dupa cum ma asteptam ca anumite personalitati culturale sa fie repuse in intreaga lor valenta. De pilda, Nicolae Filimon. Toata lumea stie despre el ca a scris Ciocoii vechi si noi, dar nu se vorbeste deloc de faptul ca a fost un mare cronicar teatral si muzical. Nimeni nu mai stie astazi ca a fost un instrumentist foarte talentat, ca a facut parte din orchestrele epocii. Nu se vorbeste aproape deloc, desi avem o scoala de regie de teatru exceptionala, despre ce a insemnat a doua jumatate a secolului al IX-lea in teatrul romanesc. Deci sunt foarte mari gauri negre in istorie, informatii eliminate din mentalul nostru colectiv.

 
Marea Dragoste / Tango: Suntem, deci, tot mai putin informati, tot mai putin cultivati…

MANUELA CERNAT: Cred ca asistam la o scadere a nivelului de cultura, iar drama pleaca din liceu, pentru ca profesorii sunt prost platiti, nu sunt motivati, sunt hingheriti, si chiar ei nu au avut acces, cand si-au facut studiile, la aceste informatii.
Am ajuns ca atunci cand tin un curs si spun un nume, Elvira Popescu, de exemplu, sa intreb: stiti cine a fost? Dincolo de faptul ca in Bucuresti exista o sala de spectacol cu numele ei… Sau spun: Panait Istrati. Si se lasa o tacere desavarsita. Nimeni nu a auzit de Panait Istrati, dintre studenti. Si mai vreau sa spun ca studentii din provincie sunt mai bine pregatiti din liceu decat cei din Bucuresti. Probabil ca aici tentatiile sunt mai mari, orasul se dezvolta vertiginos, am intrat intr-un fel de tunel al timpului care ne absoarbe si ne consuma energiile. Cred ca daca se doreste o reforma a invatamantului, ea trebuie facuta si la acest nivel, sa vedem ce am aruncat in ’90 – pentru ca de multe ori am aruncat, o data cu apa, si copilul – si sa vedem ce trebuie pastrat. In universitati, mai ales, cred ca trebuie pastrati profesorii, seniorii, cei care au de transmis generatiilor tinere ceva din experienta lor. Cred ca precipitarea pensionarii, eliminarii unor mari artisti de peste 70 de ani e o eroare. Noi avem un profestor de 80 de ani care cred ca este cel mai tanar spiritual dintre noi, are o energie de invidiat si ar fi o drama pentru noi sa-l pierdem. Pentru ca avem multe de invatat de la spiritul solar al celor ajunsi la varsta senectutii.
In Danemarca am vizitat o scoala de invatamant continuu – conceptul e foarte dezvoltat in tarile scandinave, oamenii continua sa-si perfectioneze cunostintele pana la vrste nelimitate. Si am intalnit intr-o clasa un domn de 96 de ani. Marturisesc ca am fost surprinsa si l-am intrebat dupa aceea pe decan de ce investeste statul danez intr-un om care, totusi, cat mai poate sa mai traiasca? 4-5 ani… Si ar putea sa studieze acasa. Si el a zambit superior si mi-a spus: „Dumneavoastra veniti cu o mentalitate inca nedesprinsa de comunism. Pentru noi este un beneficiu prezenta acestui nonagenar, pentru ca tinerii invata de la el cum a fost intr-o alta lume.” Bineinteles, discursul asta nu-l poate tine cineva, deocamdata, si la noi.

 
Marea Dragoste / Tango: Desi este evident ca ar trebui!

MANUELA CERNAT: Exista proverbul acela: cine n-are batrani sa-si cumpere. Fractura aparuta intre generatii vine din faptul ca la un moment dat tinerii simt ca nu mai au loc de mentorii lor, profesorii lor, dar eu imi aduc aminte ca-n adolescenta ma uitam cu veneratie la profesori ca Alexandru Rosetti, ca doamna Busulenga, erau niste somitati. L-am mai prins, in copilarie, pe Tudor Vianu, un cineast ca Victor Iliu… aveam pentru ei, realmente, aproape o veneratie. Nu regasesc acest sentiment la tinerii de zi si nu cred ca este prolific. Vedeti numai cati tineri au crescut in preajma lui Brancusi. E adevarat ca Brancusi a plecat din atelierul lui Rodin, pentru ca la umbra arborilor falnici nu creste nimic, dar una este sa pleci de sub aripa unui mentor ca sa-ti croiesti tu drumul si altceva este sa spui ca nu avem nevoie de mentori.

Marea Dragoste / Tango: Dar avem oare mentorii aceia invatati sa-i creasca pe cei din jur, sau poate este adevarat ca-i strivesc pe ceilalti cu personalitatea lor?

MANUELA CERNAT: Nu, in primul rand trebuie sa fim constienti de faptul ca o buna parte a elitei noastre a fost, din pacate, distrusa in puscarii, a fost zdrobita, iar apoi, cei care ar fi trebuit sa construiasca o noua generatie nu mai sunt in tara. La noi lipseste o generatie, promotii intregi care au fugit, cu toate riscurile, traversand inot Dunarea, riscand sa fie impuscati de graniceri, riscand sa fie returnati de autoritatile iugoslave si inchisi de autoritatile din Romania. Cei care voiau sa aiba o existenta demna au plecat si nu s-au mai intors. Foarte putini s-au intors, dar foarte tarziu – cum e cazul lui Neagu Djuvara. Insa iata cat sunt de pretioase cartile lui, pentru ca el vine cu un alt orizont. Noi am ramas incatusati de spaime si nu ne vom putea niciodata dezbara de ele, exista o cenzura interioara care nu ne va putea parasi orice am face. Oricat ni s-ar garanta ca libertatea e deplina, tot ne mai e teama de microfoane, tot ne este teama ca ne inregistreaza cineva.

Marea Dragoste / Tango: Unde sa ne mai regasim puterea de a reusi? Cum sa facem sa fim impliniti in profesiile naostre?

MANUELA CERNAT: Cred ca in lecturi ne regasim de cele mai multe ori forta necesara pentru a doua zi, iar eu am o sansa extraordinara fiind conducator de lucrari de doctorat. Citesc foarte multe teze de doctorat, din care invat si ma imbogatesc sufleteste si cultural. Si sa stiti ca in pofida opiniei generalizate ca se dau doctorate pe banda rulanta, daca ati sti ce lucrari exceptionale, si de licenta si de masterat si de doctorat ies de sub pana studentilor nostri! Iar eu ii iubesc foarte tare! Trebuie sa iubesti ce faci, sa ai o bucurie a creatiei, fie ca e vorba de o munca artistica, fie ca esti zidar, tamplar, instalator. Chiar am cunoscut un astfel de om, un zidar, un faiantar foarte pasionat de munca lui, foarte atent la detalii. Lucrase in strainatate, ce-i drept, dar e semn ca totusi progresam. Si strainii care vin observa asta, si ne dau curaj in momentele noastre de deznadejde.
Probabil ca s-a pornit grestit la drum in ’90, si este foarte greu sa repari erorile unui astfel de parcurs, mai ales ca au trecut 20 de ani. Inainte ajungeam la Constanta, cu trenul, in doua ore si jumatate, iar acum se fac sase ore. Deci viata noastra, in loc sa fie mai usoara, e mai complicata, si ni se scurteaza! Ca sa nu mai amintesc cat de criminala este absenta autrostrazilor… Si-mi amintesc de Cosbuc, care zice: Nu cerceta aceste legi/ Ca esti nebun de le-ntelegi…

 

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Interviuri

Comentarii

  • Nu stiu daca e chiar asa de important, dar, scumpa doamna, steagul Danemarcei este alb,rosu. Cel galben albastru este steagul Suediei.

    rodica octombrie 31, 2011 7:11 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.