Caricaturistul Mihai Stanescu este cel mai iubit dintre indraznetii care-si permiteau sa ironizeze regimul comunist. Ne obliga sa zimbim in vremuri cind colturile gurii pareau pe veci invinse de gravitatie. Si-am fi putut jura cu totii, in anii aceia, ca, daca ne vom recapata libertatea, il vom rapi din dragoste si-l vom purta pe brate, ca sa-l asezam in galeria marilor valori. A celor care, pentru ca ne-au tinut in viata prin arta si curajul lor, merita pentru totdeauna multumirile si dragostea noastra. Dar, dupa Revolutie, recunostinta romanilor s-a mai atrofiat…
Ma chinuiesc mult la un desen ca sa para prost desenat si spontan
Marea Dragoste / Tango: De la cine mosteniti talentul? Ce au fost parintii dumneavoastra?
Mihai Stanescu: Parintii mei au fost tarani saraci. Si nu s-au imbogatit nici dupa Revolutie, pentru ca tatal meu a murit in razboi, iar maica-mea e prea in virsta ca sa se mai apuce de business. M-am nascut la tara, linga Mizil, orasul unde Catarama are o fabrica de saltele Relaxa.
Marea Dragoste / Tango: Si unde s-a nascut Diana Lascarescu.
MIHAI STANESCU: Asa e, de acolo e si Diana Lascarescu. E cel mai urit si cel mai sarac si mizerabil oras din tara – asa am citit in presa si asa este, pentru ca sint multi bolnavi de SIDA acolo, toti sint saraci. Apoi am plecat la oras cu maica-mea, la Buzau, si am locuit pe o strada aproape de cimitirul in care se aflau doua sculpturi originale ale lui Brancusi, „Rugaciunea“ si bustul unui avocat, Stanescu, lucrari care au stat acolo ani de zile, fara sa stie lumea ca sint originale. Daca erau alte vremuri, probabil ar fi fost foarte usor sa le pui intr-un camion si sa le duci la New York. Au stat pina in anii ’70, acum sint niste replici acolo. Am terminat scoala si liceul la Buzau si, in loc sa ma duc la facultate sa ma fac doctor sau farmacist, cum voia maica-mea, ca asa era la moda atunci, eu am plecat la Iasi sa fac liceul din nou, la arte plastice.
Marea Dragoste / Tango: Cum erati pe atunci, rideati mult, ii faceati pe cei din jur sa rida, va remarcaserati deja pentru umor si pentru capacitatea de a vedea lucrurile altfel?
MIHAI STANESCU: Nu, atunci nu era nici televiziune ca sa te lansezi, sa te vada lumea ca ai talent la muzica, sau la desen sau la orice altceva. Am urmat un cerc de arte plastice, am facut pictura cind eram mic, iar caricatura m-am apucat sa fac zicindu-mi ca asta este viitorul meu, pentru ca, oricit de prost ai desena, e o caricatura, deci se poate. Credeam ca nu trebuie sa ai talent ca sa faci caricatura. Nici acum nu prea stiu sa desenez, lucru pe care pot sa-l spuna si colegii mei caricaturisti. Nu sint un desenator, dar am idei.
Marea Dragoste / Tango: Dar colegii caricaturisti deseneaza mai bine?
MIHAI STANESCU: Ei deseneaza mai elaborat, eu desenez stingaci, asa pare la prima vedere. Insa eu ma chinuiesc mult la un desen ca sa para prost desenat si spontan. Nu stau sa stric un desen, sa muncesc mult la el, daca simt ca nu iese ceva. Asa spunea si pictorul Nicolae Grigorescu: „Daca nu transpiri cind faci ceva, mai bine las-o.“
Marea Dragoste / Tango: Deci, pina la urma, v-ati dus la Iasi si ati facut liceul de arte plastice…
MIHAI STANESCU: Da, am facut liceul de arte plastice. Maica-mea nu m-a lasat, asa ca m-am dus la gara si m-am urcat pe vagon, pentru ca nu aveam bani de tren.
Marea Dragoste / Tango: E-adevarat, ati mers pe tren?
MIHAI STANESCU: Da, si-am mers cu soldati, cu muncitori, sus pe tren. Pe-atunci se mai mergea pe vagoane, fara bilet. Noroc ca m-a prins conductorul cind eram aproape de Iasi, era noapte si m-a dat jos de-acolo, altfel ma loveam de un tunel, ca stateam in picioare. Am intrat direct in anul II, m-au primit pentru ca au spus ca sint destul de talentat, trebuia sa mai dau o proba la sculptura, dar, pentru ca nu aveam bani, nu aveam ce minca, am plecat acasa. Intre timp, imi trimisese maica-mea 100 de lei, dar au ajuns dupa ce am plecat eu de-acolo. Am continuat scoala la Bucuresti inca un an, am facut Institutul de Arte. Inainte se faceau 6 ani, in primul an faceai de toate, pictura, sculptura, grafica, arta decorativa, iar in al doilea an rectorul te intreba ce vrei sa urmezi. Toti voiam pictura si sculptura si, pina la urma, rectorul ne-a spus: „Uitati, nu e bine ce vreti voi, pictura si sculptura. Numai profesorii de la grafica au automobile personale, ca ei au bani mai multi.“ Si-atunci ne-am dus la grafica toti. Asa am ales grafica. Am facut grafica publicitara la Institut…
Marea Dragoste / Tango: Dar exista grafica publicitara pe vremea aceea?
MIHAI STANESCU: Nu exista grafica publicitara, dar existau sectii de grafica publicitara si puteai sa faci, dupa ce terminai, un pliant, un afis de film, pentru CEC, asigurari, sau pentru manifestatiile de 1 Mai si 23 August. Am facut citeva afise pentru filme la „Directia difuzarii filmelor“, dar tot asa, in stilul meu, daca nu-mi placea un film pe care trebuia sa-l ilustrez, faceam afisul in asa fel ca sa nu se duca lumea la el. Si s-au suparat. Eu il concepeam in asa fel, incit daca vedeai afisul ala nu te mai duceai la filmul respectiv. Mi-aduc aminte ca era un film romanesc, „Pantoful Cenusaresei“, facut de un veteran al cinematografului romanesc, Jean Georgescu. Dar l-a facut prost, nu stiu de ce a vrut el sa mai faca un film, caci cele din anii ’30 erau bune, asta era un kitsch, si de asta nu am vrut sa se duca oamenii sa-l vada. S-a suparat si el, dar mi-a placut ca l-am facut. Publicitate n-am facut, dar nici nu prea aveai ce publicitate sa faci. Acum as fi vrut sa fac, in timpurile astea, dar n-am fost solicitat, si-atunci am inceput sa-i critic pe astia care fac publicitate, am facut si o carte care se cheama „Manual de publicitate – vol. II“. Volumul I nu l-am scos, ca mi s-a parut mai interesant asa. Am facut o critica tovaraseasca, amicala…
Marea Dragoste / Tango: Cum ati devenit atit de cunoscut inainte de Revolutie?
MIHAI STANESCU: Apropo de „foarte cunoscut“, am dat un interviu unei tinere ziariste si la sfirsit m-a intrebat: „Dar ati facut si caricatura, dumneavoastra?“ Si eu zic: „Da, am facut ceva.“ Sau m-am intilnit pe strada cu o doamna: „A, domnul Nichita Stanescu?“ Zic: „Da, eu sint.“ „Ce mai faceti?“ „Ce sa fac, scriu poezii.“ „Scrieti si poezii?“
Marea Dragoste / Tango: Oamenii sint asa intr-o deruta…
MIHAI STANESCU: Ei, nu stia exact daca ma cheama Traian Stanescu sau Nichita Stanescu. Dupa ce am terminat facultatea, am intrat la Ministerul Turismului, unde am stat citiva ani, apoi mi-am dat demisia si am divortat.
Marea Dragoste / Tango: Stati putin, ca nici nu mi-ati spus ca v-ati insurat, cum ati divortat? De cine?
MIHAI STANESCU: Uite de cine. (Imi arata in carte fotografia sa de la nunta, in costum de ginere, linga o mireasa. Explicatia de sub fotografie este: „Eu, impreuna cu o cunostinta.“ Si ridem amindoi…)
Sint demodat, nu mai au haz desenele mele, pentru ca sint vechi
Marea Dragoste / Tango: Sa revenim. Care a fost momentul care v-a adus in atentia oamenilor?
MIHAI STANESCU: S-a intimplat ca m-am dus la revista „Urzica“ sa particip la un concurs de caricatura si am luat premiul II. Si cind m-am dus sa-mi iau premiul mi-au spus ca nu mi-l mai dau, pentru ca desenul seamana cu al nu stiu cui, ca a facut cineva o reclamatie. Cam asta a fost debutul meu la revista „Urzica“. Dupa aceea, prin anii ’80, am inceput sa trimit lucrari la concursuri internationale, am luat premii… Si eu ma comportam ca un om liber, adica eu desenam ce voiam, nu mi le publicau, umblam cu ele in geanta, le aratam la lume pe strada. Luasem un premiu in ’82, in Japonia, unde fusesera vreo 10.000 de concurenti. M-au laudat si in presa la noi. Imediat dupa ce m-am intors, am scos o carte, un album care n-avea titlu, se chema „Mihai Stanescu“. Am profitat atunci, pentru ca Ceausescu tocmai hotarise ca nu mai este cenzura, ca fiecare institutie raspunde de ceea ce face. Si eu imediat am scos cartea, am dus-o la noi la Uniune, am semnat-o noi, am tiparit-o la noi la tipografie si am vindut-o la Fondul Plastic. La lansare, la Caminul Artei, au fost 5 persoane (eu, doua fete si familia Dinescu). Dupa o zi, a aflat lumea si a inceput sa cumpere. Dupa vreo patru zile, a aflat si ministrul Culturii, doamna Suzana Gidea, si a interzis-o, a dat pedepse pe la Uniunea Artistilor, i-a pedepsit pe cei care au semnat. Mie nu a putut sa-mi faca nimic, pentru ca luasem deja un premiu afara si de-abia ma laudasera. Dar a venit Politia acasa la mine, au deschis, au intrat in lipsa mea, au cautat carti. Acest album s-a tiparit in 5000 de exemplare, 4000 s-au vindut in patru zile si 1000 le-au retras. Au procedat prost, pentru ca, totusi, cartea s-a multiplicat si asa am devenit eu celebru.
Marea Dragoste / Tango: In ce an era?
MIHAI STANESCU: In 1982. In ’85, am incercat sa mai fac o carte care se chema „Umor 50%“, pentru ca se facea economie la caldura, la mincare, la gaze, la toate, si-am spus ca si la umor trebuie sa facem ceva economie. S-a tiparit, dar n-a mai apucat sa iasa din tipografie. Amindoua au fost scoase dupa Revolutie si s-au vindut.
Marea Dragoste / Tango: Si totusi, din ce traiati?
MIHAI STANESCU: Ca toti artistii, lucram la Fondul Plastic, faceam carti postale, luam premii afara, au fost vreo 30-40 de premii.
Marea Dragoste / Tango: Va trimiteau banii aici?
MIHAI STANESCU: Nu mi-i trimiteau, dar, uneori, reuseam sa mai ies, faceam greva foamei sau altceva si imi dadeau voie sa ma duc la festivitate sa iau premiul.
Marea Dragoste / Tango: Ati facut greva foamei?
MIHAI STANESCU: Am anuntat-o, dar n-am apucat s-o fac, pentru ca mi-au bagat pasaportul pe sub usa. Mai erau si tovarasi care apreciau umorul meu si ma mai ajutau citeodata sa obtin viza in ultima clipa, chiar cu o ora inainte de a pleca avionul. Odata, am ajuns la aeroport si, cind m-au bagat la computer, au vazut ca e ceva in neregula cu mine si au intirziat decolarea. Am plecat mai tirziu, ca intii au intrebat la Bucuresti daca sa-mi dea voie sau nu. Am multe episoade din acestea. Si, daca am vazut ca sint interzis, am inceput sa-mi trimit cartile prin prietenii de la ambasada Americii si au fost publicate in Franta. In ’88 m-am si dus acolo, am vorbit la Europa Libera, am vorbit ce mi-a venit. Am ajuns aici cu 11 exemplare din cartea mea care se chema „Rire en Roumanie“ si mi-au confiscat la granita, la Arad, toate cartile. Era gata sa plece trenul si strigau politistii pe linga tren: „Care esti Stanescu?“ M-am dat jos din tren si le-am spus „Eu sint“. „Nu ti-e rusine? Am primit ordin sa-ti confiscam tot, ca vorbesti pe-acolo.“ Si am ramas fara carti. Dupa Revolutie, m-a chemat secretara de la Uniune si mi-a spus ca sint niste carti in dulap. Am mai creat un album care se cheama „Acum nu e momentul“, in iunie ’89, si l-am multiplicat la Biblioteca Americana, la Uzina de Mecanica Fina, unde aveau fotocopiatoare. Si de-asta stia lumea despre el si, dupa Revolutie, prima carte care a aparut in Romania a fost a mea, la inceputul lui ianuarie, pentru ca-si retrasesera toti scriitorii cartile, ca sa-si scoata din ele compromisurile pe care le facusera. Eu, daca o aveam gata si n-aveam nimic de scos, era libera toata Casa Scinteii, am tras-o in 100.000 de exemplare.
Marea Dragoste / Tango: Ati fost sigur ca o sa vindeti 100.000 de exemplare?
MIHAI STANESCU: Da, si n-au ajuns. Am facut lansarea la Sala Dalles, dar mi-am luat numai vreo 5000 de exemplare sa semnez pentru lansare, ca n-am stiut ca o sa fie atita lume. Si au ramas multi fara, dar au cumparat-o dupa aceea. Au fost scoase si cele doua albume retrase, si asa am reusit sa fiu cunoscut. Si-acum am niste satisfactii. Intr-o zi, a venit la mine, la butic, un homeless din asta care doarme pe strazi si miroase a vodca si mi-a spus: „Dom’le Stanescu, cind eram eu la inchisoare, prin anii ’80, cartea dumneavoastra o aveam acolo in celula si toata ziua o citeam.“ Si a-nceput sa-mi povesteasca toate o suta si ceva de desene, le stia pe dinafara, pe unele le uitasem, si mi-a placut, i-am dat niste bani. De-asta n-as fi ramas in strainatate, pentru ca as fi putut, mi s-a oferit o garsoniera la Paris de catre ministrul Culturii, dar nu am vrut. Ce puteam sa fac acolo? Ce poti sa faci daca nu esti nascut acolo, nu stii limba perfect, cu fineturi si jocuri de cuvinte, si nu cunosti bine politica, daca vrei sa faci glume din astea, cu text? Eu puteam sa am piscina, si la Los Angeles a vrut cineva sa ma angajeze, dar eu preferam sa vin aici, sa ma opreasca lumea pe strada, sa-mi spuna „te iubim“. Lumea ma stia de la expozitii, pe care nu as fi reusit sa le fac daca nu as fi insistat cu reclamatii si cereri peste cereri. Conducerea Uniunii Artistilor Plastici imi spunea: „Ce, vrei sa ne desfiinteze din cauza ta? Cuminteste-te! Ne-ai bagat in rahat cu cartea aia a ta.“ S-a vorbit si la Europa Libera. Anul trecut, am avut expozitie in Bucuresti. Majoritatea vizitatorilor, din cei 10 care au venit, erau studenti pe vremea cind aveam eu succes cu expozitiile. Mai vin si tineri care stiu ca vind cani si fac texte pe cani sau pe tricouri. E greu sa-i apropii de umorul meu. Sint demodat, nu mai au haz desenele mele, pentru ca sint vechi. Dupa Revolutie, mi-ar fi placut sa fac publicitate si-am si facut ceva business la inceput. Am avut ideea sa-mi fac un butic in care sa-mi vind ideile, sa am o expozitie permanenta, de-aia mi-am deschis magazinul. La inceput nu mi-au dat spatiu. Am inchiriat o trasura de la Cinematografie si am vindut in ea, pe Calea Victoriei, dupa aia am inchiriat o Salvare si am scris pe ea „Caricaturiste sans frontières“.
Mi-a dat-o ministrul Sanatatii, Bogdan Marinescu, cel care a mosit-o pe Andreea Marin, directorul de la Giulesti. S-au suparat doctorii ca stau in Salvare si vind tricouri si, intr-o noapte, au venit si au acoperit cu vopsea sigla lor. Pina la urma, Halaicu, care era atunci primarul Capitalei, mi-a dat acest spatiu, care era o tutungerie inainte, si mi-a si pus conditia sa nu schimb profilul magazinului. Am fost de acord, si-am vindut numai la fumatori. Acum sint aproape de faliment, pentru ca au aparut foarte multi care ma imita. La inceput, acum 10-12 ani, doar eu avusesem ideea cu canile. Acum vind toti, dar nu pe ale mele.
Marea Dragoste / Tango: Si v-au luat si textele.
MIHAI STANESCU: Mi-au luat si textele. Am vazut o cana, la Costinesti, exact ca a mea, doar ca nu avea semnatura. Si am intrebat: „De ce aici costa 7 lei si la Bucuresti 3 lei?“ „Pentru ca n-are semnatura, de asta e mai scumpa“.
Marea Dragoste / Tango: Spuneti-mi cind v-ati indragostit prima data, cind ati trait prima iubire si cit de rau v-a incurcat umorul in dragoste?
MIHAI STANESCU: Dupa ce am terminat facultatea, am fost repartizat la ONT, faceam grafica acolo. Dupa vreo 5 ani, mi-am dat demisia, pentru ca am spus ca nu am timp sa ma indragostesc daca ma cheama in fiecare zi la ora 7 la serviciu. Si mi-au spus: „Daca asta-i motivul, iti aprobam demisia“. M-am dus la mare, m-am indragostit, m-am intors peste un an, m-au primit la serviciu, dar am pus conditia ca ma intorc daca ma trimit de 7 ori pe an in strainatate. Si au fost de acord. Asa m-am angajat la serviciul de expozitii. Concepeam standuri la tirgurile de turism din strainatate si am calatorit destul. La serviciu, la ONT, la ministerul Turismului, am si cunoscut-o pe a doua mea nevasta. Pe prima am cunoscut-o la liceu, la Iasi. Ea a insistat sa se marite cu mine si ne-am casatorit la Buzau. Era studenta la Conservator, in anul I, eu eram la facultate. Am stat amindoi la camin. Administratorul zicea ca de asta ne-am casatorit ca sa avem unde sa stam mai lejer.
Marea Dragoste / Tango: La citi ani v-ati casatorit prima data?
MIHAI STANESCU: La 21-22. Dupa ce am terminat facultatea, a trebuit sa plec in armata 6 luni. Si, cit am stat eu in armata, ea s-a indragostit de altcineva, care merita, probabil. Cind m-am intors, mi-a spus. Si ne-am despartit. El era un sportiv deja cunoscut, s-a dus cu el in America, eu eram un absolvent de facultate necunoscut. Poate n-aveam nici calitati de sot.
Marea Dragoste / Tango: Dar v-a durut foarte tare?
MIHAI STANESCU: Da, m-a durut, cred ca da, o sa ma uit in memoriile mele, ca acolo mi-am notat.
Marea Dragoste / Tango: Aveti un jurnal?
MIHAI STANESCU: Da, numai cind sint trist fac jurnale. La ONT, unde m-am angajat, am cunoscut-o pe a doua nevasta, cu care am facut si un copil, si cu care am stat cam 6 ani. Casatoriile mele tin cam 6 ani, iar amorurile 6 luni, asa mi-am dat eu seama.
Marea Dragoste / Tango: Si perioada de vindecare de cit este?
MIHAI STANESCU: Cam tot de 6 luni, un an, cam asa. Dupa 6 ani am divortat de comun acordul ei, aproape m-a parasit, nu mi-a placut. Eu am plecat, ne-am despartit, dar ma vedeam cu fiica-mea aproape zilnic. In ziua in care am divortat, mi-am dat si demisia de la serviciu, pentru ca nu puteam sa stau cu fosta nevasta acolo. Si, peste doua saptamini, mi-am deschis prima mea expozitie personala, in 1978. Atunci am luat si primul premiu international. Asa cum zicea si Cioran, cind esti intr-o anumita stare, esti mai creativ. Dictatura te intareste, democratia te moleseste. Dupa Revolutie, n-am mai desenat, n-am mai facut caricaturi, pentru ca nu mai aveau impact si nu ma interesa sa fac un lucru pe care putea sa-l faca oricine fara sa riste nimic. Noi, artistii din Est, eram cei mai premiati afara, aveam lucrarile cele mai serioase, mai dramatice. Foarte multe dintre desenele mele reprezentau ziduri. Dupa revolutie, nu mai aveai cu ce sa impresionezi. N-am mai lucrat decit vreo 6 luni la „Evenimentul Zilei“, si inca 6 luni, acum vreo doi ani, la ziarul „Adevarul“. Dar nici nu sintem atit de bine apreciati sau platiti ca sa fim tinuti intr-o editura sau intr-o redactie. In America, mi-am dat seama cum sint rasplatiti caricaturistii de la diverse ziare. In ’84, am obtinut o bursa de o luna de zile de la ambasada Americii. Am facut cerere la Uniune sa-mi dea bani de drum, caci americanii plateau doar sejurul. Iar conducerea Uniunii mi-a raspuns ca imi plateste numai dusul. Probabil ca s-au gindit ca nu ma mai intorc, asa ca intorsul a trebuit sa mi-l platesc eu, costa vreo 6.000 de lei atunci. Am fost acolo, am avut ghid interpret, aveam 120 de dolari pe zi si am facut vizite la toate marile redactii si mai vorbeam cu angajatii de-acolo. Aveau 6.000 de dolari pe luna, plus ca, daca le aparea desenul si in alte ziare de limba engleza de pe glob, mai primeau cite 400 de dolari pe bucata. Jumatate mergea la sindicat si la impozite si restul le raminea. Asta apropo de situatia noastra, nu ca n-as fi fost bine platit. La „Adevarul“ cunosteam patronii de dinaintea lui Patriciu si mi-au dat cit am cerut. Dar am plecat de-acolo pentru ca au schimbat ziarul, si caricatura mea a fost machetata pe undeva pe la mijlocul ziarului. Trebuie sa fie pe prima pagina o caricatura, e ca un editorial. Dupa Revolutie, buticul meu a mers bine, cu banii cistigati atunci, traiesc si azi (14.02.2008). De-atunci n-am mai reusit sa economisesc. E bine cind esti talentat, dar imi pare rau ca e mai cunoscuta Zavoranca, care a fost colega de clasa cu fiica mea, decit mine.
Marea Dragoste / Tango: Mai aveti idei?
MIHAI STANESCU: Am idei in continuare, pacat ca n-am fost solicitat in publicitate. Am lucrat la inceput, prin ’98- ’99, pentru o companie de telefonie mobila si mi-aduc aminte ca mi-au cerut sa fac 12 desene pentru 12 cartele reincarcabile. Am lucrat vreo jumatate de zi, m-am dus la directorul lor francez sa le arat si ma gindeam cit sa cer, sa cer 150 de dolari bucata, dar n-am mai cerut. M-am dus la el si am spus ca nu stiu cit sa cer si m-a intrebat: „1500 de dolari bucata e bine?“ „E bine“. Cam asa negociam eu, asa am negociat si cu PRO TV, caci am lucrat si cu ei. Cind am impachetat Guvernul, in 1996, crezind ca Ciorbea va fi un cadou de Craciun, dar s-a dovedit ca n-a fost, nici Primaria si nici Guvernul nu au avut bani, a trebuit sa plateasca PRO TV, Adrian Sirbu, pentru ca eu mai colaboram la ei. M-a intrebat cineva: „Cum colaborezi cu ei, cum te platesc?“ „Bine, negociez.“ „Si cum negociezi?“ „Pai, ei spun un pret si eu mai scad.“ Mi-aduc aminte de o firma, „Scala“, care se ocupa de softuri, director era un irlandez si m-a chemat sa fac o invitatie pentru petrecerea lor de vara. M-a intrebat cit vreau si i-am spus sa negociem, cum faceam la PRO TV, ei spuneau o suma, eu mai scadeam. „150 de dolari e bine?“ m-a intrebat directorul. „E bine, nu mai scad!“, am zis. Sigur ca unii m-au mai pacalit, le-am mai propus publicitate la agentii, la Saatchi&Saatchi le-am dat ideea, ei mi-au folosit-o si-au zis ca e a lor si nu mi-au dat nici un ban. Ei au luat 300.000 de dolari de la Mobilrom si mie nu mi-au dat nimic. Si i-am tot criticat, timp de 10 ani. Acum, peste 6 luni, nu-i voi mai critica pentru ca am facut un contract cu ei prin care am voie sa-i critic, sa-i demasc, sa-i fac de ris timp de 10 ani. Dupa aceea, daca mai continuu, risc sa fiu dat in judecata, si-acum in iulie trebuie sa ma opresc.
A venit la Buzau sa ma ceara de barbat
Marea Dragoste / Tango: De ce v-ati casatorit?
MIHAI STANESCU: M-am casatorit pentru ca eram chiar indragostit. Am cerut-o din prima zi (pe a doua sotie) si ea a zis „da“. Prima m-a cerut ea. Si a treia, care nu mi-a fost sotie cu acte, m-a cerut ea, dar n-am vrut eu. Era o frantuzoiaca, ma vazuse pe Canalul 2 la Televiziunea franceza cind am lansat doua albume acolo. Am avut o publicitate foarte buna, pentru ca editorul meu avea multe relatii in media si am aparut in toata presa. A venit la mine la hotel, a fost si la vernisaj la Georges Pompidou. Sint cam singurul roman, cred, care a avut expozitie acolo. Deci frantuzoaica m-a vazut, m-a sunat la hotel, voia sa ne vedem, stia si ceva romaneste, avea rude de origine romana. Urma Filosofia, a scris si despre Romania, a fost aici in 1987 cind a fost greva celor de la Brasov si a scris in presa franceza. In 1989, a venit in tara si a venit si la Buzau sa ma ceara de barbat, la maica-mea. Eu n-am fost de acord, pentru ca ea avea 21 de ani, eu aveam vreo 49-50 si, in plus, voia sa ramin in Franta. A venit aici, a avut ceva probleme la aeroport pentru ca s-au prins ca ea e aia care a scris despre greva de la Brasov, pina la urma a intrat, dar ne-au urmarit politistii vreo saptamina, am dus-o prin satele din jurul Bucurestiului cind se demolau ca sa se faca blocuri, pe la Balotesti, a facut poze. Am dus-o si la Buzau, maica-mea a cunoscut-o, dar a spus ca e prea mica.
Marea Dragoste / Tango: Dar cum ati putut sa va puneti de-a curmezisul iubirii?
MIHAI STANESCU: Ea a pus o conditie, sa stau in Franta, ori eu n-aveam aceasta dorinta, sa plec din tara, pentru ca eu eram patriot si pentru o femeie nu stiu daca merita sa-ti parasesti tara. Mai ales cind te gindesti ca s-ar putea sa te paraseasca si ea pe tine.
Marea Dragoste / Tango: Credeti ca exista obstacole reale in calea iubirii sau cele care nu rezista nu sint iubiri adevarate si-si gasesc doar pretexte ca sa se termine cumva?
MIHAI STANESCU: Eu probabil ca aveam un pic de rationament in mine pentru ca ma gindeam: ce fac eu? Ea e studenta, e colaboratoare, n-are o slujba stabila, eu ce bani pot cistiga in Franta. Desi ministrul Culturii voia sa ma opreasca acolo, pentru ca stia ca aici eram interzis.
Marea Dragoste / Tango: Ati banuit ca ati putea fi un exemplar de colectie pentru o fata romantica?
MIHAI STANESCU: Nu stiu. Sigur ca pe mine m-au iubit femeile pentru ca eram cunoscut, nu pentru ca eram brunet, inalt si cu ochii verzi, eram constient de asta. Bineinteles, dupa ce am divortat, pentru ca nu am fost celebru cit timp am fost casatorit.
Marea Dragoste / Tango: Dar ati fost un barbat frumos…
MIHAI STANESCU: Numai miercurea. Am mai spus intr-un interviu din „Evenimentul Zilei“, de pe prima pagina, ca sint obsedat sexual miercurea. In alt interviu intr-o revista am spus ca m-as insura cu cineva, dar sa indeplineasca doua conditii: sa-mi faca cafea si sa se minuneze de mine. Si m-a sunat cineva de la Bacau si mi-a spus ca stie sa faca cafea si c-o sa se minuneze. A fost o gluma, asa. Eu n-am avut niciodata nici un prieten baiat, decit prin anii ’60, am avut un amic cu care ma intelegeam, era grafician, aveam ce vorbi, nu ne plictiseam, vedeam amindoi aceleasi lucruri. Pacat ca nu a avut o casnicie buna si s-a spinzurat pina la urma, cu toate ca avea un copil de doi ani. Colegii mei de pe palier, artistii, unde aveam noi ateliere, voiau sa ma aiba in anturaj, dar eu n-am avut timp nici sa beau, nici sa birfesc, am preferat sa stau in atelier, vreo opt ani. Acolo am si locuit, ca n-aveam casa. Nu stiu daca e bine asa, pentru un barbat. Si a trecut timpul, nu m-am mai gindit.
Marea Dragoste / Tango: Fiica dumneavoastra cu ce se ocupa?
MIHAI STANESCU: A facut tot Arte Plastice, la Londra. In ’92, s-a dus acolo, a dat fara sa ma intrebe, si a intrat. A avut expozitii si in America si la Londra, a publicat desene in ziare ca „The Guardian“, „Times“, dar si acolo, daca nu esti de-al lor, nu prea reusesti. Am avut si colegi care au stat in Anglia foarte mult, dar nu au reusit. Fiica-mea s-a gindit sa-si faca o cafenea mai artistica, ii place sa inventeze, sa descopere, sa faca patiserii frantuzesti, englezesti. La sfirsitul lunii o sa-si deschida cafeneaua la Londra si-o sa ma duc si eu. Este pasionata. Cafeneaua e intr-un cartier in care se vorbeste in 100 de limbi, un cartier cu negri, turci, kurzi, romani, polonezi si alte nationalitati. Vrea sa transforme si cartierul ala, s-aduca lume buna din centru, sa vada lumea ca a facut o chestie cum nu mai exista acolo.
Marea Dragoste / Tango: Dupa fata din Franta, cum a fost? V-ati recasatorit?
MIHAI STANESCU: Nu.
Marea Dragoste / Tango: De ce?
MIHAI STANESCU: Nu stiu de ce, poate din egoism, pentru un artist e mai greu sa fie casatorit. Eu am inceput sa lucrez imediat dupa ce am divortat, pina atunci eram un salariat acolo care facea ce-i zicea seful. Dar poate ca m-a si ajutat lucrul acesta.
Marea Dragoste / Tango: N-ati mai iubit pe nimeni atit de mult, incit sa vreti sa va recasatoriti?
MIHAI STANESCU: M-au cerut mai multe, ar fi vrut sa se casatoreasca cu mine pentru ca eram cunoscut. Acum, nu mai vor, pentru ca nu mai sint cunoscut.
Marea Dragoste / Tango: Dar daca acum ar vrea cineva?
MIHAI STANESCU: Pai, acum, eu sint Iosif Constantin Dragan sa vreau si sa si pot sa fac doi gemeni cu o fata de 30 de ani, care a fost fiica colegului meu de banca de la Buzau, generalul Guse? Eu mi-am iubit meseria.
Marea Dragoste / Tango: Totusi, un artist nu traieste fara iubire.
MIHAI STANESCU: Pai, se iubeste pe el. Uneori, daca nu te iubesti, daca nu esti incintat de ceea ce faci sau ce vrei sa faci, nimeni nu vine sa-ti spuna ca esti genial.
Marea Dragoste / Tango: Spuneti-mi ce se schimba la dumneavoastra cind va indragostiti?
MIHAI STANESCU: Nu ma mai indragostesc, n-am timp. Toata ziua e prea lumina si te vede lumea ca te indragostesti. Iar noaptea imi pierd timpul cu talk-show-urile de la televizor si citesc carti frantuzesti, Marc Levi, Michel Houellebecq si altii. Andrei Plesu imi spunea ca a venit multa lume la mine, la lansarea cartii in 1990. Si l-am intrebat: „Nu-i asa ca era mai multa decit la Coelho cind a venit aici?“ „Ce sa compar, la el au venit 100 de insi, si la tine au venit 10.000!“
Marea Dragoste / Tango: Nu se poate face comparatie in nici un fel.
MIHAI STANESCU: L-ati vazut pe Beigbeder cind a venit aici? Editorul meu de la Paris l-a editat si pe el si pe Marc Levi.
Marea Dragoste / Tango: In cazul dumneavoastra e chiar o ciudatenie ca au venit atit de multi oameni pentru ca, de obicei, doar lucrurile proaste atrag atit de multi oameni.
MIHAI STANESCU: Nu a fost o ciudatenie pentru ca nu a fost in timpurile noastre. A fost imediat dupa Revolutie, cind lumea stia ce fac si stia ca apare cartea asta, pentru ca s-a scris in presa, in „Romania libera“, ca se lanseaza cartea a doua zi. Si-atunci au venit toti, s-au spart geamurile acolo, a venit armata, politia, am casete. Atunci l-am adus si pe editorul meu francez, care a asistat la lansare. Dar atit, de-atunci nimic, orice as face, nu are impact. Am mai lucrat pentru campaniile electorale la Traian Basescu, in 2000 si 2004, si am facut niste chestii mai speciale, de exemplu, am reusit sa fac un afis care sa apara pe strazi, fara poza si fara numele candidatului. Am scris doar „Voteaza“ si lumea a stiut despre cine era vorba, ca recunostea suvita din desen.
Marea Dragoste / Tango: Nu cumva sinteti ingrozitor de scump si oamenii se tem sa va abordeze?
MIHAI STANESCU: Nu sint deloc scump. Banii de la campania lui Basescu i-am primit peste 3 ani de zile, dupa ce am comentat in presa si la televiziuni. Am mai avut un poster cind a fost campania pentru locale, Videanu contra Vanghelie. Am avut un poster fara fotografie, am scris doar „Nul vota-ti!“. Cred ca nu e prea subtil, dar e foarte bun, nu?
Marea Dragoste / Tango: E genial.
MIHAI STANESCU: Iar agentia de publicitate care s-a ocupat de campanie mi l-a stricat, a facut un text cu un scris de copil, dar ei sint tineri si n-au inteles ideea mea.
