Marius Hristescu: Și cele mai mari iubiri se sting, dacă nu știi să le porți de grijă

de

Este dirijor, compozitor, orchestrator. Este muzicianul care ține în mână orchestra ce îl însoțește în concertele sale neasemuite pe maestrul Tudor Gheorghe. Și este bărbatul îndrăgostit de Andreea, iubirea sa pentru eternitate, femeia care i-a devenit soție în urmă cu un an, într-o nuntă frumoasă, cu emoții înalte și lacrimi de fericire.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Care a fost primul pas către muzică, domnule Marius Hrisescu?

Marius Hristescu: Întrebarea dumneavoastră mă obligă să vă împărtășesc o scurtă istorioară întâmplată în primul curs de dirijat coral în cadrul Universității de Muzică din București, la secția pe care am parcurs-o mai întâi, Compoziție. Întâlnirea cu Maestrul Valentin Gruescu, unul dintre marii profesori pe care i-am avut, mi-a rămas întipărită în memorie și o să vă spun de ce. Într-o după-amiază de vineri, început de octombrie, 1994, 16 studenți stăteau pentru prima dată în fața unui mare maestru pe care îl admirau. Acesta ni se adresează fiecăruia în parte, pe nume și ne roagă să închidem ochii, apoi ne spune:

– ’’Dragii mei, suntem în anul 2020! Tu, Marius (eu eram primul din stânga-sus, fiind tenor, și de aceea mi s-a adresat întâia dată) ești un mare compozitor și dirijor, concertezi pe faimoasele scene ale lumii. Tu, Dorinel, ești un mare compozitor și jazz-man, ai un palmares de invidiat. Tu, Mircea, ai ajuns un dirijor cu prestanță, concertezi alături de interpreți desăvârșiți. Ana, tu ai devenit un muzicolog de renume, scrii în reviste de importanță majoră în țară și în străinătate… Și acum vă rog să deschideți ochii și să retrăim acele clipe; să retrăim anii în care ați realizat ceea ce sunteți…’’ Și i-am trăit!

Ca în acea după-amiază de vineri, încerc acum să îmi amintesc prima întâlnire cu muzica. Deschid ochii și mă văd la vârsta de cinci ani, în vizită la mătușa mea, soprana Jana Pîrvulescu, solistă a Operei Române din Iași în anii de după înființarea acesteia din 1956, când vedeam pentru prima dată un pian. Neștiind cum se cântă la acel uriaș instrument și fiindu-mi teamă să ating clapele cu mâinile, primul contact l-am realizat… cu nasul! Probabil că acel sunet produs prin atingerea mea m-a fascinat și m-a legat pentru totdeauna de regina artelor, Muzica. Eram talentat la desen, dar mi-am dorit să fac muzică, iar părinții mei m-au încurajat. Am rămas fidel pianului, deși tatăl meu mi-a dăruit o vioară la vârsta de șase ani – dar probabil nu am putut face față primului scârțâit (râde) – și, în anii ce au urmat, am ajuns să iubesc complexitatea muzicii, să îmi doresc să înalț tonurile din adâncul inert al acestei lumi de materie crudă la lumina conștiinței, sau poate să le cobor din sfera divină, să descopăr mereu o nouă bucurie, care, așa cum spunea Sergiu Celibidache, nu e nimic altceva decât trăirea de sine însuși.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum au fost anii copilăriei?

MARIUS HRISTESCU: Copilăria a fost una obișnuită a anilor ’80, fără telefoane smart, tablete sau computere, ci doar cu jocurile specifice acelei perioade. O copilărie liniștită, în care am ales să studiez, să învăț, dar mi-am rezervat timp și pentru jocuri, pentru prietenii, legături care au rămas strânse și peste ani. Dovada certă este că acum, după mai bine de 30 de ani, colaborez în plan artistic cu mulți dintre colegii mei, iar în viața privată, am rămas foarte apropiați, unora fiindu-le naș de cununie sau de botez copiilor lor. În vacanțele copilăriei, alături de verișoarele mele, mai tot timpul în preajma bunicilor, mergeam desculți prin iarbă, pe pământ, fără să știm că ne ’’împământăm’’. Ziua descopeream masajul natural al pământului, iar seara, cântam și spuneam poezii scrise de tatăl meu, majoritatea fabule sau pamflete. Părinții mei au fost muzicieni. Tatăl meu, violonist la Opera din Iași, a venit la sfârșitul anilor ’60 la Craiova, întorcându-se practic în orașul său natal, devenind instrumentist al Filarmonicii Oltenia, iar aici a cunoscut-o pe mama, care a fost mai întâi flautist al orchestrei filarmonicii, apoi bibliotecar muzical. Realizați că eu m-am născut și am crescut în sala de concerte, ascultând toate spectacolele și concertele săptămânale și întâlnind toți soliștii și dirijorii acelori timpuri?! Mai târziu, când deja începusem să îmi doresc să fiu dirijor și compozitor, mergeam și la repetiții, pe care le ascultam cu partitura în față. Astfel i-am văzut în febra creației și a interpretării pe Emanuel Elenescu, Sabin Pautza, Gheorghe Costin sau Horia Andreescu, ca să vă dau un mic exemplu din abundența personalităților ce au călcat pragul instituției pe care mai târziu aveam să o conduc în calitate de dirijor și director artistic. Cel care m-a ajutat în drumul meu spre devenire a fost și rămâne un mare profesor și bun prieten, prim-violistul de pe atunci, Mihai Epuran, actualmente instrumentist al orchestrei Filarmonicii din Bacău. Cu el am învățat, încă de la 12-13 ani, armonie, contrapunct, forme muzicale, citire de partituri, dar prin traduceri și retroversiuni în și din engleză, franceză, sau italiană, am ajuns să stăpânesc bine nu numai arta sunetelor.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și școlile cum le-ați ales, iar apoi scenele?…

MARIUS HRISTESCU: Pot să vă spun că școlile mi le-am ales eu, dar scenele m-au ales pe mine. Am ales să vin la București, după terminarea Liceului de Muzică din Craiova și am urmat secția de Compoziție, apoi, în anul al treilea, eram deja îndrăgostit și de dirijat, astfel că, în paralel, Dirijatul de Cor și Dirijatul de Orchestră, m-au făcut să fiu printre ultimii studenți acceptați la trei secții în același timp, prin prisma faptului că intrasem primul la compoziție și am fost considerat un student eminent. Am absolvit șapte ani mai tîrziu toate cele trei secții și am rămas profund recunoscător maeștrilor de la care am învățat enorm: Ștefan Niculescu, Ludovic Bacs, Dan Buciu, Petru Andriesei, ca să amintesc doar câțiva. Două întâlniri ale vieții mi-au marcat existența artistică: Tudor Gheorghe și Konrad von Abel. Dacă pe domnul Tudor l-am întâlnit încă din studenție și prin ceea ce am realizat împreună am reușit să dirijez, încă de la 24 de ani, toate orchestrele din țară și să fiu apoi invitat să concertez pe toate scenele instituțiilor de cultură, pe Konrad l-am cunoscut acum 10 ani, la un masterclass în Budweis, în Cehia. El a însemnat o turnură majoră a tot ceea ce înseamna pentru mine percepția muzicii. Fiind un discipol al marelui Celibidache, Konrad lasă amprenta fenomenologiei muzicale asupra fiecărui student, ajutând fiecare muzician să stabilească un contact direct cu muzica prin libera observare și ascultare a fenomenului sonor, neîntinat de concepții și convenții. Ar fi foarte mult de vorbit despre acest fenomen și despre întâlnirea mea cu Konrad, dar poate vom găsi o altă ocazie.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: L-ați amintit pe maestrul Tudor Gheorghe – vă aduceți aminte chiar prima oară când l-ați văzut?

MARIUS HRISTESCU: Iată că prin prisma acestei întrebări vă pot aminti și doi dintre profesorii din Craiova. Florian Zamfir, profesor de teoria muzicii și dirijorul corului, ne-a adus (eram prin clasa a cincea) o piesă de care m-am îndrăgostit iremediabil: Valțul rozelor. Nu știu cine o transcrisese pentru voci de copii (probabil profesorul meu), dar era o muzică ce cobora din rai. Cert este că vreo zece ani mai târziu aveam să aud din nou acea piesă, în varianta ei originală, pentru voce și chitară, într-un birou al CNA-ului, unde fusesem chemat de domnul subsecretar de stat Tudor Gheorghe și întâmpinat încă de la ușa liftului de domnia sa și de un alt mare om de cultură, Răzvan Theodorescu. Cea care înlesnise această întâlnire, recomandându-mă maestrului, se numește Mariana Ilie și mi-a fost profesoară de pian. Doamna Mariana Ilie mi-a admirat mereu sensibilitatea muzicală și ușurința cu care citeam orice partitură, de la cele pentru pian, până la simfonii de Brahms sau Ceaikovski și, crezând în mine și în talentul meu, iată-mă, în fața maestrului, după câțiva ani de la Revoluție, privind pe geam Casa Poporului, de la etajul cinci al clădirii de vizavi. Un om de o cultură imensă, a cărui muzică o admirasem de mic, și pe care poate nici nu visasem că o să îl întâlnesc vreodată, îmi vorbea calm, așezat, cu căldura unui tată, despre ceea ce vom crea împreună. Nu îmi amintesc cu exactitate acea întâlnire, poate din cauza emoțiilor avute atunci, dar pot să vă spun că parcă ne cunoșteam de o viață și încă de atunci mi-a dat încrederea că voi reuși. Astăzi, după mai bine de 20 de ani, întâlnirile noastre de lucru sunt la fel de pline de emoție și căldură.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum s-a născut cea dintâi colaborare? Ce ați simțit când v-a propus să începeți acest drum?

MARIUS HRISTESCU: În acea primă întâlnire, maestrul mi-a dăruit două casete cu două spectacole pe care le pregătise nu cu mult timp înainte: Toamna și Primăvara. Mi-a spus:

– ’’Ia aceste casete și ascultă-le. Nu îți spun nimic, nu îți impun nimic. Fă ceea ce simți.’’ Și, având în minte scrierea de pe epitaful lui Kazantzakis ’’nu sper nimic, nu mi-e frică de nimic, sunt liber’’, am pornit plin de energie și încredere, la drum. Dar dacă acum, după o astfel de întâlnire, am nevoie de două luni să mă documentez, să ascult, să orchestrez și să aduc la lumina zilei un spectacol nou, atunci a durat doi ani! Primul spectacol Tudor Gheorghe Simfonic a cuprins piese din Toamna și din Primăvara și a avut loc în 1999, la Craiova, pe scena aceleiași filarmonici în care am crescut. Mai dirijasem acolo corul Carmina Nova – ansamblul în care am debutat – și Corul Filarmonicii Oltenia, cu ocazia unui concurs al tinerilor dirijori de cor. Acum, însă, totul avea o nouă și interesantă dimensiune. Dirijam o orchestră, un cor, pe maestrul Tudor Gheorghe și, mai mult decât atât, toate partiturile muzicale erau orchestrate de mine și scrise cu creionul pe hârtie. Nu cred că pot să exprim în cuvinte bucuria acelui prim concert, dar el a fost nucleul a ceea ce am realizat în anii ce au urmat: peste 25 de spectacole-premieră diferite, peste 40 de turnee, peste 1000 de concerte împreună. Aș putea să afirm, fără doar și poate, că spectacolele și realizările din ultimii 20 de ani ale lui Tudor Gheorghe pot fi comparate cu palmaresul unei instituții de cultură.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum a fost, deci, până acum? Ce ați câștigat, ce ați și pierdut, poate?

MARIUS HRISTESCU: A fost un drum cu suișuri și coborâșuri, cu bucurii, dar și cu decepții, cu împliniri, cu renunțări, dar mereu cu lecții de viață însușite! Nu pot spune că am pierdut ceva! Îmi place să fac mereu inventarul lucrurilor pe care le-am câștigat. Pot să vă spun că am renunțat la visul american. La începutul anilor 2000 am fost acceptat bursier la una dintre marile universitați americane, pentru un master de doi ani în dirijat de orchestră, dar am ales să rămân în țară. Nu știu dacă aș fi realizat mai mult decât am făcut-o în țara mea. Poate că da, poate că nu, vorba cântecului! Aleg, în schimb, să mă bucur de fiecare concert simfonic, de operă, sau coral, pop-simfonic, rock-simfonic, de cele realizate împreună cu domnul Tudor Gheorghe și mă gândesc că, dacă aș fi plecat, nu aș fi atins aceste performanțe. Poate cel mai important lucru pe care l-am câștigat, lângă maestrul Tudor, a fost ’’originalitatea’’. În America nu aș fi simțit esența muzicii românești, bizantine și nu aș fi studiat la fel de mult Enescu, Negrea, Paul Constantinescu sau culegerile lui Anton Pann. Azi, piesele mele, compoziții, dar și orchestrații, au acel ceva ce îmi aparține și nu spun eu asta, ci aceia care îmi ascultă muzica. Am găsit într-o carte a lui Murakami, un citat dintr-un număr al revistei New York Times, din 2014, despre începuturile formaţiei The Beatles. Scria aşa: „Au produs un sunet proaspăt, plin de energie şi inconfundabil, numai al lor”. Este o exprimare foarte simplă, dar mi se pare definiţia cea mai clară a originalitaţii. „Proaspăt, plin de energie şi inconfundabil”. E greu de exprimat în cuvinte ce anume înseamnă originalitatea, însă starea de spirit pe care o provoacă poate fi descrisă. Eu încerc, prin compozițiile și orchestrațiile mele, să reconstitui această stare de spirit, în interiorul meu. De ce? Pentru că este un sentiment minunat. O senzaţie de prospeţime, ca şi cum în ziua de azi s-ar mai fi născut o nouă zi.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dincolo de folclor, de muzică bizantină, ce altceva ați învățat de la maestrul Tudor Gheorghe?

MARIUS HRISTESCU: De la maestrul Tudor Gheorghe, actorul și interpretul, am învățat și să fiu artist, să îmi pregatesc cu rigoare fiecare spectacol sau concert, am învățat să creez un spectacol și aici, cel mai important lucru este ca începutul și sfârșitul să aibă anumite calități speciale, teatrale, să capteze imediat publicul. Am mai învățat să rămân neîntinat, să fiu vertical, să renunț atunci când este cazul, fără regrete, să nu alerg după bani și, ca să coborâm din sferele artistice printr-un citat al lui Woody Allen: ’’Urăsc realitatea, dar din păcate e singurul loc unde poți să mănânci o friptură bună’’, trebuie să vă spun că de la domnul Tudor, omul, am învățat să mănânc pește și fructe de mare, să țin post, să fac gimnastică în fiecare dimineață, dar, ca să fiu sincer, la ultima mai am de lucru… ( râde)

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum a mers viața personală până acum? Ce iubiri v-au ocrotit, v-au chemat, v-au alungat?

MARIUS HRISTESCU: Ohhhh! Am ajuns și la întrebările grele (râde)… Constat cu surprindere că mi-e mult mai ușor să cânt iubirea, să o așez cuminte sau nebunatică pe note și să o urc odată cu muzica spre stele, decât să o vorbesc sau să o scriu. Și mi-e greu pentru că nu știu dacă voi găsi metafora care să descrie liniștea pe care mi-o dă iubita mea când mă ține de mână sau epitetul potrivit pentru privirea ei, de parcă aceea ar fi clipa în care s-a îndrăgostit de mine, sau ce cuvinte să aleg să descriu tandrețea ce mă cuprinde când îmi sărută fruntea care de multe ori stă să explodeze de febra muzicii ce mă arde pe dinăuntru. Iubirilor mele din trecut le port cu respect amintirile în suflet. Ele sunt alegerile mele, lecțiile mele de viață, ceva ce trebuia să se întâmple. Nu aș schimba nimic din ceea ce am trăit și acum rezonez perfect cu propria viață, așa cum a fost ea. Am învățat, însă, că și cele mai mari iubiri se sting, dacă nu știi să le porți de grijă.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și pe Andreea, iubirea pe care n-o veți pierde niciodată, cum ați cunoscut-o și cât de repede au mers lucrurile spre o dragoste mare?

MARIUS HRISTESCU: Ea a intrat în viața mea ca o inspirație, m-a răvășit de la prima privire de smarald pe care mi-a aruncat-o, m-a vrăjit cu zâmbetele ei care emanau siguranță și cu roșeața delicată ce i-a cuprins chipul când nu am mai putut și nu am mai vrut să-mi dezlipesc privirea de a ei. O iubesc pentru că mă face mai bun prin simplul fapt că are încredere în mine, în visele mele și adoră ceea ce fac. O iubesc cu fiecare spectacol mai mult, plec de lângă ea, îmi șoptește “succes, iubite!” Se termină spectacolul și o găsesc plângând liniștit, ca și când atunci mă descoperă și-mi spune că nu mai are loc de atâta iubire în sufletul ei. O iubesc pentru că mă face să râd în hohote când n-am chef nici să zâmbesc, o iubesc pentru că se bucură de o ciocolată sau o bezea bună de zici că i-ai adus cel puțin luna de pe cer. O iubesc pentru că are nevoie de zâmbetele mele ca să le găsească pe ale ei. Deea, așa cum o alint eu, este diferită, specială, într-un fel doar al ei. Am știut de la prima privire, de la primul zâmbet că o voi iubi mereu, dar niciodată nu am bănuit cât de total va fi acest sentiment. Ceea ce mă fascinează la ea e felul simplu și curat de a-mi pune sufletul ei în palme. A schimbat pentru mine sensul cuvântului “acasă” făcându-mă să simt că “acasă” este în inima ei. Este odihna și zbuciumul frumos din viața mea. Este Muza mea.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ați făcut nuntă mare, cu invitați, cu costum de mire și rochie de mireasă?… Cum a fost experiența nunții?

MARIUS HRISTESCU: Nu se putea fără nuntă, Andreea și-a planificat-o de pe la trei ani! (râde) Dar nu a fost o nuntă foarte mare, ne-am înconjurat de familii și prieteni buni în frunte cu maestrul Tudor Gheorghe, nașii Sonia și Adrian Hădean, dar și prieteni veniți din toate colțurile țării (Mircea Groza și Ciprian Tătaru au venit de la Cluj, Antoniu Zamfir de la Craiova) și din Chișinău, dacă mă gândesc la surpriza lui Eugen Negruță de a aduce toată trupa Concertino. A fost o petrecere pe cinste cu dans și voie bună, pentru că, toți prietenii mei muzicieni au cântat până dimineața și am avut și o premieră personală: i-am dedicat soției mele o melodie… pe care am cântat-o! Iar Andreea, conform tradiției, nu m-a lăsat să-i văd rochia până în ziua nunții, iar când a coborât pe scări îmbrăcată în mireasă am retrăit primul sărut și prima atingere, nebunia începutului, emoții ce mi-au umplut ochii de lacrimi și de dragoste. Clipa aceea pentru mine a fost infinitul.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce vă leagă de Andreea și ce vi se pare greu de gestionat într-o iubire cu multe drumuri și cu destule despărțiri?

MARIUS HRISTESCU: Ce mă leagă de soţia mea? Dragostea. Simplu, convingător, definitiv. Ce mi se pare greu de gestionat într-o iubire cu multe drumuri şi destule despărţiri? Dorurile. Chiar dacă suntem la o distanță de sute de kilometri o simt că este acolo cu mine şi nu trebuie neapărat să o văd ca să ştiu că pentru mine este cea mai frumoasă; mi-e dor mereu de zâmbetele, lacrimile, îmbrățişările şi tăcerile noastre.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Oricât de neobișnuită ar părea întrebarea, simt nevoia să vă întreb dacă vă ajută abilitățile artistice din zona dirijatului în viața personală, dacă puteți să țineți în mâini nuanțele vieții, ale iubirii, așa cum țineți orchestra?

MARIUS HRISTESCU: Da. Pot să vă spun că nu am avut mereu darul de a vorbi cu oamenii, dar, prin prisma meseriei mele, am ajuns să fiu mai aproape de ei, să îi înțeleg, să le cunosc temerile sau dorințele, sau să mă fac înțeles mai ușor, să comunic mai ușor. Și în această relație mă ajută muzica, pentru că Andreea nu este numai muza mea, este și cel mai mare fan al meu; ea știe cât de mult timp și suflet îmi consumă muzica mea, trăirile mele. O iubesc pentru că știe să dispară discret când mă lupt cu muzica – această fata morgana din viața mea, numai ea știe cum și când îmi strecoară cu pași de gheișă cafeaua cu aromă de scorțișoară și gust de iubire atunci când am mai mare nevoie de ea sau cum știe să mă ademenească cu miros de pâine caldă sau de prăjitură abia scoasă din cuptor în nopțile mele albe și pline de armonii muzicale.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Sunteți așa de frumoși și de îndrăgostiți! Credeți că e greu de păstrat o relație la nivelul de intensitate al îndrăgostirii dintâi?

MARIUS HRISTESCU: Da, este greu să păstrezi mereu vie flacăra care îți face sufletul și corpul să vibreze, dar este frumos. E greu să împiedici fluturii din stomac să nu devină molii. Acțiunile tale trebuie să fie mereu curajoase ca să poți să-i transformi temerile în speranțe, să dai valoare cuvintelor, să faci în așa fel, încât să meriți fiecare gram de iubire din partea ei. Și pentru iubita mea e greu, mai ales când e departe, urechea mea de muzician aude plânsul din râsul ei când încearcă să mă liniștească spunându-mi că totul e bine, o simt cum vrea să îmi încălzească nopțile reci și singuratice, deși sufletul ei e plin de frigurile despărțirii temporare, dar și-a asumat iubirea cu o maturitate de care nu o credeam în stare. Trăim, împreună, o iubire așa de mare, încât asta mă face să fiu și mai puternic și mai încrezător decât aș fi crezut vreodată.

 

 

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *