fbpx

Marie Rose Mociornita: Daca vrem sa se schimbe barbatii, trebuie sa ne schimbam noi!

de

Marie-Rose Mociornita, nepoata unuia dintre cei mai vestiti si mai bogati capitalisti din Romania interbelica, a avut un destin zvarcolit, haituit de spectrul unui cosmar comunist. In ciuda unei traiectorii dureroase, Marie-Rose arata si se poarta impecabil, isi cultiva echilibrul spiritual si psihic, pe care putini ar mai fi avut forta sa-l pastreze, dupa atatea convulsii.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Am sunat la usa ei, la ora si la data stabilita, cu groaza ca voi avea in fata ochilor unul dintre acele personaje burgheze care au ramas tributare unor fixatii anacronice. La ce ma puteam astepta de la urmasa unui magnat interbelic? Dar in prag a rasarit o femeie de consistenta unui fluture, senina, normala, relaxata. De cum am auzit-o vorbind, am dedus ca doamna are clasa. In primul moment, mi-a parut de 25 de ani, dar cunoscandu-i traseele si istoria, am stiut ca are peste 45. Arata superb si, contand pe asta, a refuzat sa-mi spuna cati ani are de fapt… 
Bunicul ei, Dumitru Mociornita, a fost cel mai bogat producator de incaltaminte si pielarie din Romania anilor 20’-30’. Instinctiv, am tras cu ochiul la pantofii de azi ai nepoatei lui. Am admis instantaneu ca de mult n-am mai vazut ceva atat de fin. Dupa o perioada de calvar, in care comunistii le-au confiscat averea si i-au torturat fizic si psihic, Marie-Rose s-a trezit in Canada, unde s-au refugiat parintii ei, disperati. Ei traiesc si astazi in Montréal, iar ea s-a intors o vreme in Romania, in speranta ca va recupera cate ceva din averea si memoria bunicului sau.

 

Am fost mintita, furata, jignita…

 

Simona Catrina: In baza caror date sufletesti lupti atat de aprig?

Marie Rose Mociornita: Lupt pentru ca sunt in stare s-o fac. Poate ca e un noroc. Sunt constienta ca nu toata lumea poate sa faca ce-am facut eu. E greu sa te smulgi din ale tale si sa lasi balta o slujba in America, numai ca sa vii in Romania si sa incerci sa recuperezi ce-ai avut candva. Si nu e usor deloc! Am fost mintita, furata, jignita… Au incercat orice ca sa ma descurajeze

S. C.: Ai reusit, pana la urma?

Marie Rose Mociornita: Am zece case in Bucuresti si eu stau cu chirie. Asta spune destul despre otrava birocratiei. Nu le pot recupera, deocamdata, desi sunt ale familiei mele!

S. C.: Mai bine hai sa incepem cu povestea celor zece case. Implicit, cu radacinile tale.

Marie Rose Mociornita: Tata e unul dintre cei cinci copii ai bunicului meu, Dumitru Mociornita. Bunicul a pus la punct cea mai impresionanta si prospera industrie de pielarie si pantofi din Romania interbelica. A avut o viata privilegiata, era al treilea ca avere din tara! Colectiona obiecte de arta, a construit spitale, a ajutat mii de oameni, avea chiar si o echipa de fotbal finantata de el, “Carmen” se numea. Dar apartinea unei elite, avea un bun simt si un rafinament pe care nu-l mai depistez azi pe-aici, din pacate.

S. C.: Iar copiii lui?

Marie Rose Mociornita: Bunicul si-a pus copiii sa munceasca in fabrica de cand aveau 12 ani, stiai? Pare incredibil, la pozitia si averea lui. Azi, odraslele de patroni n-au nici o grija. Traiesc pe spatele parintilor. Dupa ce iesea de la scoala, tata mergea la fabrica, la bunicul, si muncea pe rupte. Asta pe de o parte ca sa se familiarizeze cu tabacaria, iar pe de alta parte ca sa poata prelua intr-o zi fabrica, asa cum a si facut, de altfel. Asa se face ca pe vremea aceea relatiile dintre angajati si patroni functionau mult mai bine. Ineptiile cu “capitalismul sangeros” au fost lansate de comunisti, ca sa compromita sistemul. Azi, nici patronii si nici angajatii nu manifesta prea mult respect unii fata de altii. Cu unele minuscule exceptii, fireste.

S. C.: Cum s-a frant zborul?

Marie Rose Mociornita: Brusc si foarte dureros. Peste noapte, ai mei s-au trezit in cirsumstante ingrozitoare. In 1948, cand cu nationalizarea, tata a fost arestat. A stat in beciurile politiei si apoi la Jilava, in total sapte ani. Ei, si uite ca a rezistat si fizic, si psihic, ceea ce a fost o minune. De unde era cel mai bogat, ajunsese ocnas, laolalta cu toti criminalii de drept comun. La vremea aceea, multi au cedat nervos. Tata nu. Eu cred ca si din asta reiese calitatea umana a cuiva. Pe el puscaria l-a calit, i-a dat forta de a fi compasiv, de a pricepe farsele sortii. Stii ce mare lucru e? El nu s-a razbunat pe viata, n-a devenit ostil cu toti ca sa-si compenseze nenorocirea lui.

 

Parintii mei au fost obligati sa divorteze

 

S. C.: Si bunicul? Doar el era mitul care trebuia strivit…

Marie Rose Mociornita: Bunicul era deja atat de bolnav, incat nici n-au mai putut sa-l aresteze. In schimb, venea securitatea pe capul lor in fiecare zi, ii hartuiau ingrozitor. Era o teroare psihica. Era eradicata prin asta o intreaga clasa sociala. Pentru ca trebuia creata o societate noua, utopica.

S. C.: Si a inceput cosmarul…

Marie Rose Mociornita: Da, lumea s-a prabusit, o era de triumf economic se facea praf sub ochii neputinciosi ai celor care o creasera. Dupa ce l-au scos pe tata din puscarie, i-au aruncat, pe el si pe mama, intr-un pod mizerabil, acolo trebuia sa “locuiasca”. A fost cumplit. Eu nu ma nascusem, dar mi-au povestit cum ii chinuia securitatea. Faptul ca-l eliberasera nu-i adusese si linistea. Plus ca erau priviti cu ura de catre oamenii atatati de comunisti. Erau “dusmanii poporului”.

S. C.: Ce-au facut, cum au iesit din asta?

Marie Rose Mociornita: Parintii mei au fost obligati sa divorteze! Altfel, pe mama n-o primeau sa lucreze nicaieri, ziceau ca e nevasta de ocnas. Bineanteles, s-au despartit numai oficial, nu si in fapt. Mama s-a apucat sa picteze icoane bizantine si le vindea prin Fondul Plastic. Atunci, statul avea interes sa le vanda, pentru ca aduceau valuta. Iar tata a ajuns un muncitor de rand, necalificat, intr-o fabrica. Asta dupa ce condusese un imperiu industrial… Intre timp, m-au avut pe mine si au muncit pe branci ca sa ma creasca. Nici o umilinta nu era prea mare, daca era pentru copilul lor. Azi, cand rememorez toate astea, imi dau seama ca le datorez enorm. Si am avut revelatii bulversante.

S. C.: Revelatii?…

Marie Rose Mociornita: Intr-o zi, acum cateva luni, eram intr-o biserica si ma rugam. Era inaintea Craciunului. Deodata, in disperarea in care ma aflam, am avut o mica “cearta” cu Dumnezeu. Mi se parea ca totul e prea complicat pentru mine, ca sufar nedrept de mult pentru tot ceea ce incerc sa recuperez. Ca nu e logic, nu e drept sa stau atat la usa tribunalelor pentru ceea ce mi se cuvine. Si atunci mi s-a luminat sufletul, pentru ca Dumnezeu “mi-a raspuns”, am avut aceasta idee care m-a facut sa ma infior si sa-mi regret ingratitudinea. Dumnezeu mi-a amintit ca e un miracol ca eu si familia mea mai existam. Ca tata n-a murit in puscarie si ca am putut sa fugim din tara… Tema pentru familia mea era sa disparem, pur si simplu. Voiau sa ne extermine si numai Dumnezeu ne-a ajutat!

S. C.: Dumitru Mociornita a fost el insusi un miracol…

Marie Rose Mociornita: Da, pentru ca el nu s-a nascut bogat, n-a avut mosteniri. A pornit de jos, de foarte jos… Dar era un om extraordinar de talentat si, sprijinit de familia Bratianu, a facut un doctorat in Romania si unul la Paris… Asa a ajuns in elita, printre Iorga, Bratieni, Malaxa… A facut o fabrica si a hranit astfel 1500 de angajati. Pe vremea aceea, valorile nu speriau pe nimeni. In ziua de azi, valorile autentice ii deranjeaza pe multi. Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca oamenii de afaceri de azi sunt figurine de carton. Bunicul meu a inceput sa construiasca fabrica in 1916. Poti sa crezi ca de atunci el n-a mai iesit niciodata din tara? Ca sa nu lipseasca de la munca, sa aiba grija de tot… Azi, patronii lasa firma vraiste si pleaca toata ziua in strainatate. Dar bunicul era un erou, era inspaimantator de puternic. Si daca ai sti cat a suferit… Bunica mea, sotia lui deci,  a fost arestata si batuta de securitate cand avea 70 de ani, iar din cauza asta a orbit si a facut cancer la pancreas. Iti dai seama ce-a fost in sufletul lui?… Nu avem dreptul sa uitam asa ceva!

S. C.: Te-ai nascut in Romania?

Marie Rose Mociornita: Da, am si copilarit aici. Eram deja la scoala cand am fugit cu totii in Canada.

S. C.: Cum ati reusit asta, daca erati haituiti de securitate?

Marie Rose Mociornita: Cred ca de cand a fost arestat si pana am fugit, tata nu s-a mai gandit la altceva. Era clar ca n-aveam loc in societatea asta. Tata n-a vrut nici sa intre in partid, nici sa fie informator, cum i-au propus dupa ce l-au scos din puscarie. Dupa ce m-am nascut, tata a cautat un taxi de marca americana, ca sa ma scoata din maternitate. A spus ca fata lui nu va umbla pe primul ei drum cu o masina sovietica (asa erau majoritatea atunci). A gasit o rabla americana, asa m-a adus acasa. De altfel, am nume frantuzesc. Ai mei au vrut sa ma tina cat mai departe de ororile comunismului. Cand eram la scoala, copiii ma batjocoreau.

S. C.: De ce?

Marie Rose Mociornita: Eram fata celui care “a supt sangele poporului”! Ce cruzime, ce atac penibil… Am suferit enorm. Copiii si profesorii ma hartuiau si ma umileau. Disperata, mama s-a rugat de autoritati sa-i permita sa mearga in Germania, la o expozitie de icoane. Pentru ca securitatea era pe cat de rea, pe atat de incompetenta, a acceptat. Am plecat cu mama si nu ne-am mai intors. Eram buimaca, nu-mi spusese nimic inainte, de teama ca am sa ma dau de gol la scoala. Din Germania, am plecat direct in Canada, fara sa privim inapoi…

S. C.: Si tatal tau ce-a facut?…

Marie Rose Mociornita: El a ramas in tara, atunci. Erau divortati, teoretic. Nu l-am vazut pe tata timp de doi ani. Apoi a fugit si-a venit la noi tot pentru ca am avut un noroc teribil cu nepriceperea securistilor. Am uzat de o relatie care l-a ajutat sa obtina viza de Canada, cand cu parteneriatul romano-canadian pentru centrala atomo-electrica de la Cernavoda. Asa a ajuns tata in Montréal, cand nu mai speram in minuni…

 

Traim intr-o societate misogina

 

S. C.: Ei au ramas acolo pana azi, tu te-ai intors.

Marie Rose Mociornita: Parintii mei sunt oameni foarte respectati in Canada. Mama e cea mai cunoscuta artista si colectionara de icoane bizantine din intreaga America de Nord! Are un muzeu permanent intr-o catedrala, ceea ce spune destul despre toleranta catolica, mult superioara altor religii.  In 1989, cand am vazut ca e revolutie in Romania, ne faceam deja bagajele sa ne intoarcem definitiv. Eram fericiti! Credeam ca totul o sa se schimbe. Dar curand aveam sa constatam ca Romania nu se schimbase decat la nivel de cateva buticuri, ceea ce pe noi nu ne ajuta cu nimic. De atunci, ne luptam pentru casele noastre, pentru tot ce-am mostenit de la bunicul si ne-au furat comunistii. Am deschis in 1992 un proces pentru o proprietate pe Valea Prahovei. A durat cinci ani, pentru ca acolo era primaria si a fost o nebunie sa-l evacuezi tocmai pe primar… In 1997, tata s-a imbolnavit si a trebuit ca din acel punct sa continuu doar eu tot razboiul acesta absurd. Cultivand confuzia, avocatii au profitat de faptul ca eram straina, ca nu eram familiarizata cu legea. M-am lovit de multe lucruri si cred ca principalul meu nenoroc e ca ma lupt cu o societate misogina.

S. C.: Adica romanii sunt misogini?

Marie Rose Mociornita: Sunt misogini… Eu m-am considerat mereu egala cu barbatul. Dar se pare ca pe multi ii deranjeaza stilul meu direct. Barbatilor nu le plac astfel de femei.

S. C.: Apropo, cum sunt barbatii din Romania? Ai stat mai mult prin Canada, ai un termen de comparatie…

Marie Rose Mociornita: Of… Barbatii din Romania sunt extrem de imaturi! Si dependenti de anumite carje: de marca masinii, de telefonul celular, de bani. Asta pentru ca sunt parveniti. Unii au facut avere intr-un an cat a facut familia mea in 30! Si familia mea avea ceva!

S. C.: Nu exista, totusi, si barbati adevarati?

Marie Rose Mociornita: Am identificat cate-un om de valoare, unde m-am asteptat mai putin. Dar foarte rar. Iar fenomenul monden din Romania e absolut caricatural. Mi se pare ridicol. Bine, si snobismul aristocrat englez e, pana la un punct, caricatural, dar macar e autentic! Mie imi vine sa rad cand aud ca in Romania exista “persoane publice”. Acesti oameni sunt terorizati de ideea ca nu sunt suficient de celebri si ar face orice sa sara-n ochi, ar parca masina in restaurant, daca ar putea.

 

Vremurile au adus la suprafata animalul din barbat!

 

S. C.: Esti o femeie frumoasa, bogata, cu sange burghez. Ce fel de barbati te curteaza?

Marie Rose Mociornita: Uneori, sunt foarte trista. E greu sa gasesti un barbat de calitate. Barbatii fug de femeile prea directe, ti-am spus. Nu sunt chiar atat de curtata, pentru ca nu sunt un personaj comod. Si apoi, a pierit romantismul. Cred in dragoste, dar de la faptul ca ma incanta pe mine inimioarele de ciocolata sau trandafirii si pana la adevarata fata a barbatilor de astazi e o distanta kilometrica.

S. C.: Ce asteapta un barbat de la o femeie?

Marie Rose Mociornita: La noi, nu mare lucru. Ai nostri sunt complexati, iar complexul se transforma in aroganta. In Occident, barbatii sunt mandri de femeile care castiga mai bine ca ei sau au o cariera frumoasa. Aici, nu! Ii enerveaza asta. Cred ca e un complex de-al lor, asta e clar! Vremurile astea de libertate prost inteleasa au adus la suprafata animalul din barbat.

S. C.: Ce face animalul din barbat?

Marie Rose Mociornita: Cedeaza in fata unei frumuseti care e doar butaforie. Un ambalaj. sunt atrasi de o sexualitate explicita, de aspectul exterior. Ma ingrozesc cat accent se pune aici pe varsta femeii. La 30 de ani, esti considerata baba!!! Barbatii sunt atrasi de niste pisicute care ii manipuleaza fara mila. Ii manipuleaza financiar, le manipuleaza orgoliul… Dar ei nu sunt constienti de asta si sunt ridicoli. Au langa ei niste feline care se uita la ei cu ochi mari si nevinovati, iar in cap au un calculator care evalueaza beneficiul.

S. C.: Cum s-a ajuns la situatia asta, oare?

Marie Rose Mociornita: Prin faptul ca sexul vinde orice. Reclamele cu tenta sexuala vand bine un produs de tip “masculin”, iar de aici povestea s-a extins. A devenit pornografie. La noi nu e tinuta deloc sub control. Pornografia a uzat si inima, si virilitatea barbatilor romani. Nu mai au rabdare sa exploreze interiorul spiritual al unei femei, pentru ca oferta strazii e irezistibila. Femeile isi expun sexualitatea ca pe un obiect de vanzare. Am intrat de cateva ori in sedii de partide sau in ministere si am gasit acolo niste “secretare” care erau imbracate ca la discoteca, la 9.00 dimineata! Din cauza noastra sunt barbatii asa cum sunt. Daca vrem sa se schimbe barbatii, trebuie sa ne schimbam noi, mai intai de toate!

S. C.: Pentru principiile astea platesti un tribut amar: singuratatea…

Marie Rose Mociornita: Da, dar am convingerea ca nici daca faci concesii nu vei sfarsi bine. Astept o schimbare a mentalitatii, care intarzie. Barbatii nu se vor schimba niciodata daca nu-i schimbam noi. Aici, femeile sunt ca niste sclave.

S. C.: Ai fost casatorita?

Marie Rose Mociornita:: Da… demult, in Canada. A fost o greseala imensa, eram prea tanara si nu stiam ce fac. Dar mi-a ramas de pe urma acestei experiente un copil.  Am un baiat mare, il cheama Josef, locuieste in Canada si stie si romaneste.

 

Romania este o harta a prostului gust sovietic

 

S. C.: Poate ca exista si barbati speciali, dar ei apartin deja altor femei. Te-au tentat vreodata barbatii insurati?

Marie Rose Mociornita: Am fost educata in spiritul unei moralitati desavarsite. Stiu ca suna un pic artificial, dar asta e adevarul. Nu ma tenteaza barbatii insurati pentru ca pentru mine fidelitatea e foarte importanta. Iar ei sunt infideli fata de sotiile lor. Cum mi-as putea imagina ca imi vor ramane fideli mie? Acesti barbati folosesc o fiinta umana pentru placerea lor. Asa isi conduc si afacerile, de fapt, in stil egoist si hazardat. Fara scrupule. S-au obisnuit sa practice adulterul inca de pe vremea comunistilor, cand tradarea conjugala era singura evaziune in fata careia legea inchidea ochii. Era singura distractie. Un trup si un alt trup faceau ce voiau. Ei, bine, meteahna a persitat pana azi. Comunismul ne-a distrus si ne-a intoxicat cu imoralitate. Aici se divorteaza usor, de aceea risca toti si insala… In strainatate, divorturile sunt foarte costisitoare si dureaza mult. De aceea, oamenii se gandesc bine inainte de a calca stramb. Dintr-o prostie, ai pierdut tot.

S. C.: Ce faci in Romania?

Marie Rose Mociornita: Stau cam opt luni pe an. sunt foarte multumita pentru ca m-am implicat intr-un proiect umanitar de proportii, am fondat impreuna cu niste englezi Casa Sperantei, la Brasov. E un loc unde bolnavii de cancer aflati in faza terminala a bolii sunt ingrijiti foarte bine. E momentul ingerilor, stadiul acela trist in care familia nu mai are rezistenta fizica si morala sa administreze morfina. E cumplit. Noi ii preluam si le luminam ultimele zile. Aceia sunt oamenii pe care doctorii ii dau afara din spitale, pentru ca nu mai au ce sa le faca. Femeia care a fondat acest ordin e englezoaica si are acum 86 de ani, a construit multe case asemanatoare in Polonia. Toata investitia a fost facuta de englezi.

S. C.: Nimeni nu te-a ajutat aici?

Marie Rose Mociornita: Nu, nici vorba. Mai mult, Ministerul Sanatatii nici nu vrea sa ne dea aviz de functionare, desi totul e perfect.

S. C.: De ce nu vrea?

Marie Rose Mociornita: Din cauza birocratiei. Relatiile cu functionarii publici nu permit continuitate in tratative si fiecare paseaza sarcina asta altcuiva. In Romania, aventura aprobarilor si ghiseelor e cumplita. Eu am ajuns si la confruntari fizice pe tema asta, te rog sa ma crezi! Am fost imbrancita, repezita… Mi s-au cerut mii de dolari mita.

S. C.: Esti o eleganta. Cum vezi moda strazii aici?

Marie Rose Mociornita: Imi pare rau ca spun asta, dar Romania este harta prostului gust sovietic. Nu e vina oamenilor, de fapt, e vina unui regim care ne-a distrus spiritualitatea si simtul estetic, intelegi?

 

Suntem batjocorite de functionari si institutii!

 

S. C.: Arati extrem de bine pentru… ma rog, pentru o varsta pe care nu mi-o spui, dar o cam intuiesc. Unde te dichisesti? Unde te imbraci?

Marie Rose Mociornita: Hainele le cumpar mai mult din strainatate, aici sunt prea scumpe comparativ cu calitatea lor. Ma mai plimb prin Bucuresti Mall, ma distreaza tot ce-i estetic… Doar sunt Balanta. Pentru coafura, manichiura si pedichiura merg la salonul de la Hilton, pentru ca imi place si, in plus, managerul e francez. Iar cand mi-e dor de Canada si vreau sa vorbesc franceza, merg acolo… Pentru tratament cosmetic facial merg la centrul Estée Lauder, in Bucuresti, care mi se pare foarte bun. Sa-ti mai spun ceva, manichiuristele, cosmeticienele si coafezele din Romania lucreaza mai frumos decat multe din Occident, ma crezi? Dar…

S. C.: Dar?

Marie Rose Mociornita: Dar exista si partea balcanica a problemei. Ma doare ca, de multe ori, aud in unele magazine cum vanzatoarele isi barfesc clientii. Asta e foarte urat. La noi, e un capitalism primitiv. Patronii nu-si stiu interesele. Si e neplacut ca femeile sunt atat de critice, de rautacioase in mod gratuit. Noi, femeile, ar trebui sa fi mai tolerante una cu alta. Dar ne manifestam de parca ne-am considera inamice in lupta pentru acelasi barbat.

S. C.: Daca ar fi dupa tine, ce-ai face pentru romanca?

Marie Rose Mociornita: Suntem batjocorite de statul nostru, de functionari, de institutii. Aici nu poti pune capul pe perna, linistita.  Unde te duci daca te bate barbatul, daca esti abuzata sexual? La politie? Sa fim seriosi… Procedura e atat de complicata… Iar in momentele grele ai nevoie de un sprijin prompt, nu de birocratie si amagiri. As face un adapost pentru femeile fara aparare in fata sortii.

S. C.: Suntem un popor disperat?

Marie Rose Mociornita: Atunci cand nu trebuie. Nu realizam mereu adevaratele lipsuri, in schimb avem aroganta unei suferinte contrafacute. Credem ca daca am suferit in viata, destinul e dator sa rascumpere asta, la un moment dat. Gresit! Numai de noi depinde felul (sau halul) in care traim. suntem un popor care are tendinta sa dramatizeze. Dar lucrurile cu adevarat tragice sunt foarte putine: iti moare cineva drag, apare o boala incurabila si… cam atat. Restul sunt pseudo-necazuri. Totul trece, pana la urma.

S. C.: Ce-i de facut?

Marie Rose Mociornita: Trebuie sa ne maturizam. Lumea s-a umplut de SIDA si de catastrofe ecologice.  Ne distrugem in mod deliberat. Catre ce fugim, la urma urmei? In noi exista resurse, dar trebuie sa avem curajul sa le exploatam. Iar in Romania e foarte greu, deocamdata. Pentru ca, inainte de toate, avem de luptat cu noi insine. E cel mai sangeros razboi.

ACEST MATERIAL ESTE PROPRIETATEA EXCLUSIVA MAREA DRAGOSTE / www.revistatango.ro SI NU POATE FI PRELUAT, INTEGRAL SAU FRAGMENTAR, FARA ACORDUL SCRIS AL DETINATORILOR ACESTUI SITE.
contact mareadragoste@revistatango.ro
 

 

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Interviuri

Comentarii

  • sint coplesita, m-am regasit citind acest interviu ,gindesc si simt ca D-NA MARIE ROSE MOCIORNITA ,asta si poate pentru ca am avut sansa sa lucrez si sa calatoresc peste hotare, ma regasesc in multe ipostaze, ii doresc d-nei sa fie sanatoasa si sa apara cit mai des pe sticla ,este un om valoros care ne face placere sa o ascultam de fiecare data cind apare care ne ajuta sa ne cunoastem limitele.

    daniela mai 19, 2011 1:38 pm Răspunde
  • DOAR ATAT VREAU SA SPUN SI JUR CA E DIN SUFLET……PENTRU O ADEVARATA DOAMNA, JOS PALARIA!

    GINA mai 12, 2011 12:32 pm Răspunde
  • tot respectul si toata consideratia pentru o doamna de mare clasa! felicitari pentri ideea unui asemenea interviu

    Leticia mai 11, 2011 4:00 pm Răspunde
  • De mai multe ori am urmarit-o pe domana Mociornita in interviuri si de fiecare data ma impresioneaza placut .

    anda mai 9, 2011 4:24 pm Răspunde
  • Frumos si tot respectul, dar sunt speriata ca judecata societatii romanesti a ramas aceeasi de acuma citiva ani !!! De ce nu incearca ceva care sa aibe un impact mai mare, adica mai transparent catre toata societatea, de laudat chestia cu centrul de ajutor al celor care sunt pe drumul ingerilor, dar pentru cei care pot avea un cuvint de viitor nu face nimic si nici la vedere … vezi Fundatia Margareta care este de toata lauda dar despre care se stie foarte putin…

    lilush mai 9, 2011 8:31 am Răspunde
  • Felicitari pentru articol. Ca de fiecare data, doamna Mociornita impresioneaza prin distinctia, inteligenta si simplitatea cu care isi exprima ideile si parerile despre societatea noastra, in care valorile fundamentale in care credem si pe care le respectam zi de zi(tot mai putini dintre noi, e adevarat)au fost desfiintate.
    Fac parte din generatia de "sacrificiu", la revolutie eram studenta, si , ca si doamna Mociornita, am crezut si am luptat pentru distrugerea comunismului din Romania, am sperat apoi ani de zile ca ne vom recapata valorile si demnitatea, insa acum am pierdut orice speranta. Ce tara este aceea care nu isi mai respecta cetatenii, nu isi respecta promisiunile, nu le acorda drepturile firesti la ingrijire medicala, educatie , cultura?
    Ii impartasesc doamnei Mociornita parerea pe care si-a exprimat-o referitoare la conditia femeii in societatea noastra romaneasca. Meseria m-a purtat in diferite tari din lume (lucrez de multi ani intr-o companie internationala , lider mondial in domeniul sau)si bineinteles m-a lovit la inceput diferenta enorma de mentalitate privitoare la capacitatile femeilor de a avea o cariera si, culmea, de a evolua in plan profesional. In Romania , asa cum spunea si doamna Mociornita, la treizeci de ani esti considerata batrana, iar la patruzeci de ani esti considerata deja ca si moarta ca femeie, din toate punctele de vedere. Nu mai ai dreptul sa ai nici viata sexuala, iar profesional vorbind "mergi spre pensie", deci nu trebuie sa mai ai nicio pretentie de evolutie. Ba, mai mult decat atat, daca sotul are o aventura, trebuie sa te resemnezi, ca de, are dreptul si el la o femeie mai tanara, sa zici merci daca nu te "lasa". In Romania, daca ai patruzeci de ani, muncesti din greu, ai o cariera solida, faci sport zilnic, te imbraci modern si indraznesti sa spui ca te iubesti cu sotul mai ceva ca-n prima zi, esti privita ca o nebuna . Cum? Nu gatesti? Nu faci curatenie? Nu faci lectii cu copiii? Ce fel de femeie esti? Din pacate, realitatea este ca traim ca in evul mediu si este absolut de neinteles cum, avand in vedere deschiderea pe care o avem acum spre lume (prin internet, televizor, presa), nu realizam in ce gaura neagra ne aflam. Am impresia ca traim undeva intr-o insula izolata de civilizatie, de normalitate si parca zi de zi se adanceste prapastia. Pacat, acestea se afla doar la un pas distanta, depinde de noi doar sa-l facem, pentru noi si pentru copiii nostri.

    Joanna mai 7, 2011 9:52 pm Răspunde
    • Joanna, se pare ca ai un stil de viata egocentric. De ce-ar trebui oamenii sa iubească hedonismul tău? Neinspirata alăturarea dintre experiențele tale de viata și cele ale D-nei Mociornita…

      Daniel februarie 12, 2017 11:57 am

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.