Mihaela Miroiu și Maria Bucur – Puterea și dorința noastră de a iubi nu seacă niciodată

de
Mihaela Miroiu si Maria Bucur, interviu pentru Marea Dragoste-revistatango.ro, nr. 140, iunie 2018

Le-am văzut pentru prima oară împreună pe Mihaela Miroiu și Maria Bucur, la SNSPA, la ceremonia plină de frumusețe și emoție a decernării titlului de Doctor Honoris Causa Mariei Bucur, profesoară universitară la Indiana University, Bloomington, la Departamentul de Istorie a Estului Europei și la Departamentul de Studii de Gen. Dar le descoperisem deja colaborarea fascinantă și prietenia fără margini din cărțile lor la care au lucrat împreună sau în care s-au povestit, una pe cealaltă. În grădina splendidă și primitoare a profesoarei Mihaela Mirou, am stat de vorbă pe îndelete cu cele două femei-reper ale lumii noastre, într-un dialog din care am selectat cele mai relevante afirmații.

 

ÎNTÂLNIREA

 

Maria Bucur: În 1997 am venit în țară, în primăvară, la cel de-al doilea târg de ONG-uri care s-a ținut în România, iar eu eram extrem de dornică să văd ce fel de ONG-uri se dezvoltau aici. În perioada ’94 – ’95 numărul de ONG-uri care se ocupau de femei era egal cu zero, din câte știam eu, și exista doar un cerc mic de discuții feministe la Universitatea București. Mergând acolo, am văzut în catalog un panel în care apărea o doamnă Mihaela Miroiu, într-o temă care avea ceva de-a face cu activismul femeilor în România contemporană. Am spus că trebuie să mă duc să văd despre ce e vorba. Era pentru mine o premieră. Și, într-o sală destul de mare, era Mihaela, și țin minte foarte bine că nu am putut să mă ridic de pe scaun până când nu a terminat de vorbit. Am fost extrem de captivată la modul: ”Nu îmi vine să cred că aud pe cineva vorbind în acest fel, în această limbă, în această țară!” Avea în primul rând o sofisticare a limbajului teoretic care putea să fie de oriunde din lume, nu erau abordări imature, dar totul era făcut cu un extraordinar simț al umorului și cu punerea în discuție a unor chestiuni complicate într-un limbaj simplu și cu exemple care țineau foarte mult de momentul acela din România. M-a fermecat, pur și simplu!

Mihaela Miroiu: După un an de zile, a avut loc o conferință organizată de Universitatea Pittsburg în București, la Palatul Elisabeta, și acolo ne-am reîntâlnit și am vorbit destul de mult, dar în limitele conferinței. Nu ne-am împrietenit spontan, pentru că de fiecare dată au fost împrejurări oficiale și nu am apucat să ne cunoaștem bine. După care a venit Maria în 2000 și mi-a cerut o întâlnire la mine la birou. Numai că în momentul în care a ajuns la mine la birou, m-am întrebat: De ce să stau eu cu fata asta deșteaptă și să conversăm în condițiile astea în care toată lumea deschide ușa? (Eram decană atunci…) Și atunci i-am propus să ne ducem la Quattro Stagioni, în Herăstrău, să mâncăm ceva împreună și să povestim. Și cred că la trei minute după ce ne-am așezat la masă, m-am uitat așa la Maria și i-am zis: ”Tu ești însărcinată!” La care ea a înlemnit, pentru că doar ea știa că e însărcinată, nu apucase să spună nimănui, nici măcar soțului ei! Cred că momentul acela în care parcă am citit prin ea a redirecționat relația noastră către prietenie. Eu am simțit că este însărcinată din privirea ei, din textura pielii ei, din atitudine, din faptul că avea un anume tip de surâs… Știi că se presupune, uneori, că Gioconda avea surâsul pe care îl avea pentru că era însărcinată și asta era o taină pe care o știa numai ea? Nu m-am gândit la Gioconda în clipa aia, dar, pur și simplu, Maria avea acel surâs care conține taina extremă a unei femei. Și asta ne-a legat, nu a mai fost vorba între noi doar de o conversație pur intelectuală sau profesională, ci am alunecat înspre partea noastră umană, afectivă, și de atunci toată povestea asta s-a transformat într-un tango existențial, care și-a păstrat in integrum relația intelectuală și profesională, dar are și dimensiunea cealaltă. Eu îi spun Mariei „sora mea mai mică”, noi spunem că ne-am ales să fim surori și iată că povestea asta are 18 ani.

 

CĂRȚILE

Mihaela Miroiu: O primă carte pe care am făcut-o împreună a fost o carte de studii, Patriarhat și emancipare în istoria gândirii politice românești. Noi veneam din două domenii diferite, ea din istorie, eu din filosofie, și migraserăm către științe politice. La ei istoricii nu sunt ca la noi sau, cel puțin, Maria nu este genul de istoric care caută, relatează și eventual face o statistică, ci abordarea ei ca istorică este totdeauna încărcată de concepții și valori care aparțin tradiției substanțiale a democrației liberale, caută sensul, valoarea, care e distanța între reperele normative fundamentale ale unui umanism de substanță și, să zicem, ale unei concepții despre autonomia persoanelor, o direcție în care ne-am simțit întotdeauna confortabil în pielea noastră, amândouă. În sensul acesta e clar o compatibilitate profundă în concepția noastră despre societate, despre lume, despre democrație, despre feminism. Colaborarea noastră se bazează pe multe compatibilități etice, vine din foarte multe compatibilități legate de teoria politică, dintr-un mod de a vrea să înțelegi lumea în profunzime, nu numai prin figurile de pe pereți… În toamnă, urmează să apară cea de-a doua noastră carte împreună, Birth of Democratic CitizenshipWomen and Power in Modern Romania, care va apărea la Indiana University Press. Pentru cartea aceasta am vorbit cu 101 femei din zona Hunedoarei. Împreună cu două doctorande de la vremea respectivă, Diana Neaga și Cristina Rădoi, am făcut trei focus grupuri și cu femei din generația tânără, și din generația mea, și a mamei mele, pentru că alegerea Hunedoarei are o legătură cu faptul că eu de acolo sunt, iar alegerea satului Sâncrai are legătură cu faptul că acolo m-am născut. Accesul pe de o parte al meu ca experiență trăită în locurile acelea era suficient de puternic ca să nu punem problema privind din avion, ci într-un mod foarte legat de istoria reală și de modul acela de viață.

Maria Bucur: E important să câștigi încrederea oamenilor când te așezi în fața lor și le pui întrebări foarte directe, care au de-a face cu intimitatea din mariajul lor, relația cu familia, cu mamele lor, cu copiii lor. Nu poți să intri la om în casă și să pui întrebări de genul acesta fiind un străin. Faptul că Mihaela deja era o persoană în care aveau încredere ne-a ajutat mult. Dincolo de asta, două aspecte pentru mine sunt foarte importante și mi se pare că surprind femeile din societatea românească foarte bine. Primul: niciuna dintre femeile astea, iar unele sunt foarte sărace, totuși, niciuna nu s-a exprimat vreodată în sensul că ea are drepturi pe care vrea să și le exercite fără obligații, sau că ea are nevoi și aceste nevoi ar trebui cumva rezolvate de stat. Toate înțelegeau problemele publice ca fiind probleme pe care ele să le rezolve, întrebându-se ”cum mă implic eu, ce pot eu să fac?”. Chestia asta cu responsabilizarea înainte de a cere drepturile era universală la toate. Eu nu țin minte o singură femeie care să fi zis: ”mie mi se cuvine așa!” Iar un al doilea lucru important: Foarte puține dintre ele sunt implicate direct în organizații, dar, în privința activităților neformalizate de zi cu zi, acelea cotidiene, sunt implicate. O întrebare pe care ne-am pus-o noi inițial a fost în ce măsură femei care într-adevăr se doresc responsabile, vor să facă ceva, se implică în ONG-uri și, dacă nu o fac, ce înseamnă asta? Dar dacă pornești de la premisa că ONG-ul trebuie să fie o expresie a implicării în viața socială, atunci ajungi la concluzii greșite…

Mihaela Miroiu: Îi auzi tot timpul pe intelectualii noștri publici și pe politicieni vorbind despre omul de rând pe care trebuie să-l conduci ca pe o turmă. Noi am întâlnit în interviurile alea mai multă cultură politică, inclusiv la femeile de la țară, și autoreflexie în relație cu politica, decât am întâlnit în clasa politică. Oamenii ăstia nu produceau utopii, erau foarte realiști, dar aveau o abordare din aia femeiască, sănătoasă: astea sunt resursele, ce facem cu ele? Avem coșul ăsta cu bănuți, numai atâta, dar hai să vedem cum drămuim banii ca să ne dezvoltăm? Dacă fiecare ar gândi bugetul public ca pe bugetul de familie, acesta fiind, cred, cel mai normal și mai intuitiv mod de a gândi, am ajunge departe. Ce, dacă avem bani puțini nu ne mai dăm copilul la școală?! Nu îl mai ajutăm?! Îl lăsăm pe cel bolnav bolnav, rămânem cu bălăriile în fața curții?! Iar prin analogie discutau problema bugetului local sau a bugetului național…

La focus grupuri le-am pus, tuturor, următoarea întrebare: dacă soțul dumneavoastră, al tău ar câștiga atât de mult sau dacă ați avea mijloace să trăiți și să nu vă mai faceți profesia, să renunțați la muncă, ați renunța? Generația mea și a mamei mele a avut numai răspunsuri revoltate pe alternativa asta. Cum, eu să fiu la mâna altuia?! Asta era reacția. În generația fiicelor, cea de sub 30 de ani, lucrurile s-au schimbat, atunci au apărut și răspunsuri de genul: Da, aș sta acasă! Nu multe răspunsuri, dar dacă la cealaltă categorie nu era niciun astfel de răspuns, în schimb aici erau. Și asta era o treabă care pur și simplu te lăsa mut, femeile între 86-75 ani precum și cele care erau între 50-45 de ani refuzau categoric să-și desprindă identitatea și viața de faptul de a munci, de a fi autonome, de a face parte dintr-un colectiv profesional, de a rămâne cu dimensiunea asta în viața lor.

Maria Bucur: Mai există un alt aspect al răspunsurilor clar diferite pentru generația mai tânără față de mamele și bunicile lor. Când le-am întrebat care este femeia ideală. Multe au legat calitățile femeii ideale de gospodărie, maternitate, dar și să fie corectă, să se implice, să fie independentă, să-și dezvolte potențialul. Dintre cele mai tinere, nu toate, dar un număr semnificativ, au răspuns: să aibă grijă de casă ca atunci când vine bărbatul acasă să fie totul pregătit și frumos! Și, în aceleași interviuri spuneau: știți show-ul acela de la televizor? Și dădeau exemple de emisiuni din care reieșea că modelele lor sunt niște fete frumoase, care sunt ca niște bibelouri, niște păpuși de decor! Cele mai tinere poate că nu se loviseră încă de misoginism, și atunci poate că încă nu luaseră șuturile acelea pe care toate le-am luat la un moment dat și am ajuns unde suntem…

Mihaela Miroiu: Cartea va apărea întâi în limba engleză, dar la un moment dat sperăm să apară și în română, asta e intenția. De ce în engleză? Amândurora ni se pare important ca, la nivel internațional, în momentul în care ai o ofertă științifică de teorie aplicată, politică aplicată, istorie trăită, de analiză care să te ducă la concluzii teoretice de un anumit ordin, să fie și România prezentă ca țară la nivel cazuistic, și, atenție, nu simplificat, nu caricatural, ci într-o analiză de substanță, în care oamenii ăia sunt oameni și-i respecți, nu vii tu din afară să spui ce gândesc ei, ai umilința școlirii, ai umilința învățării împreună cu ei și vrei să le pui în evidență ca valid modul lor de gândire. Pe scurt, sigur că primul andrisant, primul destinatar în condițiile astea este comunitatea specialiștilor în istorie, științe politice, antropologie, sociologie. În engleză o oferim unor categorii incomparabil mai largi de cititori și într-un mod în care foarte rar găsești cărți despre România. Căci la conferințe internaționale apar mereu doar dorințe de a băga într-un pat al lui Procust de preconcepții orice temă despre România!

 

OFERTA POLITICĂ

Mihaela Miroiu: Oamenii spun despre Kovesi ce spun despre Viorica Dăncilă?! Au spus asta despre Raluca Prună, despre Cristina Pașca Palmer, a spus cineva așa ceva? Oamenii cam iau forma vasului în care se află. Dacă o femeie e proastă este pentru că e proastă, nu pentru că e femeie. Părerea mea e că sexul prostului va conta mult mai puțin și respingerea prostiei mult mai mult. Viorica Dăncilă, împreună cu alți miniștri bărbați din acest guvern, au reușit să pună reflectoarele și pe prostie. Eu sunt foarte bucuroasă, e un lucru bun!

Maria Bucur: Când vorbea Mihaela, mă gândeam că parcă vorbește și despre America cu tot ce spune. Când a fost ales Trump, ca mulți dintre noi, cei din America, m-am deprimat foarte tare… În schimb, există și oameni cum este guvernatorul Californiei, Jerry Brown, care a ajuns și aici, în România, un om de-o cultură monumentală și de-o deschidere politică excepțională. Pe mine m-a găsit printr-o prietenă a mea care se ocupă de Bulgaria, m-a sunat și mi-a explicat că vine patru zile în România și că ar vrea să se întâlnească, în mod privat, cu niște persoane reprezentative… Mihaela, în mod deosebit, având multe contacte, a facilitat aceste întâlniri și s-a întâmplat să fie chiar perioada guvernului tehnocrat Cioloș. Jerry Brown s-a întâlnit cu Raluca Prună, au stat vreo cinci ore de vorbă, iar persoana care l-a impresionat cel mai mult din România a fost Codruța Kovesi.

 

MUTĂRILE

Mihaela Miroiu: M-am mutat la Sibiu. După ce mă voi retrage total din profesorat, voi sta tot timpul acolo, dar stau cât pot de mult și acum. Este acolo un cerc de oameni minunați, nu merg în necunoscut, ci am un cerc de prieteni foarte buni, un cerc cultural excelent în care mă simt bine. În rezumat, m-am săturat de neseriozitate, de aceea plec din București, eu nu mai pot trăi într-o lume complet neserioasă și șmecheră, căci asta face aici masă critică comportamentală. Vreau să trăiesc între niște oameni pentru care cuvântul este cuvânt, promisiunea e promisiune, în care să nu știu cum o cheamă pe primară și pe șefa consiliului județean pentru că-și fac treaba atât de bine, încât nu explodează nimic în jurul lor. Vreau și eu să văd că există o viață normală, pe care în București nu o poți trăi.

Maria Bucur: Eu sunt măritată cu un american și am doi copii americani. Pentru mine întoarcerea definitivă în România nu e posibilă, însă venirea în țară este o chestiune naturală, de necesitate personală, la nivel sufletesc, intelectual. Prietenia cu Mihaela îmi creează și multe alte legături, practic am la fel de mulți prieteni la București, câți am la Bloomington. Însă familia mea este acolo. Mama și tata stau în Florida, fratele meu în California, dar bărbatul meu este din Bloomington, unde trăim, și toată familia lui de patru generații este acolo. Pentru mine, acel loc este acasă. În plus, ne-am făcut o casă într-un loc feeric, stăm într-o pădure, am găsit locșorul acela și ne-am construit mai întâi o căbănuță, care este acum studioul de muzică al bărbatului meu, pentru că el este muzician, iar după aceea ne-am făcut o casă mai mare. Vin căprioarele în spatele casei în fiecare zi, este un spațiu pe care chiar și în Statele Unite este greu să-l găsești, am fost suficient de norocoasă să găsesc acel loc de feerie, pentru care mulțumesc lui Dumnezeu că există. În rest, se poate călători foarte frumos și aici…

Mihaela Miroiu: În afară de soțul meu, cu care îmi petrec viața, persoana cu care îmi petrec cea mai mare parte din timp este Maria. În plus, eu prefer pentru istoriografia română de o mie de ori ca Maria să fie istorică americană pentru România. Dacă nu vrem să ducem o viață tribală, trebuie să ne bucurăm că există oameni de calibrul ei care să ne ajute să ieșim din anonimatul istoric și să ofere lumii întregi ceea ce lucrează legat de istoria României. Și ea o face într-un mod strălucit, deci eu cred că pentru toți e mai bine așa! Eu să rămân aici, ea să fie acolo…

DRAGOSTEA

Maria Bucur: Soțul meu este american și l-am cunoscut la sfârșitul primului semestru de studii doctorale. El este muzician, și deși avem o relație în care el are pasiunile lui, eu le am pe ale mele, ceea ce ne aduce împreună tot timpul este muzica, asta a fost o constantă în viața noastră, mai ales că și eu am studiat muzică clasică aici, în România. El este un om extrem de talentat și cu un bun gust din punct de vedere muzical impecabil. Face percuție, dar cântă și la chitară. Ani de zile am fost extrem de stresată în prezența lui ca muziciană, pentru că mi se părea că nu pot să cânt jazz în viața mea, dar, din aproape în aproape, a mai introdus el niște metode și acum cântăm toți patru, împreună, căci avem și doi băieți muzicieni, de 14 și 17 ani, amândoi foarte talentați. Eu am studiat vioara, aici, la liceul care se numește acum Dinu Lipatti, iar băiatului mai mare i-am dat vioara mea, pe care cu multe eforturi am adus-o din România, și acum e a lui. A fost cel mai prețios obiect pe care l-am avut și o să-l am vreodată. E o vioară bună și e vioara mea cu care am crescut, e ca o prietenă veche. Și acum este a lui, el cântă la vioară. Eu am trecut la bass, cel mic cântă la banjo și la saxofon, bărbatul meu cântă la tobe și la chitară, și acum avem o mică formație. Bine, acum copiii au evoluat, sunt adolescenți și spun: mama și tata, nu e chiar atât de ca lumea să vii în public să cânți cu părinții, dar, din când în când, de dragul soacrei mele sau al prietenilor, mai facem o cântare împreună cu toții și cântăm ca familie. Este activitatea mea favorită, când putem să fim împreună în felul acesta. Relația mea cu bărbatul meu pe asta s-a construit, pe muzică. Este un om extrem de inteligent și care, în sensul bun al cuvântului, nu mă iartă, ci mă taxează. De exemplu, când vin de la școală cu probleme de serviciu care mie mi se par foarte importante, dar țin de bucătăria internă a instituției în care lucrez, el pur și simplu râde de mine: ”Pe bune? Fii serioasă! Uite aici pădurea, căprioarele, un pahar de vin și te-ai liniștit!” El este terapia mea zilnică și, dacă nu-l aveam pe el, cred că nu ajungeam unde am ajuns, și în sens intelectual, dar și de balanță interioară a tuturor pornirilor mele care sunt destul de obsesive în privința părții intelectuale. Are un simț al umorului la care ne potrivim foarte bine. Plus, iubește copiii cu pasiune, deci acolo încrederea pe care o am în el este absolută! Și am făcut un parteneriat cap-coadă, la noi în casă n-a fost niciodată discuție legată de ce faci tu, ce fac eu… Tu ai timp, te ocupi de asta… Eu gătesc, tu schimbi copilul, eu fac curățenie, tu te duci cu copiii la doctor, eu fac cumpărăturile, tu tai iarba prin grădină, întotdeauna e în felul acesta, și atunci totul merge ușor.

Mihaela Miroiu: La vârsta mea iubirile sunt mult mai cuprinzătoare și se apropie mai mult de filia și agape, celelalte rămân amintiri, se trec în fondul istoric principal. (râde) Eu am făcut în paralel cu școala și Școala de Arte Plastice, care era împreună cu Școala de Muzică. M-au făcut cetățeană de onoare a orașului Hunedoara și am sărbătorit evenimentul acesta între prieteni, în jurul unei mese, la care, cu excepția unei jurnaliste, a fiului și nurorii mele și a lui Adrian, toți ceilalți din jurul mesei fuseserăm colegi de la grădiniță, și toți am făcut Școala de Muzică și Arte Plastice și asta ne-a făcut să rămânem prieteni pe viață. În fiecare an organizam expoziții și concerte împreună, cooperam tot timpul, și am înțeles că lucrurile astea pe care le faci creativ, în care ești tu însuți, nasc prietenii de substanță pe viață. Iar cu colegul meu din facultate m-am măritat acum 42 de ani! După cum se vede, am o consecvență enormă față de colegi. (râde) Și în prietenie. Îmi era teamă că se epuizează capacitatea mea de a mă împrieteni de-adevăratelea. Maria mi-a dres fundamental această teamă, a venit într-un moment în care îmi ziceam, „cam asta a fost”… Dar eu cred în continuare că puterea noastră și dorința noastră de a iubi este constantă, nu seacă niciodată, dar formele pe care le ia împlinirea ei sunt diferite. Multe au legătură și cu experiența, și cu vârsta… Pe unele le reprimi, pe altele le dezvolți, altele pică de la sine, dar, categoric mi se pare un lucru de o goliciune cumplită să treci prin viața asta fără să iubești ori de câte ori poți, oricât de mult poți, în orice fel poți!

 

 

Categorii:
Personalitati

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *