Nu promit. Aproape niciodata, aproape nimic. Daca in viata ne-ar fi dat sa umblam numai pe poteci din materiale dure, cum ar fi granitul sau betonul, ar fi ca intr-o casa parasita demult, infestata de gandaci negri de bucatarie – la orice pas s-ar auzi „Trosc!“ si am simti sub tocuri inca o promisiune calcata.
De la prabusirea civilizatiilor la marile revolte sociale, de la inceputul inclestarilor mondiale la pierderea marilor razboaie, datoram totul unei racile: incapacitatea de a ne respecta angajamentele.
De la benignul „Ne vedem maine, la 10“, peste care trecem rapid cu un sms tipizat, gen „Sunt blocat(a) in trafic, nu stiu cand ajung. Iarta-ma!“ si pana la „Abia astept sa facem o casa si un copil impreuna!“ urmat rapid de „Nu e o prioritate acum!“ – viata e arhiplina de promisiuni duse de suflet.
„Freedom! Change! Democracy!“
In timp ce scriu, BBC da publicitatii situatia creata astazi in Anglia, ca urmare a grevei generale a lucratorilor din serviciile publice, nemultumiti de faptul ca se ridica varsta pensionarii, se ingheata salariile si se micsoreaza pensiile.
Peste 2 milioane de oameni sunt pe strazile Londrei, transportul e blocat, iar serviciul de ambulanta functioneaza doar la minim. Angajatii primariei s-au dus la birou, dar au luat copiii cu ei, neavand cui sa-i lase in grija.
Pentru prima data dupa 20 de ani, cadrele didactice au iesit in strada – in Scotia sunt inchise 93% din scoli, in Irlanda de Nord 66%, iar in Anglia si Tara Galilor 58%.
Fara sa apartinem culturii Occidentale, ne gasim in sfera ei de influenta – din ce in ce mai integrati! Filozofia Vestului, potrivit careia e acceptabil sa iti incalci promisiunile atata vreme cat beneficiul tau e mai mare decat dauna pe care i-o provoci aceluia care s-a increzut in angajamentul tau, se pliaza perfect pe comportamentul mioritic, fixat in proverbe sau fraze memorabile, din ce in ce mai actuale, cum ar fi: „Pupa-l in bot si papa-i tot!“ sau „Fa-te frate cu Dracul pana treci puntea!“ (exact comportamentul care se asteapta de la un bun crestin!).
Duplicitatea cotropeste si, de fapt, nu e o societate deschisa colaborarii pe principiul castigului reciproc, ci o intrecere surda, fara reguli, care favorizeaza pe cel care se preface mai bine.
De aici, o seama intreaga de implicatii, incepand cu renuntarea la demnitate. „Capul plecat sabia nu-l taie“ nu e deloc un indemn la smerenie – e invitatia de a adopta o postura exterioara care sa-i inmoaie vigilenta celui „la putere“; esti liber sa scoti cutitul si sa i-l infigi unde-l doare daca el e slab de ingeri si ia atitudinea ta drept o promisiune de vasalitate! Doar „nu-i prost cine cere, e prost cine da!“
„Arta fugii“ – de data asta, nu de Bach
Aveam 17 ani si eram, pentru prima data in viata, inundata de iubire! Vinerea nu mai mergeam pe jos acasa – de la liceu, ma inghesuiam repede in autobuz, iar cand ajungeam acasa nu ma dadeam dusa de langa telefon. Vinerea, pe la sase seara, suna intotdeauna – in mod sigur! El devenise „cel care se tinea de cuvant“ in viata mea, fara sa i-o fi cerut vreodata. Obisnuinta asta a lui de a suna o data pe saptamana, la o ora fixa, era parte din magia unui ritual: inima mea, legata cu mii de fire de matase de sentimentele lui, astepta, batand cu timiditate, sunetul telefonului. Si urma macar o sambata sau o duminica in care il puteam vedea, puteam sa mergem la teatru sau la concert, puteam sa-i caut un licar in privire in care sa citesc ceea ce nu se cuvenea sa-mi spuna inca, dar care – stiam sigur! – urmeaza sa fie spus candva, o data pentru totdeauna.
Si intr-o vineri de octombrie, telefonul a sunat. Urma sa mergem sambata la concert – stia ca il ador pe Bach si luase bilete. Urma sa sune in dimineata urmatoare si sa stabilim unde ne vedem si la ce ora. Si ce a urmat?
Sambata dimineata n-am mancat nimic, tot invartindu-ma pe langa telefon si gandindu-ma, ca de fiecare data, cum sa ma imbrac. A trecut ziua pe nesimtite, sufocata de plansul meu cu sughituri. Iar pe seara, ce m-am gandit?! Ia sa ma duc eu in gradina la Ateneu si sa astept cuminte – poate n-a gasit niciun telefon pe langa sala, dupa ce a terminat antrenamentul, poate si cele de langa camin sau de pe mapamond s-or fi defectat, poate e bolnav si va trimite pe cineva sa ma intampine si sa ma duca repejor la capataiul lui in nevoie. Zis si facut! Concertul incepea la 6, dar eu, imbracata in pardesiul meu de catifea neagra – cel care ii placea atat de mult, incat de fiecare data imi strangea cordonul mai tare, ca sa se poata minuna mai bine de talia mea transparenta – m-am asezat cuminte pe banca de la 5 si m-am ridicat dupa o fractiune de secunda pentru a bate bietele alei in lung si-n lat. La 5.55, dupa ce parcursesem circa 120 de kilometri, am cazut sleita pe un colt de banca. Si l-am vazut! Si in timp ce-mi adunam puterile sa alerg catre el, am vazut ca nu e singur – era cu una insipida, satena, in blugi si cu pulover larg. Au trecut pe langa mine la pas. Vorbeau, dar nu stiu ce – mi se infundasera urechile. I-am urmarit cu privirea cum au intrat in cladire. Nu mai stiu cum am ajuns acasa – stiu doar ca am slabit cinci kilograme in ziua cu pricina si mi-am insemnat-o in calendar ca sa imi amintesc cand mi s-a sfarsit viata.
A trecut un an in galop – venea admiterea si, cum cu un an inainte fusesera 120 de candidati pentru un loc (la actorie, cursuri de zi), ritmul de pregatire era draconic – terminam meditatiile si pe la 3 dimineata! In ziua negrei aniversari, totusi, n-aveam nimic programat – m-am asezat sa-i scriu, cum ii scrisesem in rastimp, o scrisoare lunga de dor, care n-avea sa fie trimisa niciodata. Si suna telefonul! Si raspund, cam tafnoasa ca-mi strica oarecine dispozitia melancoida. Si ce mi-e dat sa-mi auda urechile:
– Concertul incepe diseara, la sase. Vrei sa vin sa te iau de acasa?
– Nu, multumesc, zic. Ne vedem in gradina la Ateneu .
si m-am dus – si inima imi batea ca si cand ar fi fost sambata, cu un an in urma.
Si, pe parcursul vietii mele, l-am respectat enorm si l-am iubit inca si mai mult, ba chiar uneori mi-a fost o mila ingrozitoare de el – ce-o fi fost in sufletul lui timp de un an, daca, pana la urma, tot a onorat promisiunea?!
Si iaca una mai boacana – la vreo zece ani distanta!
Iubitul meu de patru ani, de creatii remarcabile, de zile superbe de munca pe branci, impreuna, si nopti in sir de amor torid, se decide sa emigreze. Bizar, dar cu o noapte inainte de plecarea numai de el stiuta, cand m-a privit in ochi si mi-a spus: „Te iubesc! Vom avea o viata intreaga impreuna, ai incredere in mine!“, am simtit ca nu ne vom mai vedea. Nu era nimic neobisnuit – trancaneam amandoi non-stop in timp ce ne iubeam, cuvintele pe care ni le spuneam erau chiar mai spectaculoase decat sexul (din amor, puteam sa cadem din pat – din cuvintele care ne aduceau sufletul pe buze, ne ridicam in al noualea cer), iar promisiunile pe care le faceam se transformau rapid in realizari. Atunci, insa, am stiut ca imi spune, altfel, „Adio!“.
Si asa a fost! A plecat in Canada, apoi in Statele Unite. Timp de 11 ani n-am primit de la el nicio vorba – nicio felicitare de Sarbatori, niciun telefon de ziua mea; nimic. A revenit, dupa atata amar de vreme, cu doua daruri, intre care trebuia sa aleg: un pix de plastic, care isi schimba mereu culoarea cand voiai sa scrii cu el si un inel de platina inconjurat cu diamante, gravat cu „Forever mine!“ Am pixul si azi – e intr-o vaza mica de sticla, pe birou.
A murit la mai putin de un an dupa intoarcerea in tara, iar eu mi-am vazut de drum, peste hotare, impreuna cu cel a carui verigheta o purtam pe suflet.
E o mica parte din epopeea prin care am trecut ca sa invat sa-mi tratez cu grija si onestitate semenii, sa-mi sprijin partenerii de afaceri, sa-mi protejez de dezamagire iubirea.
Recunosc, in momentul cand am parasit Romania, mi-am dorit sa fiu cat mai departe de Taramul Visurilor Sfaramate, al promisiunilor incalcate, al legamintelor murdarite.
Intre indiferenta si orgoliu nemasurat, intre nepasare si hipertrofia eului, se zbat tot felul de juraminte vestejite – feriti-va! Mai ales pentru voi, ca sa nu va puneti in situatia de a privi inapoi si a vedea o padure uscata…
Material publicat in revista Tango / ian.-febr. 2012
