Într-un interviu extraordinar acordat revistei noastre în iulie 2012, Marina Almăşan şi-a dezvelit sufletul pentru prima dată după divorţul său atât de mediatizat. Şi a acceptat să se lase imortalizată într-un şir de fotografii care s-o arate aşa cum este ea de fapt: frumoasă, elegantă, tristă, emotivă, plină de umor, deschisă doar prin iubire către oamenii din jurul sau.
Fotografii de Paul Buciuta; Stilistă: Madena Pasăre; Hair-Style Cristina Grama-Salon Fason; Make-up: Narcisa Șimăndan; Fotografii realizate în Paradisul Verde – Corbeanca
Alice Năstase Buciuta: Marina, mai crezi acum cu adevărat în iubire, după toate câte ți s-au întâmplat? De ce merită să credem în dragoste și să o căutăm, oricât de greu ne-ar fi?
Marina Almășan: Cred, cu şi mai mare forţă. De fapt, dragă Alice, cred că viaţa fără iubire nu-şi are rostul. E ca un soi de job, care nu-ţi place, spre care mergi doar pentru a semna condica, iar apoi zaci între patru pereţi, aşteptând să se isprăvească cele opt ore legale, care ajung să îţi pară nesfârşite… Iar anii care s-au aşternut peste mine, cu toate iubirile cuprinse în ei, m-au învăţat, cred, să preţuiesc şi mai mult dragostea, să o caut cu şi mai multă atenţie, să o păstrez cu şi mai multă pricepere.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Începi să îți găsești liniștea, după atâta neliniște din ultimii ani? Sau insomniile din scrisul tău sunt reale și te urmăresc încă?
MARINA ALMĂȘAN: De insomnii nu cred să scap prea curând. Am un mare defect, care m-a făcut toată viaţa să fiu nefericită: m-am suspectat mereu că aş fi vinovată pentru toate relele din jurul meu. Chiar şi atunci când implicarea mea în ele era zero, tot îmi găseam câte o vină. Drept care, şi acum mă frământ constant pentru orice situaţie delicată, în care viaţa mă aduce. Am remuşcări agresive, care-mi răvăşesc nopţile: oare am procedat corect? oare nu puteam găsi o altă rezolvare, care să implice mai puţină suferinţa pentru cei din jur? oare nu am fost şi eu de vină? oare dacă o luăm spre dreapta, în loc s-o iau spre stânga, nu era mai bine? Oricum, obsesia de a nu-i răni pe cei din jur mi-a dat mereu de furcă şi, ştii şi tu, taman de ce ţi-e frică, nu scapi: am avut mereu sentimentul că deciziile mele le-au întunecat vieţile celor dragi mie… Mă întrebi de găsirea liniştii… Dar, oare, îşi găseşte cineva din noi, vreodată, liniştea?
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai ales să taci, când alții au vorbit în numele tău sau despre tine. Știu cât de greu este să faci asta. Ce te-a motivat, ce te-a sprijinit în alegerea ta?
MARINA ALMĂȘAN: Din păcate, nu am tăcut cât ar fi trebuit – este iarăşi un reproş, pe care mi-l fac, retroactiv. Deşi am încercat să fiu toată viaţa extrem de discretă cu viaţa mea privată – dovada că am înfruntat două căsnicii fără a se fi ştiut vreodată ce ascundeam, cu adevărat, de fiecare dată, în sufletul meu, de data aceasta m-am trezit prinsă în vâltoarea unei nebănuite “dezbrăcări” a vieţii mele personale. Cred că am fost uşor depăşită de situaţie, drept pentru care nu am reuşit să mă comport chiar cum aş fi vrut, odată declanşat scandalul mediatic: am mai acceptat să răspund unor provocări ale colegilor din presa, unor manipulări ale celor din jur, şi, uite-aşa, m-am trezit atrasă în acest joc murdar al scandalului public. Am şi reuşit să evit un ocean de alte asemenea provocări, însă uneori nedreptăţile şi minciunile pe care le-am citit despre mine m-au făcut să răbufnesc. Probabil, şi nervii îmi erau zdreanţă! Eram îngrozită: dar dacă lumea care nu mă cunoaşte va crede toate aceste lucruri? Omul pe care-l iubesc atât de mult, şi pentru care mi-am dat viaţa peste cap la o vârstă la care ea ar fi trebuit să fie deja aşezată, mă tot liniştea: “Nu-i băga în seamă! Nu opinia publică îţi dă de mâncare! Nu răspunde la provocările lor murdare: cine te cunoaşte ştie cum eşti, în realitate, şi te va preţui în continuare”. Cred mult în înţelepciunea lui Georgică şi m-am străduit să-l ascult. Recunosc, m-au dezamăgit mult colegii din presă. Dar şi mai mult, oamenii pe care i-am iubit cândva. De altfel, mi-am şi aşezat toate aceste gânduri în editorialul intitulat “Găleata cu lături”, din ziarul “Mehedinţeanul”, undeva prin luna martie, imediat după ce divorţul meu a devenit public.. .
Găleata cu lături
Un lucru e clar: secretele nu pot fi ascunse o veşnicie, oricât de multe ar fi caznele la care ne-am supune, în acest scop. Mai devreme sau mai târziu, un cuvânt, o încruntare, o privire rătăcită spre nicăieri sau chiar o lacrimă, cu greu ţinută în frâu, ne pot da de gol. Lumea ne va afla tainele şi va rămâne surprinsă cum de, ani în şir, ne-a bănuit fericiţi, mulţumiţi, lipsiţi de griji. Ba ne-a mai şi invidiat, câteodată…
Ani de zile i-am menajat pe cei din jur, reprimându-mi dorinţa de a plânge pe umărul lor, convinsă fiind că le sunt destule propriile dureri, pentru a le mai digera şi pe ale mele. Şi iată pedeapsa pentru abstinenţa mea de la confesiune: m-am trezit, brusc, aruncată într-o găleată de lături… O mână nevăzută pare că-mi ţintuieşte faţa în jos, înecându-mă cu mizerii şi venin, sufocându-mă în chip diabolic…
Încerc să-l înţeleg pe cel de care tocmai m-am despărţit. Aproape că-l înţeleg… E foarte greu să găseşti puterea de a-ţi asuma un eşec. De a te comporta cu demnitate, mai ales că eşti bărbat, şi de a te retrage în lumea ta, atunci când lumea dragostei tale îşi dă ultima suflare… Orgoliul personal devine mai puternic decât raţiunea, decât sentimentele, chiar decât amintirile… Uiţi meşteşugitele cuvinte, cu care-ţi îmbrăcai, odinioară, iubita pe-nserat, uiţi cântecele acelea măiastre, pe care i le-ai ticluit, vorbind despre munţi ai dragostei şi cămăşi de rai, uiţi până şi emoţia cu care ţi-ai preluat, din braţele berzei, cele trei kilograme şi jumătate de băiat – darul suprem, singurul menit să-ţi ducă numele mai departe… Nu-ţi mai aminteşti nici respiraţia caldă a femeii tale, la căpătâiul patului de spital şi nici măcar umărul ei firav, pe care ţi-ai sprijinit întreaga campanie de convingere a unor oameni curaţi şi creduli, că ai fi omul cel mai potrivit pentru a deveni glasul lor, în Parlamentul ţării… Dar uiţi şi anii ce le-au urmat, rătăcirea ta spre mereu alte locuri decât cele unde te aşteptau oamenii cei mai dragi, uiţi şi lacrimile pe care le-ai născut în jur, şi tristeţile, şi izolarea, şi neputinţa şi, în final, deznădejdea pe care metamorfoza ta nebănuită le-a sădit în sufletul aproapelui tău…
Iar când această uitare ajunge să-ţi confişte raţiunea, când înţelegi (oare?) că şi cel de lângă tine îşi cere, până la urmă, dreptul la viaţă, la fericire, te trezeşti brusc că ura şi resentimentele muşcă din tine, precum o rugină şi nu accepţi că, de fapt, proviziile tale de iubire, datorate omului de lângă tine, s-au epuizat. Că l-ai privit, în ultima vreme, ca pe un suflet în plus, pe factura de întreţinere, nu ca pe o respiraţie gură la gură, de care atârnă viaţa ta… Că ai transformat omul căruia-i juraseşi, în acte, cuvinte şi cântece, iubire veşnică, într-un angajat plătit să aibă grijă de tot şi de toate în jurul tău, pentru ca ţie să-ţi fie cald, bine şi pentru ca să ai liniştea de a te delecta cu noile tale jucării…
Iar când aproapele tău hotărăşte să rupă lanţurile, să se desprindă dintr-un mecanism îmbolnăvit, să-şi caute liniştea şi răgazul unui nou început, arăţi cât de mărunt eşti, şi încet-încet, disperarea te trasformă din om în fiară şi ţi se răvăşesc instinctele primare, încolonându-se pe un drum al pierzaniei, ce nu duce nicăieri… Ura devine motorul gesturilor tale şi singura ta dorinţă devine aceea de a ieşi TU basma curată în ochii celor ce ar putea să te judece, şi pe care speri să-i păcăleşti şi a doua oară, pentru a-ţi da votul lor… Şi, cum cea mai bună apărare e atacul, tocmeşti pe alţii pentru a murdări femeia care a cutezat să se rupă de tine. N-o faci tu, căci basmaua nu ar mai fi la fel de curată…
Se spune că, în momente de cumpănă, îl cunoşti, cu adevărat, pe omul de lângă tine… A fost nevoie, se pare, să trec şi eu printr-un astfel de moment, pentru a vedea că, de fapt, de câteva milenii bune, înaintam de una singură pe potecile vieţii, amăgindu-mă mereu că suntem doi…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Da, am văzut cu toții că ai o rubrică în Mehedințeanul, iar eu nădăjduiesc că vei accepta să ai o rubrică și în revista noastră, Marea Dragoste -Tango. Ții un jurnal? Pregătești o carte? Consemnezi trăirile tale ca să le păstrezi sau ca să le dezvălui lumii mai târziu?
MARINA ALMĂȘAN: Îmi place să scriu, Alice, şi simt deseori nevoia ca, prin scris, să mă eliberez, într-un fel. Chiar dacă nu pot spune, deschis, tot ceea ce am pe suflet. Din nou, pentru a nu le face rău celor din jur… Citindu-ţi scrierile, intuiesc că mă înţelegi foarte bine… Jurnalul de care vorbeşti nu-l ţin, pentru că nu zilele şi orele sunt importante, ci trăirile pe care le am. Iar pe acestea nu trebuie să le aştern pe hârtie, pentru a le ţine minte. Ele sunt vii, în mine! Va veni momentul, cred, foarte curând, când voi risca să le ofer celor din jur viaţa mea, sub forma unei cărţi. Nu din dorinţa de exhibiţionism – nu m-a caracterizat niciodată, – ci mai degrabă din dorinţa de a le da o mână de ajutor celor care trec prin situaţii similare. Şi pe mine, recunosc, m-au ajutat de multe ori în viaţa experienţele altora. Trebuie doar să ai înţelepciunea de a nu le lua ad-literam, ci de a le adapta la propia situaţie, la propria fire.
Marina Almășan: Relația mea cu George Cornu, o întâlnire fericită, între doi oameni nefericiți
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum ești acum că mamă? Cum ai evoluat de-a lungul anilor în rolul tău de mămică, ce greșeli ai îndreptat între timp și ce alte noi greșeli de părinte ai adunat în palmares?
MARINA ALMĂȘAN: Sunt o mamă uşor dezorientată. Trăiesc cea mai nesuferită perioadă, cred, din “cariera de mama”: aş numi-o “desprinderea copiilor de cuib”. Copiii cresc mari şi simţi că nu prea mai au nevoie de tine. Bine, cu excepţia ajutorului financiar, fără de care nu se pot descurca. Trec foarte greu peste această perioadă şi, din păcate, ea m-a prins singură… Fiica mea, Marina, locuieşte de aproape un an, separat şi încearcă să fie cât mai independentă, iar Victor, fiind şi băiat, şi la vârsta adolescentei, “se ţine departe de mama”, căci, zice el, se face de râs în faţa colegilor, dacă este văzut cu mama la plimbare, cu rolele, la film, la mall etc. Mi-e dor să-l mai strâng la piept, să-l iau în pat lângă mine, să ne spunem mici secrete, să-l pup toată ziua bună ziua, aşa cum făceam până acum câţiva ani. Dar… Victoras al meu este acum, la rându-i îndrăgostit, iar mama nu e decât un personaj care emite întrebări obositoare, de genul: -Ti-ai făcut lecţiile? – Ai mâncat? – Ţi-ai făcut ordine în camera ta? Oricum, nu pot să nu recunosc că cel mai plăcut moment al ultimei perioade a fost cel în care Victor mi s-a confesat – mie, în premieră,- cu privire la prima sa îndrăgosteală. Am fost foarte fericită că m-a considerat omul lui de încredere! Aş fi vrut să am parte şi cu Marina de aceleaşi confesiuni, dar pesemne că nu am ştiut să mi-o apropiu suficient de mult.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Toți pornim în drumurile iubirii cu inimă deschisă și plină de dragoste și, totuși, foarte adesea, eșuăm. Ce se strică pe drum? Ce se pierde, ce se uită, de ajungem peste ani să nu ne mai iubim?
MARINA ALMĂȘAN: Mă tem să cred în iubirile veşnice, deşi toată viaţa am visat să am parte de aşa ceva. Cu astfel de gânduri am şi început fiecare căsnicie. Am fost perfecţionistă şi, de aici şi greşeala: cred că am cerut, de fiecare dată celuilalt, mai mult decât a putut să-mi ofere. Când mă analizez, în sinea mea, simt că, personal, am oferit foarte mult celuilalt. Dar, ştii tu, nu întotdeauna ceea ce credem noi este recepţionat în acelaşi fel de ceilalţi. Cu siguranţă, cea mai mare greşeală, care se face într-un cuplu clădit pe dragoste, este faptul că, odată “cucerită reduta”, partenerii se cam pun pe tânjeala. Ajung să intre într-o rutină, nu mai simt nevoia să-l bucure pe celălalt cu câte o vorbă bună, cu un gest tandru, cu ceva neaşteptat, care să întreţină focul dragostei. Nu ştiu dacă e uşor sau greu să construieşti o relaţie, dar ştiu că e al naibii de greu să o păstrezi la aceeaşi intensitate. Şi de aceea apar tentaţiile din exterior, pentru că, nu-i aşa? sufletul cere dragoste, vrem în fiecare clipă să simţim că suntem iubiţi, că cineva are nevoie de noi, că suntem importanţi pentru persoana respectivă. Avem nevoie de un sărut, de o mângâiere şi nu e normal să începi să le cerșești de la celălalt… Nu le mai primeşti, te resemnezi şi… aştepţi, cuminte, o soluţie salvatoare. Atenţie! Am spus “aştepţi”, nu “cauţi”!
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai învățat ceva din ce ți s-a întâmplat, un lucru care să te apere de acum înainte de risipire?
MARINA ALMĂȘAN: Am învăţat că, uneori, dragostea şi grija pot fi sufocante. Că bărbaţii au nevoie şi de libertate, de un spaţiu al lor, şi nu neapărat ca să-şi facă de cap. Uite, o dezvăluire: când Victor a fost diagnosticat cu diabet, iar mai apoi cu insuficientă renală cronică, principala mea preocupare a fost să am grijă de el, de stilul lui de viaţă, de regimul alimentar. Groaza dializei, ce-i fusese pronosticată, m-a făcut să devin obsedată de respectarea indicaţiilor medicului. Fire de artist, Victor a acceptat foarte greu această dădăceală. Îmi ieşeam din minţi, descoperind cum “mă fentează” pe la spate – dovada că, într-un târziu, a şi ajuns la soluţia extremă, a transplantului. Atunci l-am urât prima oară… Eu, spre exemplu, cred foarte mult în regula “să facem totul împreună”. Nu-mi place să mă plimb singură, să admir singură un peisaj, să merg singură la un eveniment sau într-o vacanţă. Şi când spun “singură” nu mă refer la compania unei prietene, ci a fiinţei iubite. Mă încăpăţânez să trăiesc totul în doi. Şi bucuriile, şi amărăciunile vieţii de zi cu zi. Nici pe stradă nu am mers niciodată lângă bărbatul iubit, fără să-l ţin de mână, de braţ. Ei, e mare lucru să-ţi găseşti sufletul-pereche, când eşti o persoană care cere mult de la viaţă, de la cei din jur!
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și care sunt greșelile de neiertat într-un cuplu? Care sunt acelea care merită și trebuie iertate?
MARINA ALMĂȘAN: Trădarea. Şi când spun “trădare” nu mă refer neapărat la o fiinţă. Bunăoară, Victor ajunsese să mă trădeze cu politica. Mă ia cu frisoane, când mă gândesc că, de fapt, l-am susţinut trup şi suflet, pentru a intra în politică, negândindu-mă nici un moment că lucrul acesta îl va îndepărta într-atât de mult de mine, de copii. Am simţit că îşi doreşte acest lucru, şi mi s-a părut firesc să fac tot ce-mi stă în putinţă, ca să-l ajut să ajungă Acolo, să-şi vadă visul cu ochii… M-am simţit apoi trădată, şi, cu timpul, omul de lângă mine a devenit cu totul altul faţă de cel de care mă îndrăgostisem, cu atâta patimă, acum 16 ani… Şi poate că mi-aş fi dus crucea mai departe, dacă nu m-ar fi ucis aceeaşi nepăsare, aplicată şi copiilor, în special fiului nostru. Dar aici intru deja pe un teren dureros, pe care nu vreau să-mi port paşii.. .
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai iertat prea mult în relația ta cu Victor? Sau prea puțin?
MARINA ALMĂȘAN: Probabil că n-am iertat suficient. Altfel am fi fost şi acum împreună, altfel n-aş fi simţit bucuria respiraţiei lângă un alt bărbat. Cine ştie? Poate au fost şi ceva orgolii la mijloc, poate şi vârsta importantă pe care am împlinit-o, şi glasul lăuntric, pe care-l auzeam, în nopţile înecate în plâns: “Omul e dator să-şi caute fericirea! Nu te irosi, mai poţi încă să iubeşti, ai dreptul să fii iubită”… Să nu crezi că nu am regrete. Cred că fiecare om care a iubit are astfel de regrete, pentru că mintea noastră e parşivă: odată cu trecerea timpului, doseşte lucrurile urâte şi ne scoate ochii cu amintirile acelea frumoase şi romantice de la început. Mi-e dor de omul de atunci, dar conştientizez ca el a rămas undeva, pierdut, în trecutul meu. Ceea ce ştiu, este că de această dată voi lupta din răsputeri pentru ca frumuseţea acestui nou început, pe care mi l-a dăruit destinul, să dăinuie.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Te-ai gândit vreodată la sinucidere? Este o soluție la care apelează tot mai mult, tot mai grăbit oamenii lumii moderne? Ce crezi despre asta?
MARINA ALMĂȘAN: Am avut destule momente în care mi-a venit să-mi iau câmpii. Nu ştiu dacă această expresie este neapărat sinonimă cu a-mi lua zilele, deşi, în clipele când mă simt îngenuncheată de situaţie, îmi vine, recunosc, să dispar de pe faţa pământului. Apoi realizez că e un gest de laşitate, mă gândesc, aproape mecanic, la copiii mei, la părinţii mei în vârstă, îmi dau seama cât de mult îi iubesc, cât de dependenţi sunt de mine şi… uit de propriile disperări, sau mă fac doar că uit. E greu să treci de unul singur prin aşa ceva. Când iubeşti şi eşti iubit, nu ai voie să ai asemenea căderi… Iar eu, în ultimii ani, am avut destule… Ce concluzie tragi, dragă Alice?
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Desigur, aceea că nu ai fost iubită pe cât ai merita, iar pentru asta îmi pare nespus de rău… Ce faci atunci când te năpădesc îngrijorările? Ai vreun ritual, vreo taină care să-ți redea seninătatea?
MARINA ALMĂȘAN: Din păcate, recunosc că sunt o workaholica şi nu prea ştiu să mă relaxez. Este un lucru pentru care fiica mea nu conteneşte să mă certe, cu orice ocazie! M-am învăţat, de mică, să muncesc enorm, pentru fiecare centimetru de izbândă, nu prea ştiu ce e aia “să pierzi vremea”, iar refugiul meu, pentru toate situaţiile disperate, a fost întotdeauna munca. Am încercat mereu să-i menajez pe cei din jur, ţinându-i departe de furtunile din mine, nu am prea avut nici confidenţi, căci standardele mele, în ceea ce priveşte prietenii adevăraţi, sunt, se pare, mult prea ridicate, aşa că am frământat în mine îngrijorările şi, recunosc, le-am făcut faţă cu foarte mare greutate. Spre marea mea bucurie însă, am găsit, de fiecare dată, forţa de a dosi totul atât de bine în mine, încât cei din jur nici nu au bănuit ce ascunde chipul meu zâmbitor. De ce am făcut acest lucru? M-am gândit că fiecare are propriile probleme, nu e cazul să-i încarc şi eu cu ale mele. Nu mai ştiu ce mare gânditor rostise cândva un la fel de mare adevăr: “De cele mai multe ori, cheltuim mult mai multe eforturi pentru a PĂREA că suntem fericiţi, decât pentru A FI cu adevărat”…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: S-au scris vrute şi nevrute, în această perioadă, despre tine, despre iubitul tău, despre relaţia voastră. Ştim amândouă că astfel de subiecte generează şi o masă mare de exagerări. Ce te-a supărat cel mai mult, din cele ce s-au spus despre relaţia ta cu George Cornu?
MARINA ALMĂȘAN: Alice, tu vorbeşti de exagerări – peste ele aş fi trecut cu uşurinţă, căci goană după rating nu-mi este străină, îi înţeleg pe confraţii mei! Însă peste noi au curs valuri de minciuni, de răutăţi gratuite, de venin. M-au mâhnit profund. Îţi recunosc, acum, că a trecut ceva timp şi pot să privesc uşor mai detaşat peste acea perioadă, că a fost o vreme în care îmi venea să nu mai ies din casă. Omul despre care citeam în ziare sau auzeam în emisiunile tabloide – pe care-l chema ca pe mine – Marina Almășan – era cu totul altul, decât cel pe care-l ştiam şi care mă privea din oglindă. Era un personaj odios, fără scrupule, care spărgea case, distrugea familii, îşi înşela soţul, toca banii miliardarilor, se păruia cu nevestele geloase, ce mai, devenisem, peste noapte, un om fără suflet, o jigodie ordinară, bună de pus la zid. Mi se anulaseră brusc toate meritele, titlurile gazetelor nu mă scoteau din apelativul de “amanta miliardarului” iar comentariile pline de ură, din subsolul articolelor mă catalogau drept “mamă denaturată”, puneau succesele mele profesionale pe seama unor amantlâcuri cu şefii mei şi făceau analogii între mine şi alte scursuri ale societăţii, care populează paginile tabloidelor. Greu, foarte greu, lumea care nu mă cunoaşte decât din auzite, a început să înţeleagă că profilul meu moral este la polul opus, că nu m-a caracterizat niciodată dorinţa de aventură (decât, poate, în plan profesional), că deznodământul trist al relaţiei mele cu Victor a avut motive adânci, ţinute mulţi ani sub tăcere, şi că apropierea mea de un bărbat însurat s-a produs numai după ce m-am convins temeinic că viaţa lui de familie era demult compromisă… Că sunt departe de a fi un fotomodel de 20 de ani, căreia îi iau minţile conturile miliardarilor, ci sunt un om care, prin muncă asiduă, şi-a făcut un rost în viaţă, un om invidiat pentru poziţia sa, un om care a avut ocazia să cunoască, graţie profesiei sale, sute de oameni din cele mai înalte structuri ale societăţii, fără să-şi piardă capul, în fine, că sunt un om care a vizitat aproape toată lumea, nefiind nevoit să aştepte apariţia unui deus ex machina, care să-i sponsorizeze călătoriile. Şi, probabil, lumea se va convinge definitiv de toate aceste lucruri, în momentul în care va vedea că relaţia mea cu George Cornu nu a fost o aventură, ci o întâlnire fericită, între doi oameni nefericiţi, decişi să rămână împreună şi să-şi dăruiască unul altuia iubirea care le-a lipsit, în toţi aceşti ani…
