Are un CV burdusit cu studii, traininguri, premii, joburi insemnate, izbanzi profesionale care te naucesc. Mi-au obosit ochii studiind rand cu rand o istorie a unei cariere care s-ar fi potrivit mai curand unei dudui inacrite, sobre, babite si urate. Daca nu renunti la sport, la farduri, la barbati, la calatorii, la distractii, cum naiba sa ai vreme sa aduni vraf de diplome, teanc de calificari si cohorta de clienti de business? Dar Manuela Necula e – va spun, chiar daca o s-o urati…- inalta, frumoasa, n-are celulita, fir de grasime, inoata ca un delfin, are parul lung si ondulat natural, ochii verzi, genele intoarse. Si conduce cu mainile ei delicate Red Cell Romania, filiala a marelui Red Cell declarat agentia anului 2003 pe piata americana. Iata…
Imi povesteste cu umor ca n-a trecut in insiruirea de priceperi din CV si unele pe care a fost obligata sa le capete, chiar si spre surprinderea ei. Ca, dupa ce a absolvit marketing la ASE, castigand concursul de admitere in postul de director de marketing al companiei Pizza Hut si fiind trimisa la cursuri de specializare in Polonia, a fost invatata in mod calificat sa manuiasca mopul, sa spele veceurile, sa prepare aluatul de pizza, sa aseze corect sunculitele pe aluat si sa serveasca la masa. Abia dupa ce a reusit sa faca toate astea la fel de eficient ca o femeie de serviciu, ca o bucatareasa si ca o chelnerita, i s-a dat voie sa-si exercite atributiile de director de marketing. “M-au pus sa-mi tai unghiile”- povesteste Manuela oftand. Si inteleg enormitatea sacrificiului din felul in care-si flutura prin fata ochilor mei degetele ei subtiri, fine, prevazute cu unghii lungi. “M-au pus sa vin a doua zi cu pantofi fara toc”. Si balangane sub masa gamba cea minunata. “Si am priceput din prima ca pana nu ma calific la munca de foarte jos nu mi se da voie s-o exercit pe cea pentru care imi rezervasem tot entuziasmul”. Si a lustruit podele si closete, a bricolat pizze, a servit clienti, pana cand a facut trudele astea cu desavarsire. Sigur ca a scapat o data o tava cu mancaruri si bauturi in poala unor clienti. Dar pentru ca era blonda, frumoasa si zambetul ei cu strungareata era irezistibil, murdaritii n-au reclamat-o, ba chiar i-au lasat si-un bacsis durduliu. Si au trimis niste prieteni a doua zi, sa-i serveasca Manuela, ca la ea e cu show inclus…
Ea si echipa ei au pus la cale deschiderea primului restaurant Pizza Hut in Romania. Nu insir aici de cate chichite trebuie sa tii cont atunci cand comiti fapte de marketing atat de insemnate, dar retin concluzia ei plina de mandrie: “A fost un succes grandios. Luni de zile oamenii stateau la coada ca sa intre, iar inauntru totul mergea perfect”. A ramas acolo inca un an, ca manager, dar, la un moment dat, cand perfectiunea functionarii devenise rutina, a batut cu botina fina in podea si a decis ca trebuie sa faca altceva. Si a acceptat oferta venita din partea celor de la agentia D’Arcy, care o curtau de mult. A pornit si acolo de la munca de jos… Nu, nu chiar de la mop si laveta, dar de la una dintre cele mai putin spectaculoase pozitii dintr-o agentie de publicitate: director de cont. Dar a crescut trainic si rapid.
“Ti-aduci aminte de fragmentul acela din cartea lui Ogilvy despre publicitate?” imi spune. “Acela in care, intr-un avion are loc urmatoarea discutie intre ocupantii a doua locuri vecine:
-In ce domeniu lucrati?
-Sunt inginer. Dumneavoastra?
-Sunt director de cont la o agentie de publicitate.
-Dumneavoastra scrieti reclamele?
-Nu, asta este treaba copywriterilor.
-Trebuie sa fie o munca distractiva.
-Nu este asa usor.
-Facem multa cercetare.
-Dumneavoastra faceti cercetarea?
-Nu, avem cercetatori pentru asta.
-Dumneavoastra va ocupati sa gasiti noi clienti?
-Nu este treaba mea sa fac asta.
-Iertati-ma, dar care este treaba dumneavoastra?
-Marketingul.
-Faceti marketing pentru clienti?
-Nu, si-l fac singuri.
-Faceti parte din conducere?
-Nu, dar in curand voi face.
Asta am fost eu. Si, uite-asa, «nefacand nimic», am invatat, am muncit din rasputeri, am ajuns directorul de client-service al agentiei si membru in consiliul director.”
Tot Manuela Necula a raspuns de extinderea businessului D’Arcy in Republica Moldova, asa ca a petrecut multe luni la Chisinau. Si multe zile pe drumul spre Est. Dar cand i s-a propus mutarea la Red Cell a avut senzatia ca destinul ii presimte dorintele de miscare si a acceptat pe loc. “Red Cell este cea mai noua retea a grupului WPP (ne spunem «The Challenger Network»!), si e compusa din agentii cu un profund grad de cunoastere a culturilor locale”- imi explica. “Acestea sunt agentii care cred in idei puternice, capabile sa schimbe pietele. Reteaua Red Cell inglobeaza cateva dintre cele mai creative agentii la nivel mondial. E o retea caracterizata prin inovatie, dinamism, lipsa abordarilor conventionale, lipsa birocratiei, a ierahiilor, etc. Acestea sunt lucrurile care m-au atras in Red Cell. Dupa opt ani petrecuti in D’Arcy, am considerat oferta celor de la Red Cell/141 ca pe challenge-ul de care aveam nevoie. Si asa am ajuns Deputy Managing Director la Red Cell/141. Multa lume n-a inteles alegerea mea. Mutarea a fost o surpriza pentru cei care ma cunosc, pe multi i-am nedumerit plecand intr-o agentie care urma sa se repozitioneze, unde stiam ca va fi mult de munca si poate imi va lipsi confortul unei echipe mari, bine asezate. Ei bine, pe mine, de fapt, asta m-a atras”.
Sunt noua luni de cand Manuela e la Red Cell/141 si s-au intamplat multe lucruri insemnate sub ochii si datorita ei. “Imi place sa cred ca suntem doar la inceputul pantei ascendente. Si avem drive-ul, competentele si puterea de munca pentru a merge mai departe. Dincolo de toate acestea, nu neg ca in industria noastra ai nevoie si de putin noroc. Unul dintre lucrurile care mie mi se par extrem de importante este ca atunci cand deschizi usa agentiei, dimineata, sa-ti fie drag sa intri. Unele zile sunt mai bune, altele mai proaste, dar important e sa-ti faca placere sa deschizi usa biroului…”
Are o reputatie de business-woman greu de clintit, dar, cand o intreb cand a plans ultima oara si de ce, se fastaceste. A plans de curand. “Dintr-un motiv sentimental, bineinteles”, marturiseste, si ghicesc dincolo de platosa taiorului de firma, croit impecabil, un miez de tristete. Nimic din viata ei de dincolo de birou nu justifica vreo melancolie, cel putin aparent. Poate doar feminitatea ei profunda, desavarsita?
Are o relatie fericita, care dureaza de sapte ani, cu un barbat care o sustine in tot ce este important. “In cea mai mare parte, impartasim aceeasi viziune asupra vietii, dar stim sa ne respectam individualitatea.” Si nu, nu simt nevoia sa legalizeze povestea lor de dragoste. “Ne simtim foarte bine si fara sa ne casatorim. Fiecare dintre noi a mai avut aceasta experienta si cred ca nu ni se mai pare atat de important.”
Scotocesc, vrand sa aflu de ce si cum s-a maritat, de ce a divortat apoi. Ii e mai usor sa raspunda la partea a doua a intrebarii. “Am divortat pentru ca dragostea s-a terminat”. De casatorit, s-a casatorit pentru ca, la un moment dat, credea ca viata merge pe traiectorii clare. “Premianta in toti anii de scoala, urma sa ma casatoresc cu prima dragoste din liceu. Asta desigur, dupa ce terminam amandoi facultatea. La momentul in care m-am casatorit nici n-as fi conceput ca viata mea ar fi putut lua o alta turnura. Asadar, dupa ce am fost impreuna vreo sapte ani, a urmat, cumva de la sine, si casatoria. Care a durat inca un an. Azi, privind inapoi, traiesc o senzatie extrem de ciudata. E ca si cum m-as uita la viata altcuiva. Se poate oare ca ceva ce are o importanta extrema la un moment dat sa treaca intr-un plan atat de indepartat? Iata ca da!”
Nu emite judecati asupra celorlalti si nu crede in diferentele categorice intre sexe. Doar ca… “Barbatii pot insela si atunci cand iubesc. Poate ca noi, ca sa ne aruncam intr-o relatie in afara cuplului, avem nevoie de mai multe elemente emotionale decat ei. Si poate investim mai mult. Nu-i insa o regula. Oricum, nu e nimeni indreptatit sa aiba aventuri in afara cuplului. Si, in nici un caz, unii mai indreptatiti decat altii. Dar nici nu cred ca viata e o insiruire de drepturi. Isi ia fiecare ce crede ca are nevoie. Si isi asuma riscurile de rigoare”.
Evita raspunsul la intrebarea daca e fericita. “Mi-e foarte greu sa definesc fericirea. Am o neliniste care ma face sa fiu in permanenta cautare. Ma atrag (aproape fara sa vreau) extremele si asta ma conduce la momente de fericire profunda si de nefericire pe masura. Nu-i usor sa traiesti alaturi de mine. Dar imi place sa cred ca e interesant”.
material realizat in 2004
