Sarbatoarea noastra nationala nu este inca autoreflexiva. Cu alte cuvinte, 1 Decembrie nu este si ziua in care gandim in termenii regulii de aur: „Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”(forma negativa) sau „Fa pentru altul ceea ce ai fi vrut sa faca el pentru tine atunci cand puterea era in mana lui” (forma pozitiva).
In definitiv, de ce au vrut romanii din Transilvania sa se uneasca cu cei din Regat? De buna seama, trecutul daco-roman comun a fost o strategie de legitimare corecta, dar nu a fost motivul individual al dorintei spre unire. In Imperiul austro-ungar romanii nu se simteau bine, chiar daca acest imperiu era semnificativ mai dezvoltat, cu o economie mai contemporana inceputului de secol XX, fata de Regatul inca excesiv de rural. Imperiul era cert mai bine administrat, mai serios structurat decat Regatul caruia romanii voiau sa i se alature. Pare contraintuitiv sa vrei sa te desparti de o plasare regionala mai buna. Si totusi, romanii nu au ezitat sa o faca. In Imperiu ei erau tratati ca cetateni de rangul doi, aveau probleme cu studiile superioare in propria limba, erau vazuti drept candidabili la statutul de executanti, eventual de slugi. Identitatea lor lingvistica si relgioasa era pusa la grele incercari. Se simteau umiliti. Se simteau nerespectati. Politica imperiala era una de lez-demnitate. Imperiul nu era si patria lor in sens moral si intelectual. Voiau sa devina cetateni egali, sa se simta acasa in limba lor, in religia si traditiile lor. Voiau sa nu traiasca in permanenta dilema: sau asimilare sau marginalizare, eventual excludere. Mai mult, s-au angajat prin actul Unirii sa trateze egal oamenii apartinand altor etnii, adica sa nu ii faca pe minoritari sa se simta asa cum s-au simtit ei ca minoritate politica.
La fiecare zi nationala ma gandesc exact la motivele de profunzime care au condus la Unirea de la 1 Decembrie si mai putin la personaje istorice si ostasi. Suntem oare noi, etnicii majoritari superiori moral majoritatii politice pe care o simteam ca „impilatoare” pana acum 88 de ani? Oare odata ce am avut painea si cutitul in mainile noastre „romanesti” am fost in stare sa respectam regula de aur? Raspunsul este, cred, foarte amestecat. Constitutia din 1923 era cu adevarat rezonabila in termenii drepturilor minoritatilor, mai putin in termeni de drepturi ale femeilor pe care „cea mai democratica” dintre Constitutii le aseza in randul „incompetentilor legal” (minori, criminali, idioti), nerecunoscandu-le drepturi politice. O vreme, pana la ascensiunea legionarilor, puteai sa iti permiti luxul sa te simti egal ca cetatean barbat, mai putin daca ai avut nenorocul sa te nasti rrom. Cu alte cuvinte, drepturile minoritatilor nu au avut o viata prea lunga. S-au gasit repede cete de „baieti verzi” care au pus monopolul pe drepturi, pe criterii etnice si religioase, punand pumnul in gura celorlalti, daca nu cumva le-au pus glontul in tampla acelora care li s-au opus. Comunismul a operat initial cu alte criterii de pumn in gura si glont in tampla: cele de clasa. Apoi a devenit un comunism nationalist (dupa 1971). Criteriile epurarii si „tradarii” s-au schimbat, dusmanii si ei, exact dupa „pohta ce-a pohtit” dictatorul. „Romanitatea”, „fiinta nationala”, fidelitatea neconditionata fata de stat au fost scoase iarasi de la naftalina. Odata cu aceasta, aburii asimilarii au cuprins iarasi educatia, presa, institutiile, practicile sociale. Voi da un singur exemplu: in plina aplicare a decretului anti-avort (Decretul 770 din 1966), medicii aveau recomandarea politica sa nu il aplice femeilor rroma, dimpotriva, sa le incurajeze sa scape de sarcini pentru ca neamul majoritar sa fie mai „pur”.
Dupa prabusirea comunismului am revenit la sarbatorirea zilei in care, moral si politic vorbind, romanii din Transilvania au reusit sa se elibereze de statutul lor de cetateni si oameni de rangul II, sa recapete respectul pentru demnitate, sa scape de umilinte.
Nu regasim aceasta problema in felul in care ne sarbatorim ziua nationala si nici intrebarea fundamentala: mai sunt oare umiliti, marginalizati sau exclusi in tara noastra cetateni care apartin altor etnii, religii, credinte, altui gen? Practicam oare un patriotism civic, al cetatenilor romani indiferent de gen, etnie, rasa, convingeri, credinte, sau am ramas cantonati intr-un patriotism etnic, eventual si ortodoxist? Este Romania in mod egal si tara femeilor, rromilor, maghiarilor, evreilor, neortodocsilor, respectiv a oricarui cetatean si contribuabil? Incurajam politici si discursuri publice astfel incat fiecare sa se simta „acasa”? Acesta, cred eu, ar putea sa fie testul moral al revalidarii anuale a actului de la 1 Decembrie, 1918.
Cred ca acest test, dincolo de prevederi constitutionale si legale, de actiunile Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii – si ele impuse de Uniunea Europeana – este greu de trecut. Examenul moralitatii noastre ca majoritari la putere nu ne plaseaza decat cel mult in zona mediocritatii. Mediatic este insa si mai grav. De dragul ratingului capatat pe cai circare, multe televiziuni incurajeaza personaje al caror discurs catre „popor”, iar nu catre cetateni, se aseamana celor ultra-nationaliste, adesea cu nuante legionare. Acest tip de personaje monopolizeaza patriotismul si tind sa ne arunce in preistoria democratiei. Adica exact in tipul de politica de care s-au eliberat strabunicii nostri ardeleni acum 88 de ani si pe care ii sarbatorim mai degraba militaros-patriotard, cu fanfare si invocari de eroi decat prin fapte moral-politice. Cu alte cuvinte, tare greu le-am putea demonstra ca noi, romanii, urmasii lor, nu mai umilim oamenii pentru ca sunt diferiti si minoritari.
http://www.facebook.com/mihaela.miroiu
