Mihaela Burda – Opera de arta sau masa de crasma?

de

Romanii traiesc intr-un spatiu al conformarii – pe cat de stramt, pe atat de uimitor. Nu avem disponibilitatea de a ne conforma legii, nici vreunei monarhii si nici nevoilor progresului social, in general. Nu avem capacitatea de a ne sincroniza cu lumea – nu vrem sa ne supunem legilor sau procedurilor unei uniuni la care am aderat de bunavoie, ne gandim ca vom scutura de bani FMI fara consecinte masive si trimitem in Parlamentul European persoane care fac fata cu greu cerintelor limbajului articulat.

Stejarul taiat

La noi acasa, nu avem disciplina, nici respect pentru vreun fel de valoare; uram tot ce e vechi, umblam cu toporisca la brau pentru a ne distruge traditiile, si in afara darelor de praf din urma cauciucurilor nou-noute, in ultimii douazeci de ani – ca natiune – nu am lasat in urma NIMIC.
Zilele trecute, moarta de dor, am schimbat cateva cuvinte la telefon cu un extrem de drag prieten, sculptor. Mi-a povestit ca incearca sa cumpere un stejar.

– Ce fel de stejar?!

– Un stejar care e mai inalt, culcat, decat sunt eu, in picioare. Are 3,5 metri in diametru!

– Dumnezeule! Inseamna ca e un copac extrem de batran – trebuie sa aiba minim 200 de ani! Cine a taiat un astfel de copac?!

– Un antreprenor…

– Glumesti?!

– Nu! Deloc! L-a taiat si are un contract sa il faca felii, ca pe salam, si sa-l vanda in Anglia, sa-si faca unii mese pentru crasma.

– Nu mai bine ti-l da tie? Sa fie o opera de arta mi se pare o soarta mult mai potrivita pentru un astfel de copac…

– Si mie. Doar ca omul nu vrea – i-am oferit si dublul sumei pe care o cere, dar el spune mereu ca are contract…

Asta mi se pare o poveste foarte buna despre felul jalnic in care alegem noi sa ne „conformam“. Pe de alta parte, ne pasa foarte tare de „ce zice lumea“. Cine? Vecinii! Cunostintele! Si cunostintele cunostintelor!  Foarte toxic! Complet neindicat! Si, mai ales, jalnic de limitativ…

Nu stiu altceva mai daunator pe lume decat sa te conformezi gamelor minore, soaptelor, oamenilor scrisi cu litere mici, puchinoase, care fie sunt in preajma ta, fie au ajuns titlu mare de ziar, fara vreun merit mai de Doamne-ajuta. Daca obiceiul asta se transfera in viata particulara, poate fi cu adevarat mortal.

Cu reguli, fara reguli

In timp ce as putea jura ca un conformist nu va fi fericit niciodata, nu sunt convinsa ca lipsa tuturor regulilor duce undeva.

Larry King a fost casatorit de 7 ori. Intr-un interviu cu Meredith Vieira, declara ca, inainte de a se casatori prima data, nici macar nu-si petrecuse o noapte intreaga cu o femeie: „M-am insurat de cate ori mi s-a parut ca iubesc.“

Elizabeth Taylor s-a maritat de 8 ori – cu 7 barbati.

Zsa Zsa Gabor, actrita de origine maghiara, de o ravasitoare frumusete, prima celebritate devenita faimoasa pentru ca a stiut cum sa isi alimenteze celebritatea, consacrata dupa filmul „Moulin Rouge“ (1950), stra-matusa demna de stra-nepoata Paris Hilton, a fost casatorita de 9 ori. Unul dintre mariaje, cel cu avocatul si actorul Felipe de Alba, a durat o zi – mirele a descoperit ca divortul de predecesorul sau nu fusese pronuntat! Casatoriile au durat intre 3 si 7 ani, cu exceptia celei curente, cu Frederic, print de Anhalt, cu 28 de ani mai tanar decat ea.

Recordul de „cea mai maritata“ femeie din lume il detine Linda Wolfe, o americanca de 68 de ani, care a fost maritata de 23 de ori – doi dintre ei erau gay, doi erau vagabonzi, unul maniac, unul extrem de violent, iar ceilalti… au inselat-o… Decat sa traiasca in singuratate, Linda ar accepta sa se mai casatoreasca…

Ce este mai de dorit?! Sa iti petreci ani nesfarsiti intr-o relatie – oficializata sau nu – care te dreneaza de energie, fara a-ti oferi nimic in schimb? Sa te privesti in oglinda intrebandu-te mereu pentru care motiv te insala, sfarsind prin a deveni epava pe care crezi ca o vede? Sa iti oferi, la nesfarsit, argumentul ca, desigur, continuati „din cauza copilului“? E ca si cand ai insista sa iesi la reuniuni publice putind a transpiratie, cu jeg pe gat si resturi de branza intre dinti! Daca ma intrebati pe mine, e mult mai de dorit sa schimbi – mereu, cat mai aproape posibil de tine insati.

E mult mai acceptabil pentru un copil sa vada o mama ingrijita, cu preocupari proprii, independenta, care nu se teme sa isi construiasca destinul, asa cum se pricepe ea mai bine, decat o mama plansa, incercanata si disperata, agatata de telefon ca un cercopitec de copac, sunand dupa un tata care nu mai simte ca are vreun motiv sa treaca pe acasa.

Multe vorbe asa-zis „intelepte“ au ramas in folclorul international pe nedrept – ele sunt doar alegeri ale depresivilor si anxiosilor (care intotdeauna vor fi mai multi), consacrate pentru a perpetua aceasta jalnica rasa. „Sa pleci inseamna sa mori putin“, spun francezii. Dar daca „sa pleci“ ar insemna „sa renasti“? Sa ai mereu puterea de a o lua de la capat, cu suflet de copil, increzator in faptul ca exista o fericire a ta pe care ai menirea s-o gasesti? Adesea, ramanand, murim putin cate putin, fara ca macar sa observam. Da, uneori, „a ramane“ inseamna „moarte sigura“, conformare, inertie. Scoateti-va din minte ca e o priveliste placuta pentru cineva – cu atat mai putin pentru un copil!

Presupunand ca ne-am decis sa „mergem mai departe“ – ce-i de facut?!

As spune ca, desi am trecut prin experienta asta de cateva ori, in cariera, in viata personala, in evolutia mea ca individ, dupa ce o voi mai face o data voi avea reteta perfecta. Dar, fireste, glumesc.

Poate insemna sa ne apucam de schimbat partenerii in ritmul masinii de cusut – e o cale pentru cine are timp, rezistenta si nervi de fier. De cele mai multe ori toate astea nu compenseaza dezorientarea si sentimentul de singuratate desavarsita care urmeaza. De cele mai multe ori, facand sex, o femeie nu cauta (doar) satisfactia fizica; schimband, ea cauta, fara sa stie, fara sa isi asume, umplerea unui gol afectiv care se adanceste. Zbenguiala isi are rostul ei, recunosc. Daca, totusi, o femeie e mai mult decat suma orgasmelor ei, ar face bine sa se aseze si sa se defineasca.

Pentru unele dintre noi, sa ne uitam la cunostintele apropiate, chiar la prietene, si sa ne dorim ce au ele, poate parea „calea usoara“. Desigur, poti alege sa devii ceea ce admiri – si ca sa devii prietena ta cea mai buna, calea cea mai sigura e sa incepi cu a avea… partenerul!

Poate ca zambiti, dar exemplele de acest tip sunt deja clasice. De ce se intampla? Din lipsa de timp, din stramtoarea cercurilor in care ne invartim, din inabilitatea de a ne defini pe noi si de a privi in perspectiva, la consecintele faptelor noastre.

Prietena e „modelul“? I-ai copia stilul vestimentar daca nu ti-ar fi jena? Ai omora-o pentru pantofi, pentru cutare geanta sau nu stiu ce bijuterie? Iti vine a-ti musca buzitele cand te gandesti cum sotul ei cel sexy o face sa se simta in al noualea cer in fiecare seara?! Vorbeste cu ea! Oamenii nu sunt, aproape niciodata, ceea ce par. Uneori sa ne cultivam abilitatea de a comunica e mult mai intelept decat sa purcedem la a avea experiente pe care, poate, nu le-am dori…

Doar ca bietii barbati ai prietenelor noastre nu sunt decat o micuta sub-categorie a clasei mult mai cuprinzatoare „barbati insurati“!

Indragostita, si nu desteapta

Am sa jur cu mana pe inima ca, oricat de mult mi-ar fi placut un barbat, simpla informatie ca starea lui civila este cea de „casatorit“ mi-a vestejit elanurile. Am reusit intotdeauna sa ma abtin? Nu. Din pacate, nu.

Imi amintesc si astazi o conversatie cu o „nevasta disperata“, intr-o cafenea, la cererea ei expresa.

– Stii ce iti doresti? m-a intrebat ea, generos si inteligent.

– Nu-mi doresc nimic, te rog sa crezi! m-am grabit eu sa o asigur. Din pacate – am continuat, in sinceritatea mea prosteasca -, acum sunt atat de indragostita, incat nu ma pot abtine sa traiesc acest dar minunat.

– Stii de cine esti indragostita? Ce stii tu despre el?

Subliniez ca, spre deosebire de mine, care pluteam prin fascinatia unei relatii nou-noute, ea venea cu o experienta de peste un deceniu de trait cu „Domnul Perfectiune“. Puteam fi atat de desteapta, incat sa intreb: da, chiar, cine e?! Raspunsul probabil ca m-ar fi scutit de trecerea prin cei mai negri ani ai existentei mele. Ei bine, eu am preferat sa fiu indragostita si nu desteapta – luati aminte!

In cele mai fericite cazuri, sigur, un partener e ca un reflector aprins pe o scena aflata in intuneric: el vine sa puna in valoare calitati, energii, valente nedescoperite pana atunci. Poate ca e mai mare fascinatia fata de ceea ce continem si am ignorat complet pana la aparitia lui. Poate ca e ametitor sa apara in viata ta de adult cineva, dezvaluindu-ti un fel de muzica despre care nu stiai ca exista, un domeniu spiritual nou, chiar o noua maniera de a face sex. Dar, oare, asta sa insemne ca e „El“? Si daca e el, oare a-l avea pe el inseamna ca, automat, avem tot ce inseamna „El“?

Atentie mare! Nicio fiinta insufletita nu poate fi proprietatea altcuiva!

Da, putem cumpara o planta, dar daca o tinem in umbra, iar ea are nevoie vitala de baie de lumina, in cele din urma intunericul nostru o va omori, indiferent cat de minunata e incaperea in care am asezat-o.

Da, ne putem cumpara caine, gandindu-ne sa avem „un prieten“, numai ca, incuiat in casa, fara orele de miscare de care are nevoie, fara a-i oferi exercitiu si gradul adecvat de socializare, vom sfarsi prin a convietui cu o bestie de care avem groaza.

Da, putem face un copil, dar daca in mod sistematic ii impunem optiunile noastre, daca alegem mereu pentru el, daca il expunem la experiente traumatizante, nu facem decat sa generam un chin mutual de o viata intreaga.

Barbatii, pare evident, fac parte din categoria „fiinte insufletite“.

Nu poti „avea“ un barbat! Expresia „barbatul meu“, auzita de multe ori in copilarie, ne induce o maniera de a gandi care nu are nici o legatura cu realitatea.

Inainte de toate, el e al lui si numai al lui, asa cum fiecare dintre noi isi apartine.

O fiinta umana nu poate fi modificata ca o fusta (pe care o ai), flecuita ca o pereche de pantofi (pe care o ai si o repari fiindca s-a invechit), tinuta in garaj ca o masina (pe care o ai) sau renovata ca un apartament (pe care il ai si are nevoie de mobila noua). Simetric, nici el nu te poate „avea“ pe tine. Sa pui in carca unui barbat nefericirea ta, sub pretextul ca „el te-a facut nefericita“, inainte de a fi o lasitate, e o prostie. El nu e mama natura, care te-a creat intr-un anume fel, iar tu nu esti un obiect pe care el il are si cu care face ce-i da prin minte!

Nici scoala, nici parintii, nicio forma de educare nu ne invata esentialul (cel care ne-ar scuti de majoritatea suferintelor la care ne supunem): suntem responsabili de emotiile noastre cum suntem de faptele noastre! Din pacate, daca suferim pentru ca un barbat ne insala, nu ne va aresta nimeni! Ar trebui! E la fel de rau ca a participa la o crima – si e pedepsit de lege!

Si, ca sa ma intorc o clipa la categoria „insuratei“, inainte de a intra intr-o astfel de poveste e bine sa ne gandim: Suntem gata sa intram in relatie cu toti cei care cred ca il au pe el si cu tot ce crede el ca are? In cazul – improbabil – in care relatia se finalizeaza cu o noua casatorie, suntem pregatite sa impartim viata cu fosta sotie (care va fi mereu prezenta), cu copiii (care vor fi mereu prioritatea), cu parintii (care au, oricum, intaietate)? Sunt nenumarate cazurile in care noua sotie si-a vazut singura de nastere si de noul bebelus pentru ca, tocmai atunci, fosta sotie avea o problema, iar copiii trebuiau lasati in grija cuiva. Cum credeti ca e?

Va invit sa vedeti un film care, desi de clasa B, e extrem de relevant: „Mama vitrega“ cu Julia Roberts si Susan Sarandon. Luati aminte! Nu in ultimul rand, de indata ce devii „noua“ sotie, trebuie oricand sa fii pregatita sa treci, ca si predecesoarea ta, in categoria „fosta“. Am intalnit un fel de Donald Trump, la brat cu o tanara domnita, extrem de insarcinata si purtand o verigheta nou-nouta, pe care a prezentat-o cunostintelor din cercul de afaceri drept „actuala mea sotie“. Saraca!

Adesea, ceea ce suntem arata ca un stejar masiv, care, culcat, e de doua ori mai inalt decat suntem noi in picioare – nu ajungem sa ne cunoastem adevaratele dimensiuni decat dupa ce experientele de viata ne slefuiesc, iar noi le asimilam, le prelucram, pentru a deveni cea mai buna varianta a noastra. Daca devenim opera de arta sau masa de crasma depinde de cat de mult ne conformam in momentul in care facem alegerile, dar si de viteza cu care le schimbam atunci cand ceea ce devenim inceteaza sa ne mai semene.

 

Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *