Să așezi în ordine alfabetică idei, concepte, emoții filtrate prin ochii, prin sufletul, prin gândul câte unui mare scriitor e o splendidă joacă de oameni mari pe care ne-am propus s-o jucăm din când în când, aici, pe tărâmul de Mare Dragoste al revistei Tango. De data aceasta citatele sunt alese dintre rândurile volumului Cu mintea mea de femeie al scriitoarei, profesoarei, gânditoarei Mihaela Miroiu, reper al feminității asumate, iubite și profund înțelese și al umanității trăite cu enormă generozitate, o carte dedicată cu iubire mamei autoarei – Emilia Bîrsan – și apărut la Editura Cartea Românească în 2017.
Fotografie de Paul Buciuta; Citate selectate de Jeni Plosceanu din volumul Cu mintea mea de femeie
Acasă: Acasă e lumea cu care împarți spațiul, cât e el de mic, mănânci, te îmbrățișezi, plângi, râzi de te prăpădești, e lumea în care rațiunea și sensibilitatea se topesc una într-alta, într-o umanitate caldă, și, Doamne, atât de universală.
Bocet: Plânsul a ieșit de pe unde ședea gâlgâind și a trecut într-un bocet de țărancă.
Căsătorie: Fiecare dintre euri a cedat o parte ca să devenim noi.
Căutare: Sunt o femeie care caută în fiecare bărbat și în fiecare femeie partea lor de umanitate caldă, care sporește taina lumii și lasă în urmă un pic mai multă înțelegere și bunăvoință.
Chirurgie: Am avut momente în viața mea în care tare aș fi vrut să existe chirurgie pentru maladiile sufletului, pentru aceste insuportabile, de neîndurat dureri ale neputinței, pierderii și disperării.
Clopotnița: Într-o zi am urcat cu ei, m-am agățat și eu, alături de ei, cu tot corpul și m-am pendulat lung în sunetul de clopot. Mă simțeam mai aproape de cer, deasupra lumii, genitoare de sunet sacru.
Costinești: La Costinești trăiam între semeni. Era soare și nisip fierbinte. Mirosea a alge, a mare și a uitare. Eram curajoși prin reprezentanții noștri. Râdeam împotriva cenzorilor bucuriei de a trăi. Râdeam în pauza noastră de disperare.
Dragoste: Eu cred că dragostea în cuplu (cea romantică și erotică) înseamnă două libertăți care se respectă: a ta și a mea, două griji active reciproce: a ta pentru nevoile mele și a mea pentru nevoile tale, înseamnă și momente de contopire în noi, în care granițele fiecăruia dispar într-o stare de întreg binecuvântat. Dragostea în familia mai largă decât cuplul înseamnă participare afectivă și efectivă comună la viața celor apropiați nouă: copiii, părinții, rudele, prietenii. Dragostea altruistă înseamnă participare afectivă și efectivă la nevoile comunității sociale apropiate sau depărtate în care trăim, inclusiv ale comunității noastre naturale.
Duminică: Preotul își cânta vorbele cu un glas pe care îl știam de la Părintele Timișan al copilăriei mele. Acel glas cald-baritonal cu efect liniștitor-adormitor. Femeile se rugau murmurând încet și senin, fără tensiuni, fără tragism, în liniștea calmă a duminicii de primăvară cu pruni înfloriți.
Egalizator de gen: Ceea ce însă am înțeles foarte devreme este faptul că dragostea, ca sentiment, este un mare egalizator de gen.
Empatie: Starea cristică mă cuprinde însă atunci când și ori de câte ori îl văd în celălalt pe seamănul meu. Dacă Prezența sau Pretutindenea sunt așa de rare, de neașteptate și de negândite, trăirea Dumnezeului înomenit are a face cu con-topire, co-trăirea, inter-simțirea, cum se zice mai sintetic, cu empatia, cea pe care unii o fizicalizează numind-o “molecula morală”.
Evocare nichitiană: Noi suntem, o, ce frumos și cât de periculos, doar ”umbra unui gând”.
Femei: Veneam dintr-o cultură în care curentul principal, fără contrapondere, considera femeile o problemă, nu un cuget (Eminescu), incapabile de metafizică (Paleologu), cu o minte numai bună să configureze paradigma bunului sălbatic față cu mărețul cugetător (Noica, Liiceanu). Nimic nou sub soarele acestei lumi.
Ispită: Dar ispita era mult mai mare decât instinctul de conservare, la fel ca și visarea la cai verzi pe pereți care umblă liberi, fără să fie înșeuați de cenzură.
Înțelegere: Am înțeles cât de greu și de dureros se construiește lumea oamenilor liberi, dar și cât de neprețuită, de minunată este libertatea culturală și politică.
Libertate: Cred că mi-era jenă chiar și de mine să îmi recunosc franc că, până și pentru una obsedată de revoluții în predarea științelor sociale, libertatea avea gust de Coca-Cola, miros de Marlboro, imagine de bazar turcesc, sunet și mișcare de Lambada. Am trăit cu această sfială snoabă până în ziua în care o mică ceată de tineri ca abanosul au zâmbit fericiți să mă vadă dansând pe plaja lor.
Loc pentru toți: E loc pentru noi toți în lumea asta, cu condiția să prevaleze cei care cred exact acest lucru. Anume că este loc pentru toți.
Lumea literelor: Căci toți te pot părăsi, pe unii îi ia Dumnezeu. Poți pierde tot ce ai într-o clipită, da’ dacă știi să citești, atunci îți rămâne ceva pe lumea asta, atâta cât îți rămâne lumina ochilor.
Maramureș: …fiece drum prin Maramureș mi-a topit trecutul și prezentul într-o singură stare.
Marea: Lumea mirosea a alge putrede, a sare, a frumusețe și disperare, a liniște și a dâre de fum.
Mary Daly: Știa că suntem un continuum viu. Putea simți făpturile din jur. Nu avea nevoie de vorbe ca să înțeleagă. Ajunsese la înțelepciunea arhetipală, blândă, plină de dragoste pentru toată făptura. Mama Pământ, mereu renăscândă, mereu ucisă, disprețuită, călcată în picioare, pasăre Phoenix, în trup sau în gând.
Maternitate: Am știut de atunci încolo că niciodată nu o să mai fiu doar eu. Că el face parte din identitatea, gândurile și dorurile mele atâta timp cât voi mai respira pe lumea asta.
Metamorfoze: Am învățat mult mai bine câte metamorfoze are dragostea și cât de nesfârșit de pretutindeni o putem găsi.
Michelangelo: Îl iubeam pe Michelangelo… Ca orice îndrăgostită, umblam după el pe unde se putea: la biblioteca municipală, la teleenciclopedii, la toate volumele de istoria artelor pe care le puteam găsi pe undeva și, surpriza surprizelor extraordinare, Michelangelo vine în oraș cu filmul Agonie și extaz, după cartea omonimă a lui Irving Stone, pe care o știam pe dinafară. Fremătam de nerăbdare să mă aflu în proximitatea imagistică a acelui bărbat care dădea forță genială corpurilor și expresiei.
Nejelire: Toate nejelirile costă enorm pe termen lung. Lacrimile reprimate nu mai curg în afară. Ele intră în minte și în inimă, așa coroziv-sărate și rod, rod rezistența într-o depresie nesfârșită.
Nostalgie: Din timizii prinți șarmanți ai debutului de adolescență rămânem cu o nostalgie a preîndrăgostirii, a aproape îndrăgostirii. Cu genunchii zdrobiți de pedalele de bicicletă, în încercările de a urma pururi pre-iubitul pe colinele orașului. Cu febra de la prea mult patinaj asezonat cu emoția că poate azi ne prinde de mână și patinăm împreună până la capătul lumii.
Forță: Trebuie să mărturisesc că între mine și frică a început să se strecoare și un alt sentiment, nedeslușit atunci, dar tradus mai târziu, sentimentul că există o altfel de forță: cea a femeității și că această forță este inefabilă și captivantă. Ei, da, ăsta motiv să pășești țanțoș printre bărbați!
Ordinea speranțelor: Costineștiul semăna cu noi. Era organizat și boem. Era plin de oameni frumoși la minte și la suflet care iubeau comuniunea în marea familie, dar ceva mai puțin boema solitară sau de grup mic (cei ce iubeau asta mergeau la 2 Mai și, foarte puțini, la Vama Veche). Costineștiul aduna genul de naivi care o vreme sperau în primul rând să schimbe lumea și, în al doilea rând, să plece. În 2 Mai speranțele erau în ordine inversă.
Politică: De atunci și până foarte târziu am crezut că țările sunt și trebuie puse la cale de către bărbați, că politica este și trebuie să fie ceea ce fac bărbații de la București sau Moscova și comentează bărbații din Sâncrai, că eu m-am născut greșit, fiindcă urma să iau drumul femeilor, cel în jurul casei și gliei, nu pe al bărbaților, tot mai departe de casă ziua și seara la magazinul sătesc devenit cârciumă-forum.
Plumbi și aripi: (despre R’Estul și Vestul, volum autobiografic, scris în tandem cu Mircea Miclea): Cartea noastră era o mărturisire despre plumbi și aripi, plumbii și aripile oricui trăiește între două lumi și știe ce grea, ce apăsătoare este desprinderea.
Râvnă: Sau poate că râvnesc mai degrabă să fiu dragoste, căci dragostea
E plata pentru toate câte îmi sunt.
E plata pentru acest pământ al creaturilor trecător-trăitoare.
E plata pentru neodihnita, miraculoasa, îndrăgostita mirare.
Resursă: Slavă Domnului, dragostea nu este o resursă limitată la un organ, nu e ficat, fiere, nici intestin, nici plămân, pancreas sau inimă, cu atât mai puțin ovare sau testicule.
Revalorizare: Căci pe mine nu mă interesa atât democrația de performanță, nici radicalismul diferenței, ci revalorizarea filosofică a femeiescului. Am crezut și cred că femeile se pot ”salva în cultură” împreună cu ceea ce simbolizează, nu fugind de aceasta.
Stare: Cele mai intense și mai reale stări ale Prezenței dumnezeiești le aveam în copilărie, în iunie, în câmpul cu margarete și îmbrăcau chipul Maicii Domnului pe care o simțeam trăind-o cu ochii și cu inima inimii mele. O lungă vreme am lăsat-așteptat să vină această stare pe un vârf de munte sau prin dragostea de tot ce e viu.
Sfântă Treime: Căci Dumnezeu e tot atâta Spirit, pe cât e Iubire și Libertate.
Subiect: Firescul nu este interesant. Pur și simplu este. Numai nefirescul devine un subiect.
Tinerețe: Cea mai relevantă parte a răspunsului la întrebarea: Cum e să fie cineva femeie? se află exact în tinerețe.
Vacanță: Costineștiul era înțesat de liceeni din liga olimpicilor, de studenți, în genere buni la carte, de tineri profesioniști iubitori de muzică nouă, umor inteligent, creativitate și de sentiment de participare activă la un fel de libertate de vacanță.
Winnetou: E drept, eu îl iubeam pe Winnetou. Prima mea dragoste. Nimeni nu știa taina mea, dar nici nu oftam vizibil. Marile iubiri sunt mute. Nu știu cine a spus asta, dar mi-a intrat bine în cap.
