Marius Vlad Budoiu: Un mare artist e, de obicei, și un mare om

de
Marius Vlad Budoiu pe scena Operei Nationale Bucuresti in rolul Florestan din opera Fidelio de Ludwig van Beethoven

În tulburătorul Requiem de Verdi cântat pe scena Operei Naționale București în Joia dinaintea Paștelui, invitatul Marius Vlad Budoiu, celebru tenor clujean și profesor al Academiei de Muzică din Cluj Napoca, a fost îndelung aplaudat și ovaționat. Și chiar după spectacol am mai stat de vorbă câteva minute, despre muzică și devenire, despre arta cântului pe scenă și arta pedagogică, despre renunțări și vise împlinite.

Credeți că a fi artist e o şansă de a vă împlini pe toate planurile, nu doar profesional?

Marius Vlad Budoiu: Pe lângă faptul că e o oportunitate extraordinară să poţi să dai ceva din tine prin intermediul muzicii, pe de altă parte, chiar trebuie să ai ce să dai. Şi, în general, când vorbim despre un mare artist, vorbim şi despre un mare om. Acuma, nu ştiu în ce măsură mă încadrez şi eu printre ei, dar pot să spun că mă străduiesc, că este o luptă permanentă a fiecăruia dintre noi pentru a fi mai bun şi din punct de vedere uman, şi din punct de vedere profesional. Unii reuşesc, alţii se luptă, dar poate că mai important este drumul şi nu scopul.

Cred că într-o seară ca asta, cu un concert aşa răscolitor, cu atât mai mult se pune accent pe astfel de lucruri, care vin din adâncul sufletului…

Marius Vlad Budoiu: Am să fac o paranteză să vă spun ceva strict personal, foarte intim… A fost ultima dată când eu am cântat acest „Requiem”…

Dar de ce?

Marius Vlad Budoiu: Pentru că… în seara asta am avut noroc că m-a ajutat cineva de acolo de sus şi s-a terminat totul cu bine. Pentru mine e puţin la limită. Pe parcursul carierei am renunţat la multe titluri, iar acesta este unul la care a trebuit să renunţ.

Cum vine renunţarea aceasta? La un moment dat se întâmplă… ce?

Marius Vlad Budoiu: Noi, ca artişti, avem întotdeauna nevoie de ajutor de acolo de sus, dar în momentul în care acest ajutor devine prea important, atunci îţi dai seama că trebuie să renunţi.

Înţeleg atunci că în cariera unui mare artist există nişte etape distincte, aţi avut şi o perioadă în care nu aţi avut nevoie de atât de mult de la Dumnezeu…

Marius Vlad Budoiu: Eu foarte des fac comparaţia cu atletismul, şi când discut cu colegii, şi când discut cu studenţii… Eu, să zicem, am evoluat ca artist de la a fi un atlet de 50 m, 100 m garduri, la un artist de maraton. Şi e exact ca şi în sport, cei care aleargă 100 de metri nu se pot întrece cu cei care aleargă maratonul, pentru că sunt probe total diferite. La ora actuală, pentru mine, etapa de „Requiem” de Verdi este un pic în urmă, şi nu pentru că ar fi o lucrare care nu merită atenţia mea, ba din contră… Aşa cum fac şi cu Mozart, eu consider că ştiu cum trebuie cântat şi de aceea nu prea îl mai cânt. Iar lucrarea lui Verdi, dacă nu este cântată şi cu inteligenţă, şi cu forţă, dar şi cu eleganţă, mai bine nu este cântată. La ora actuală eu mă simt puţin la limita eleganţei când fac acest „Requiem” şi prefer să las pe alţii în locul meu.

Categoric sunteţi şi foarte exigent. Nu toţi artiştii sunt atât de exigenţi cu sine.

Marius Vlad Budoiu: Nu contest. Alţii în mod sigur ar spune „Dar de ce? Că ţi-a ieşit foarte bine”. Acuma, haideţi să nu fiu nici foarte modest, ci să mă pun într-o societate foarte aleasă, să vorbim, de exemplu, de Nicolae Herlea, care s-a lăsat de meserie chiar în culmea carierei, sau de Franco Corelli, despre care toată lumea s-a întrebat de ce a renunţat când era în apogeul carierei. Eu nu vreau să renunţ la cântat, dar sunt anumite roluri la care trebuie să renunţ pe parcursul carierei. Am renunţat deja la „Flautul fermecat”, la „Don Giovanni”, la „Elixirul dragostei”, la „Boema”, la „Traviata”… Sunt multe titluri pe care nu le mai cânt, pentru că deja lucrurile în mine au evoluat în altă direcţie.

Poate vă permiteţi să renunţaţi la anumite roluri pentru că dăruiţi mult şi în alte direcţii…

Marius Vlad Budoiu: Poate că acum dăruiesc mai mult decât am făcut-o vreodată. Cumva am impresia că tot ce s-a întâmplat până acum a fost un parcurs ca să ajung unde sunt acum. Eu mă simt bine acum în nişte roluri pe care alţii se tem să le şi abordeze. Vorbesc în special despre Wagner, despre „Othello”, „Samson şi Dalila”, adică roluri care sunt într-adevăr foarte grele şi unde alţii nu se aventurează. Eu acolo mă simt bine, aşa cum alţii se simt bine, să zicem, în „Boema” sau în „Faust”, un rol pe care l-am cântat cred că de patru ori în viaţa mea şi apoi l-am lăsat.

Există totuşi şi bucuria că aţi făcut aceste roluri, nu veţi avea niciodată regretul că nu ştiţi cum este să le fi cântat…

Marius Vlad Budoiu: Absolut! Iar ambiţia mea a fost să le fac foarte bine. Dar acum, cu mâna pe inimă vă spun, mă bucur pentru cei care pot să le facă şi chiar am mulți colegi pe care i-am ajutat să se pregătească, mai ales că am şi experienţa pe care o presupune actul didactic. În momentul în care eu vorbesc cu cineva despre un rol de tenor, este foarte probabil că am şi trecut prin el.

Cum aţi ales şi cariera didactică? Știu că nu prea există manuale care să te învețe canto, totul se bazează mai mult pe relaţia dintre profesor şi student pe care nu o poţi aşeza în nişte termeni preciși.

Marius Vlad Budoiu: În afara faptului că nu e rău deloc să ai şi nişte noţiuni de pedagogie generală, este bine de ştiut că ele ajută doar până la un punct, dincolo de acesta intervine personalitatea fiecăruia ca pedagog, intervine posibilitatea fiecăruia de a se adapta şi de a se plia pe „materialul clientului”, care de data asta nu ţine doar de voce, ci şi de psihicul studentului, de care trebuie iarăşi să avem grijă. Meseria de pedagog – de fapt, ar trebui numită vocaţie, nu meserie – este foarte complicată. Eu am nimerit total din întâmplare aici. Eu provin dintr-o familie de pedagogi, mama mea a fost profesoară de română, şi bunicii din partea mamei au fost profesori de română. Tatăl meu, pe lângă faptul că a fost şi cântăreţ de operă, a fost şi el pedagog la Conservatorul din Cluj şi, cu toate acestea, nu mă gândeam să predau. După ce am terminat facultatea, am fost imediat angajat la Opera din Cluj, încă nu ştiu de ce, pentru că pe vremea aia cântam foarte prost. Dar după vreo doi ani şi ceva, într-un anumit context, mi-am dat demisia. Iar la Academia de Muzică din Cluj au fost foarte fericiţi să mă primească, să-mi dea o catedră acolo. Şi eu, practic, din 1997 sunt angajat al acestei Academii.

Şi v-a plăcut de la început?

Marius Vlad Budoiu: Nu! Dar am avut noroc de oameni foarte buni, şi colegi, şi studenţi. Vă spun numai aşa, în treacăt, că primul meu student a fost George Petean, a fost o întreagă aventură pe care am trăit-o amândoi. Eu eram cu doar cinci ani mai în vârstă decât el, a fost o emulaţie pe care am savurat-o din plin amândoi…

Şi, până la urmă, ce anume poate fi învăţat un student?

Marius Vlad Budoiu: Cât timp aveţi la dispoziţie? (râde) Aşa cum spuneam, relaţia dintre pedagog şi student este specială pentru că se abordează mai multe felii, mai multe domenii de bază. Prima felie este, să zicem, partea tehnică, aceea care, la rândul ei, presupune alte două aspecte de bază: primul este formarea unui student, pentru că noi nu avem instrumentul format aşa cum îl primeşte un violonist, un clarinetist sau chiar şi un pianist, care primesc instrumentul şi, în funcţie de cât de bun este instrumentul, au posibilitatea să-l folosească într-un fel sau altul. Pe măsură ce se formează instrumentul cântăreţului – pentru că funcţia creează organul, ca şi la culturişti, organul nostru se formează în funcţie de cum e folosit-, studentul trebuie să înveţe să-l folosească, asta fiind strict partea de tehnică, de mecanică, de musculatură, de atletism. În paralel vorbim despre partea artistică, şi având în vedere faptul că de la şase ani de studiu cât era ciclul de licenţă când am terminat eu,  la ora actuală avem doar patru ani în care noi trebuie să compresăm cam aceeaşi cantitate de informaţie, lucrăm foarte intens şi lucrăm în paralel cu toate subiectele acestea. În acelaşi timp, pedagogul trebuie să privească într-o perspectivă foarte îndepărtată, să se gândească unde va ajunge acesta în cinci, în zece, în cinsprezece ani şi, în funcţie de asta, nu doar să îi clădească instrumentul, ci să-i înceapă chiar şi cariera studentului. Ne ocupăm de toate aspectele, eu trebuie să am grijă şi de aspectul psihologic, de sensibilitatea studentului, căci nu pot să intru cu bocancii în sufletul lui. Omul acesta vine şi îşi pune sufletul la mine în palmă, eu trebuie să am grijă ce fac cu el. Şi toate aceste lucruri se acumulează într-o singură oră de canto… E drept că, după patru ore de predare, eu sunt la fel de obosit ca şi după un spectacol… Psihic, mă solicită enorm.

Pentru că daţi foarte mult…

Marius Vlad Budoiu: Da, iar grija pe care noi trebuie să o avem pentru studenţi este enormă. Am tot respectul pentru colegii mei care predau materii teoretice, dar ei intră într-o aulă cu o sută de persoane, vorbesc, oamenii sunt sau nu sunt atenţi, iar ei ies zâmbind şi şi-au terminat treaba. La noi se întâmplă cu totul altfel, și e păcat că până și la cel mai înalt nivel în Ministerul Învăţământului nu prea se înţelege asta… La noi, la o oră cu un student, pot fi prezenţi doi profesori universitari. Unul sunt eu și celălalt este pianistul. Şi amândoi ne străduim să clădim ceva împreună cu studentul respectiv…

Care sunt lucrurile pe care le aveţi de învăţat în continuare?

Marius Vlad Budoiu: Eu am avut marea bucurie ca unii dintre primii mei profesori de canto sau de alte materii, să-mi fie apoi colegi, chiar pe scenă, cum este domnul Gheorghe Roşu cu care am cântat multe concerte împreună sau doamna Edita Simon alături de care chiar am debutat şi care mi-a fost profesoară… În plus, eu învăţ încontinuu şi de la colegii mei cu care cânt pe scenă, este ceva ce face ca bucuria mea să nu se termine, astfel, din punctul meu de vedere, nu poate să existe plafonare. La un moment dat vârsta, fiziologia, organismul vor spune stop! Până atunci eu mă duc înainte, iar de atunci încolo probabil spiritul va fi mai puternic decât materia şi voi merge înainte altfel.

Sunt și lucruri legate de tehnică pe care le învățați?

Marius Vlad Budoiu: Absolut! Am avut o întâlnire foarte fericită, interesantă, educativă cu maestrul Giuseppe Sabbatini, care a venit la Cluj să facă din postura de dirijor o premieră de „Puritanii” şi, cu această ocazie, l-am cunoscut, iar ulterior a făcut un masterclass la care am avut plăcerea să asist, cum am avut plăcerea să asist şi la repetiţii. Am învăţat foarte multe. M-am bucurat, căci este un om de la care am ce să învăţ, şi artistic, şi tehnic, şi din multe puncte de vedere. Bineînţeles, ne deosebeşte o lume, ne deosebesc caracterul, parcursul pe care l-am avut din punct de vedere profesional, dar pe de altă parte ne şi uneşte, să spunem, un fel de frăţie a tenorilor, o lungime de undă comună între noi. El spunea un lucru, iar eu înţelegeam în secunda imediat următoare ce vrea să spună şi viceversa. Şi ne-am reîntâlnit la Roma acum o lună când am fost invitat la Conservatorul Santa Cecilia să fac un masterclass şi, din nou, m-am bucurat că din discuţiile cu el învăţ, şi că există astfel de oameni.

Sunteţi acolo, la Cluj, mai aproape de Occident? Foarte mulţi cântăreţi cu mari cariere în străinătate sunt plecaţi de la Cluj, poate mai mulți decât de la București.

Marius Vlad Budoiu: Mă bucur că se spune astfel despre Cluj, pe de altă parte eu am tot respectul faţă de colegii mei de la Bucureşti și vă asigur că nu există o concurenţă între cele două Academii de Muzică. Mie nu-mi place deloc ideea de concurenţă şi asta se simte pentru că, odată ce o scoţi din calcul, rămâne doar posibilitatea de conectare.

Dar până la urmă care este măsura reuşitei în profesia dumneavoastră? Să fii invitat în marile teatre ale lumii, să ai succes la nivel internaţional?

Marius Vlad Budoiu: Ăsta e deja alt subiect şi, fără să fiu nerecunoscător faţă de destin, pot să spun că visele mele erau mult mai departe faţă de ceea ce am făcut. În acelaşi timp, trebuie să recunosc că am ajuns la un nivel la care nu mă aşteptam din punct de vedere profesional. Una peste alta, nu vreau să fiu ingrat, sunt o persoană cât de cât realizată în domeniu. Pe de altă parte, ştim toţi, şi dumneavoastră, şi colegii mei, că există persoane care ajung la cel mai înalt nivel fără să aibă calităţi de cel mai înalt nivel, doar pentru că au alt destin. Asta nu hotărâm noi, altcineva hotărăşte în locul nostru. Am văzut foarte mulţi tineri care, pur şi simplu, au prins un tren şi, datorită acestui lucru, au trecut pe lângă ceilalţi mai talentaţi într-o viteză extraordinară. Și eu mă bucur pentru ei, cineva trebuie să facă şi asta. În acelaşi timp, îi văd pe unii sau pe alţii că suferă şi nu îi pot consola foarte tare, doar le spun că Cineva, acolo, sus, ştie mai bine ce trebuie să se întâmple. Standardele noastre umane au nişte limite. Am văzut, aş putea să spun chiar că am trăit nişte spectacole absolut fantastice, cu persoane care nu au ajuns în prima ligă, dar am fost și pe scene mari unde am fost destul de dezamăgit de ceea ce am întâlnit. Şi la fel, pot să spun că am asistat la nişte spectacole pe scene mari care mi-au marcat viaţa din punct de vedere artistic şi uman. După ce am vazut „Amurgul zeilor” cu Barenboim la pupitru, știu că ceva mai sus de atât nu o să mai trăiesc vreodată. Eu cred că subiectul este complex şi că este esenţial să fim elastici, să nu spunem „a ajuns foarte sus, deci e foarte bun, n-a ajuns foarte sus, deci nu e bun”.

Multă lume vă întreabă, cu siguranță, și de ce ați rămas în ţară…

Marius Vlad Budoiu: Da, mulți întreabă: Dacă eşti bun, de ce eşti încă aici? Din două motive: niciodată nu am primit o ofertă la nivelul la care mi-aş fi dorit, iar când s-a arătat ceva, eram deja atât de înrădăcinat în ce făceam acasă, încât mi-a fost lehamite să mă mai duc undeva să o iau de la capăt.

La ce aspecte vă referiţi?

Marius Vlad Budoiu: La profesie, la familie, la prieteni, la tot… Am o viaţă cu care chiar sunt mulţumit, o viaţă frumoasă, bogată, în care nici nu am timp să fac tot ceea ce mi-am propus.

Prieteni aveți?

Marius Vlad Budoiu: Cineva mă avertizase să nu mă aştept să mă caute prietenii cât timp sunt director. A avut perfectă dreptate. Cu prietenii cu care mă vedeam înainte de două-trei ori pe săptămână, mă vedeam, apoi, de două-trei ori pe an. Apoi am revenit, și din nou aveam timp, disponibilitate şi energie…

Deci, practic, o funcţie cu putere managerială mare este un pas înapoi pentru un artist.

Marius Vlad Budoiu: Da. Categoric. Este ca şi cum te-ai mişca cu nişte ghiulele în picioare. Eu în perioada respectivă nu am renunţat la cântat, dar a fost foarte greu, munca de manager este un job full time, poate chiar şi mai mult. Opt ore de muncă într-o instituţie nu ajung. Se spune că ochiul stăpânului îngraşă vaca, aşa-i peste tot. Atâta vreme cât eşti acolo şi ai lucrurile sub control, ele funcţionează. Când te relaxezi, aşa se relaxează şi ceilalţi…

Pe de altă parte, doar un artist din interiorul breslei poate să ţină bine în mână o asemenea funcţie, cum e şi Beatrice Rancea aici… Cineva din afară nu ar putea avea același randament.

Marius Vlad Budoiu: Eu pentru doamna Rancea am un respect enorm, pentru că ea continuă să ia taurul de coarne, să se lupte pentru binele acestei instituţii, în ciuda atâtor probleme pe care ştiu că le-a găsit şi atâtor piedici care i se pun. Eu nu am făcut aşa ceva. Eu, în momentul în care am constatat că lupta mea mă distruge pe mine, am renunţat. Ea are o rezistenţă fizică şi psihică pe care o admir, şi are o chemare pentru a face asta. La fel cum este şi colegul meu de la Cluj, Florin Estefan, care chiar are o chemare, o dedicaţie, o ne-epuizare în ceea ce face acolo. Și eu îi respect. Eu nu am putut să fac asta.

Până la urma aţi făcut alegerea corectă, cum ziceaţi, cineva de sus ne ghidează drumul…

Marius Vlad Budoiu: Sigur, din momentul în care am renunţat, am început să-mi revin psihic şi fizic. Eram absolut epuizat. Noaptea de după ce am luat această decizie a fost prima în care am dormit de la un capăt la altul al nopţii… Ăsta a fost semnul clar că am luat decizia cea mai bună.

La Bucureşti vă mai vedem curând sau a fost o întâmplare că ați venit să savați Requiemul care nu avea tenor?

Marius Vlad Budoiu: Eu colaborez cu Opera din Bucureşti destul de des şi pentru asta chiar trebuie să-i mulţumesc şi doamnei Rancea că îmi acordă această încredere. Voi reveni, chiar luna viitoare, o să fiu în „Fidelio”. Tot împreună cu doamna Rancea am iniţiat o serie de cursuri de masterclass aici la Bucureşti şi colegii mei mai tineri din Operă abia mă aşteaptă să revin.

Vă urmărim pe internet și aflăm când vă mai putem întâlni… Aveţi website propriu?

Marius Vlad Budoiu: Nu, nu am, dar așa cum se întâmplă azi, şi bune, şi rele, le găsiţi pe internet. În străinătate sunt cunoscut ca Marius Vlad, încă de la primele ieşiri am constatat că numele de Budoiu este şi greu de pronunţat, şi greu de scris şi greu de reţinut. De aceea în afara țării am folosit numele Marius Vlad, Vlad fiind numele de fată al mamei. Deci Marius Vlad sau Marius Budoiu, sunt ușor de găsit, cu toate proiectele mele viitoare…

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *