In mai toate filmele despre alte lumi si civilizatii, se vorbeste la un moment dat si despre iubire. Nu stiu daca este o gaselnita a scenaristilor de la Hollywood, dar aproape invariabil, iubirile pe alte planete sunt mult mai asezate, mai sincere… si mai fara de conventii. Pe romaneste, mai fara de certificate de casatorie.
Asta ar putea suna unora deplasat si oarecum lipsit de romantism. Constat insa, ca cel putin in plan imaginar, extraterestrilor nu le lipseste acea calitate pe care noi am pierdut-o de mult: respectul.
Plina de bucuria revelatiei avute, am sunat o prietena, ca asa face orice om altruist, dornic sa dea mai departe din intelepciunea lui. In timp ce sorbea dintr-o cafea latte, eu ii prezentam rand pe rand cateva dintre concluziile studiului meu de caz. Cat de linistita si dreapta ar fi o lume in care respectul nu ar destrama case, iubiri sau visuri si ne-ar reaminti cand si cand de juramintele facute pe nisip sau lui Dumnezeu. N-ar mai exista atatea inimi zdrobite, atatea iubiri mincinoase sau vieti naruite. Nici nu am terminat bine prima parte a pledoariei, ca paloarea chipului ei m-a determinat sa cer si un oaresice feedback. “Cum? Respect? Cand toata lumea vorbeste despre importanta iubirii, acest factor primordial al anului 2012, anul regasirii noastre spirituale? (teorie in care, by the way, cred si eu, dar ma gandeam ca asta are totusi vreo legatura si cu respectul).
Asa ca m-am oprit, n-am mai continuat. Am sorbit cu nesat din cafeaua care se racise si m-am uitat cu ciuda la cea din fata mea. Nu intelegea nimic. Logic, doar ea era de pe Planeta Pamant, iar gandurile mele de pe Venus, Saturn sau Marte, cine stie…
Cu timpul, am uitat de filmele care imi adusesera atatea nelinisti, insa intr-o zi m-a izbit frontal un cliseu repetat la nesfarsit, in general de cei care isi incropisera o familie si cativa copii si asta nu de azi, de ieri, ci chiar de timpuriu: “Ai o varsta!. Arde! Pompierii! 911, 112, in orice limba si tara vrei tu, insa fa ceva!!!”Asa-i ca va ganditi ca am vreo 50 de ani? Nu, normal ca nu, am doar 28, pardon aproape 29, insa pana in mai promit sa ma tratez. Ghinionul meu e ca traiesc intr-un oras micut, ce nu seamana nici cu Bucurestiul, nici cu New Yorkul, e drept. Aici, totul se intampla la o scara mai mica, mai domoala, mai normala poate, cine stie? Mie, insa, mi-e ciuda rau pe americani: ce senini trec ei prin viata, studiaza, se indragostesc, calatoresc, fac businessuri si la 50 de ani se considera in floarea varstei. Si chiar asa si arata! Cum, nu l-ati vazut pe Keanu Reeves?! E drept ca si calitatea vietii e alta, insa cu siguranta ei n-au zicala asta cu “Ai o varsta bla bla”.
Ajuns la +25 de ani esti deja batran deci clar nu te mai ia nimeni daca nu faci ochii cat cepele si nu pui gheara pe prima partida ce ti se iveste la orizont. Refuz cu indarjire sa invat miscarea cu pricina, insa asta nu inseamna ca altii n-au incercat-o cu mine. N-au trecut niciodata de prima intalnire. Primul a vrut sa arvuneasca formatia unui local in care beam primul cico al relatiei noastre, inainte de a ma intreba chiar cu ce ma ocup. Cam asta e tot ce am retinut din toata intamplarea tragi-comica. Al doilea, cred ca juca mult sah la viata lui. Ma stresam sa gasesc intrebari interesante, nu de alta, dar era prea multa liniste la masa noastra si deja batea la ochi. Ma facea sah mat de fiecare data cu vreun raspuns banal si neaparat monosilabic. Apoi, nu stiu de ce, gandul mi-a sarit la horoscop, cautand in memorie zodia de care fugisem toata viata. “Esti Leu?” am intrebat cu glas duios. “Daaaa!!!” a venit raspunsul prompt si euforic de parca aceea era confirmarea ca intalnirea noastra fusese predestinata deja in luna si stele.
Da, toate lucrurile astea sunt amuzante si relevante, zic eu. Dar pana la un anume punct. Cand refuzi sa te mai aventurezi in autobuzul supraaglomerat de la ora 6, asa ca te asezi cuminte pe o banca. Atunci, iti revin in minte toate povestile ce iti trec prin viata. Te revolti din nou pentru toate iubirile pierdute sau neimplinite, pentru toate relatiile false pe care le-ai cunoscut si pentru tristetea acelui chip ce ar fi putut trai frumos, dar se multumeste doar cu clipe surogat de iubire, pentru ca mai apoi sa cada in propria prapastie. Ai vrea sa dai timpul inapoi pentru ca oamenii aia doi care s-au iubit atat de tare si care erau confirmarea ta ca marea dragoste exista, sa nu se fi despartit niciodata.
Ai vrea, pentru o clipa, sa traiesti si tu pe o alta planeta sau macar intr-un film d-ala in care extraterestrii se iubesc sincer, fara constrangerea unei varste, ale unor norme sau reguli impuse de altii. Dar nu se intampla asta, iar invazia salvatoare nu va veni nici ea prea curand. Revii la realitate si iti dai seama ca de fapt, cel pierdut esti tu. Pentru ca esti singur, iar asta nu o poate schimba nimeni. Nici macar tu. Doar Dumnezeu…
Ma gandesc uneori ca pe Planeta Pamant oamenii iubesc diferit, iar pentru asta nu ar mai trebui sa ii judecam. Fiecare intelege diferit daruirea trupului sau a sufletului, nasterea de copii, incropirea unui camin sau pur si simplu autodistrugerea sub pretextul unei iubiri. Nu stiu daca ipocritii, amantele, tradatorii, amantii sau superficialii ar trebui pusi la zid. Da, imi vine sa fac asta de o suta de ori pe zi, insa ma gandesc totusi ca fac parte dintre cei care cred in marea iubire. Si, mai rau, inca imi astept randul. N-as vrea ca atunci cand voi fi ajuns in fata, sa ma intampine un paznic scortos si incruntat, cu un dosar greu pe care sa stea scris numele meu. Strang din dinti la toate zicalele, tradarile, ochiadele sau ironiile celor din jur pentru ca atunci as vrea doar ca usa sa se deschida larg si sa mi se redea si mie dreptul la fericire.
