Maya a avut candva o colega de clasa care se incurca mereu in labirintul mamelor si tatilor pe care ii purta cu ea in fiecare zi. Mama 1 traia cu tata 2, tata 1 nu vorbea cu mama 1, iar mama 2 incerca sa fie mai buna decat mama 1, in speranta ca fetita il va iubi mai mult pe fratele 2 decat pe fratele 3 si arunci cand va implini 10 ani ii va spune judecatorului ca vrea sa locuiasca la tata 1 cu mama 2. Drept urmare, copilul nu mai respecta pe nimeni, ii santaja pe toti si era intr-o permanenta stare de nesiguranta. S-a retras in lumea ei si nu reusea sa se imprieteneasca la scoala cu nimeni.
N-am inteles niciodata de ce oamenii mari au nevoie de asa ceva. De ce isi chinuie copiii sa tina pasul cu apelativele de moment in speranta ca vor fi tolerati sau acceptati sau, cine stie, poate printr-o minune, chiar iubiti.
Eu cred ca mama e mama si tata e tata. Restul sunt doar niste persoane pe care parintii naturali ai copilului ii intalnesc intr-un anumit moment al vietii lor. Buni si ei, daca nu depasesc limitele. Necesari, daca stiu sa fie generosi fara sa incerce sa cucereasca teritoriile parintilor naturali.
Cand eram foarte tanara, m-am indragostit si apoi m-am casatorit cu un barbat care avea un baietel dintr-o alta casatorie. Eu am iubit dintotdeauna copiii, asa ca a fost usor sa devenim prieteni. Iar dupa cateva vacanta scurte pe care Vlad le-a petrecut cu noi, cand era intrebat daca iubeste mai mult pe tati sau pe mami, copilul raspundea fara sa ezite: „Pe Mirela!”. Sigur ca-mi facea placere si ca era cumva o recunoastere a felului in care ma purtam cu el. Dar era in acelasi timp o imensa responsabilitate. Dupa 2 ani de relatie, eu si tatal lui ne-am despartit. Nu ne-am mai vazut niciodata, dar am aflat de curand ca Vlad traieste in State si ca e un barbat in toata firea. Tine in continuare o legatura stransa cu parintii lui, iar de mine probabil ca-si mai aminteste doar vag…
Nu m-am erijat niciodata in mama lui, n-am incercat niciodata sa o inlocuiesc. Doar m-am straduit sa-l fac sa se simta bine atunci cand era departe de ea si am avut grija sa o linistesc si pe mama care ii purta de grija chiar si de la 400 de kilometri distanta de sufletul ei.
Cu ceva vreme in urma, un cuplu de prieteni s-a casatorit. El avea un baietel cu o alta femeie, impreuna au facut o fetita, iar prietena mea ii prezenta la intalniri mandra, dar complet nenatural: copiii mei… Ti se strangea inima sa auzi acel atat de fals „copiii mei”; era clar pentru toata lumea ca el era copilul altcuiva. Cand fetita a implinit 3 ani, prietenii mei s-au despartit, iar ea a ramas cu fetita ei, in vreme ce baietelul a disparut din peisaj. Nu l-am mai vazut niciodata, caci veriga care-l facuse „copilul ei” s-a rupt definitiv.
Cunosc parinti care cresc cu toata dragostea copii adusi pe lume de alti oameni. Din toate motivele cerului si pamantului, parintii naturali nu au putut sa ramana langa copiii lor, asa ca soarta, destinul, intamplarea, minunea i-a intalnit pe acei copii cu oameni frumosi, care ii ocrotesc cu toata dragostea. Ii respect si cred ca este dovada suprema de generozitate sa poti sa-ti asumi viata unui copil ramas fara parinti. Sa-l iei de mana si sa nu-i mai dai drumul niciodata. Sa-i faci loc in inima ta si nimeni si nimic sa nu-l mai clinteasca de acolo.
Personal, ma sperie si ma intristeaza oamenii care joaca rolul de parinti pentru niste copii ai carui parinti sunt bine-merci, doar pentru ca intamplarea face ca viata sa li se intersecteze la un moment dat. Nu le inteleg pe femeile care au senzatia ca, desi nu sunt decat sotiile, sau poate doar iubitele, partenerele, amantele, matusile, cuscrele, prietenele sau logodnicele unui tata de copil, au impresia ca ar fi mai bune decat mamele naturale pe care copiii le au acasa si considera ca in cateva ore de divertisment detin adevarul absolut in privinta cresterii si educatiei unui copil.
Am asistat la discutii aprinse intre persoane care, desi nu au propriii copii, isi proiecteaza nevoia sentimentului matern asupra copiilor altora, punand presiune si facand-o pe „adevarata mama”. Pentru barbati, lucrurile satu cu totul altfel. Multi au o problema cu instinctul patern pentru propiul copil; dar asta este un alt subiect 🙂 Stiu sigur ca nu-mi plac si nici nu-i incurajez pe barbatii care vorbesc ireverentios despre mamele copiilor lor, chiar daca uneori parerea lor poate fi justificata. Asa cum, stiu toate prietenele mele, le taxez pe mamele care-i ponegresc pe tati, oricat de absenti, nepasatori sau iresponsabili ar fi.
De la tata mi-a ramas grija pentru sufletul copilului. Atentia pentru toate gesturile care ar putea mai tarziu sa-l coste pe copil mai mult decat a meritat pentru adult vreodata. Spaima tatalui meu a fost ca voi face, asa cum imi placea sa bravez in fata lui, un copil cu oricine, un copil doar al meu. Incerca sa-mi explice cat de mult va suferi acel copil daca nu-si cunoaste adevaratul tata, chiar daca e “ultimul bautor”. Acum, dupa atatia ani, cred in ce-mi spunea: tata ii tata si in sant, mama ii mama si pe marginea drumului. Legatura aceea de sange nu ti-o ia nimeni niciodata. Sunt oameni care nu pot fi inlocuiti.
Majoritatea copiilor pe care i-am auzind spunandu-le unor straini “mama” sau “tata” o faceau doar ca sa-i faca pe plac parintelui natural pentru care persoana aceea era importanta. Oricat de suparat ar fi pe mama sau pe tata, niciun copil nu vrea sa auda pe cineva vorbind urat despre ei. Doar mie mi se pare ca sunt prea multi oameni mari care nu cantaresc de 10 ori inainte sa taie o data?…
