Mihaela Burda – Se repara o inima franta?

„Sunt un scancet mic de dor de tine”

„Te simt de-a lungul meu, imi simt inima in diafragma ta si fruntea ingropata in sexul tau. Ma simt gestanta cu ce ne poate iesi din creier. Te vreau si te iubesc.”

„As smulge meridianele, le-as inoda si le-as topi ca sa dau lumii alta fata si sa te tin in brate acum! Mi-e doooooor de tine!!!!!!!” (aici chiar e relevanta ora – 04:26). 

Cand am regasit textele locuiam impreuna de cateva luni. M-am decis sa fac ordine pe birou, iar caietul a alunecat si mi s-a deschis la picioare, ca si cand ar fi avut un semn pus, anume, la paginile respective.

Gestul de a-mi transcrie textele m-a coplesit! Numai ca… pe marginea paginilor, apareau niste notite facute aiurea, mereu cu alte pixuri, cu alte creioane si care sunau cam asa:

„Cici, serioasa” si un numar de mobil.

„Dana, ochi albastri, sani mari, studenta” si un alt mobil.

„Carmen, roscata, Mihai Bravu” + numar de mobil si de fix!

…iar daca ar fi sa continui e foarte probabil ca ne-am petrece impreuna urmatoarele Sarbatori…

I-am spus in prima secunda cand l-am putut privi in ochi:

– Mi-ai frant inima!

– Nu-i nimic, a raspuns el. Se repara!

Paginile astea si intamplarea – pe care le tezaurizez – sunt mai mult decat un viol. De fiecare data cand dau peste ele sau le frunzaresc voluntar, imi trece prin minte ca imperatorul roman, Cezar, nu a murit din pricina ranilor provocate de pumnal, ci s-a prapadit de inima rea, in momentul in care, printre tradatori, l-a vazut pe adoratul fiu, Brutus.

S-a intamplat si in profesie?! O, de nenumarate ori! Numai ca acum, cand imi aduc aminte, cum, de pilda, intr-o competitie cu miza nationala au concurat trei proiecte: al meu („imprumutat” de niste amici buni), cu al meu („adaptat” fara nuante de niste larve care nici pana azi n-au devenit fluturi) si cu al meu (facut de mine intr-o noapte doar ca sa ma concurez pe mine) – zambesc. Bineinteles, am castigat eu, cea care stiam punctele slabe ale proiectului initial, si indraznisem sa visez ca imposibilul se poate face. Am fost atat de fericita in urma intamplarii incat in subsolul altor proiecte, un timp, am scris cu litere rosii: „Idei pe care va rugam sa le furati! Numai daca generam altele e posibil progresul!”

 
Ciobanasul si Mesterul Manole – arhetipurile celor care „iau teapa”

Pe masura ce timpul trece, iar eu nu ma mai dau dusa din Tara Reginei, imi explic din ce in ce mai putin denumirea de „perfidul Albion”.

Am lasat cheile casei unor domni care au misunat de jur imprejur o zi intreaga si nici prin cap nu mi-a trecut ca mi-ar putea disparea ceva. Ei au terminat munca, mi-au lasat factura pe masa si… am platit la un moment dat.

E incredibil, dar pe aici oamenii se despart pentru ca partenerul ii insala. Adversarii politici nu se coalizeaza pentru ca li se pare normal sa nu isi tradeze electoratul, iar prestatorii de servicii nu-si fura clientii pentru ca un consumator in plus e mai valoros, pe termen lung, decat o teapa.

Asa fiind, imi e, cumva, mai lesne, sa ma gandesc la ceea ce se intampla pe „plaiul mioritic, duios alcatuit din deal si vale”.

Mitul fondator al culturii iudeo-crestine e povestea unei tradari: Eva haleste marul si arunca vina optiunii ei aberante asupra bietului sarpe, care, in fond, si-a facut foarte bine job-ul! Daca asta presupunea minciuna, inselaciune, persuasiune sau tradare – cui ii mai pasa?! Iar daca vreti sa vedeti actualizari ale acestei mentalitati, plimbati-va o zi pe culoarele tribunalului, mai ales printre cei care divorteaza, si veti auzi: „Putoarea aia i-a sucit capul bietului baiat! Face din el ce vrea!”

Ca o continuare fireasca, povestea lui Christos, fiul tamplarului din Nazareth, dumnezeiesc prin inteligenta si viziunea lui, devine memorabila, captivanta, tragica, din momentul tradarii – ce-ar fi fost toate faptele lui bune fara chinul pricinuit de turnatorul Iuda? Ce s-ar fi ales din apa transformata in vin (aferim!) sau din invierea lui Lazar la rugamintile disperate ale familiei? Vindecarea fetei soldatului roman, intreaga colectie de interventii terapeutice individuale sau cu impact social, cum a fost salvarea prostituatei – n-ar fi insemnat nimic fara crucificarea omului intelept, generos, iesit din comun. Iar ascensiunea (pe Golgota, ca si in constiitele individuale) nu s-ar fi produs daca n-ar fi fost Iuda!

Uitati-va o clipa la englezi – cat de superficial doriti: de pilda, la povestea lui Arthur si a Cavalerilor Mesei Rotunde. E o istorioara eroica despre barbatie, camaraderie si cautarea inaltului ideal, Graalul. Mda, la un moment dat regina ii face ochi dulci lui Lancelot, dar asta e secundar.

Si sa ne uitam un pic si in ograda miturilor noastre: prima poveste e a unor ciobani – oameni a caror conditie ar trebui sa presupuna intr-ajutorare si fratietate. Ce se intampla, de fapt? Doi se decid sa il casapeasca pe al treilea, coclind tradarea in timp ce victima, cu atare vocatie, rezoneaza mai degraba cu un animal. 

A doua poveste e mai cu mot: aflam cum un constructor de geniu se foloseste de iubirea nevestei, o minte si o sacrifica pentru a intra in gratiile purtatorului de coroana, iar acesta din urma, la randul sau, isi tradeaza mesterul credincios din teama de a nu fi umilit de o constructie mai impunatoare finantata, fereasca Domnul, de un principe mai cu dare de mana de prin imprejurimi.

Shun Tzu subliniaza in „Arta razboiului” cat e de importanta cunoasterea terenului pe care evoluezi. Cand asta e incarcatura noastra spirituala, cand fondul nostru inconstient e marcat de astfel de modele, ar fi bine sa luam aminte.

La noi, niciodata partidele nu se vor sfii sa-si tradeze alegatorii (nu scot o vorba despre „doctrina”, „principii” sau, mai rau, „ideal”), copiii vor invata repede sa scotoceasca in posetele mamelor, nevestele isi vor buzunari in mod natural masculii, parintii vor simti ca trebuie sa-i minta pe copii ca sa „le fie bine”, iar barbatii, fireste, vor avea numere de telefon de rezerva. Mentalitatea lui „Fa-te frate cu Dracul pana treci puntea”, a lui „Tradare sa fie, dar s-o stim si noi” ne pandeste la fiecare pas, ne iese prin pori, ranjeste la noi in titlurile ziarelor in fiecare zi.

In plus, „suntem la Portile Orientului, unde totul este luat in usor” – glumim cu tradarea, ne radem de inselaciuni, inventam, mereu, diverse formule lingvistice pentru a exprima, ludic, experiente care merg de la reprobabil la dureros: „sa indoi din vrajeala”, „sa ametesti”, „sa dai teapa” („sa tepuiesti”), „sa dai plasa”, „sa dai un tun”. Limba e doar un instrument de codificare a felului in care ne reprezentam realitatea: la romani, in orizontul lui „scapa cine poate”, mai dintotdeauna, tradarea, minciuna, inselatoria, inducerea in eroare fac parte din galeria necazurilor de care faci haz, iar limba tradeaza o mentalitate care e concentrata pe supravietuire si nu pe evolutie. Luati aminte!   

 
„Taci, copile, ca ti-oi da tinerete fara batranete si viata fara de moarte”

Si astea nu sunt numai cuvintele imparatului, taticul lui Fat-Frumos. Din pacate, fiecare dintre noi are, din copilarie, un intreg bagaj de promisiuni incalcate, asteptari tradate si vise tocate. Unii dintre noi au valize intregi!

Ca si la Fat-Frumos, consecintele pot fi dramatice daca nu facem, in timp util, efortul de a ne descotorosi de poveri pentru a ne trai scurtul ragaz care ne-a fost dat, ca fiinte umane, pentru a ne bucura de viata.

Sigur, nu e nimic rau sa-ti petreci viata – pentru ca parintii te-au programat asa – zbenguindu-te cu diverse zane, pentru a nimeri, inevitabil, in Valea Plangerii, de unde iesi numai ca sa mori! Asa li se intampla celor care cred ca nu sunt responsabili de sentimentele lor – buna majoritate!

Modelul cel mai des intalnit, fie ca e vorba de femei sau barbati, e cel al lui Stefan Gheorghidiu – merita sa recititi „Ultima noapte de dragoste” doar ca sa faceti o lista a greselilor de care trebuie sa te feresti ca Dracul de tamaie! Barbatul indragostit nu are nici o dovada ca iubita il insala: povestea pe care si-o spune el, bazata pe complexele proprii (celalalt e mai fermecator, mai dezirabil) si prejudecati (o femeie atat de frumoasa si de dorita e imposibil sa nu insele) e cea care ii macina mintea si iubirea. Bagati bine de seama:

Ce se petrece in mintea noastra e propria reprezentare despre realitate si nu realitatea insasi – o poza, care, marita sau micsorata devine, rapid, altceva. Cum bine zice intelepciune orientala, „durerea e inevitabila, suferinta e optionala”. Ca fiinte umane, suntem meniti sa raspundem instantaneu la durere si sa ne modificam comportamentul. Si tot asa, suntem creati sa nu putem trai fara incredere si afectiune. increderea calcata in picioare e una dintre cele mai importante traume. Doare! Dar sa iti petreci toata viata suferind e ca si cand ai avea lipsa de bun simt de a umbla pe strada eviscerat – pura pierdere de vreme, contemplare inutila a neputintei de a face fata unui destin uman.

Din devotament pentru iubirea lui, Dante coboara in Infern. Nu-i trece prin cap nici o clipa sa tradeze, dar vede, arzand in focurile Gheenei, ca niste ciozvarte de berbec, o gramada de tradatori: cei care au tradat patria, idealurile, prietenii sau pe Dumnezeu, seducatorii, delapidatorii, ipocritii, hotii, falsificatorii. Din pacate, nu spune nici un cuvant despre tradarea de sine.

E privilegiul nostru – macar atat! – sa decantam peste cinci secole de marsavii felurite si sa ne inteleptim gandindu-ne ca tradarea de sine e singura care ne poate transforma viata in Infern, fara ca macar sa observam.

Se repara o inima franta? Niciodata! Dincolo de asta e, insa, o veste extrem de buna: data viitoare nu va mai fi nimic de frant!