Mugurel Vrabete: In zilele noastre, casatoria e o grea incercare

de

Este bassistul trupei Holograf de peste doua decenii si, de citiva ani, de cind a preluat microfonul emisiunilor Taverna si Stele de cinci stele, a devenit una dintre vedetele televiziunii nationale. Iulian Vrabete, sau, mai degraba, Mugurel, cum ii spun toti cei care il stiu, este un barbat puternic, profund, care, de-a lungul celor trei casnicii ale sale si-al multelor lui iubiri, a strabatut si pare sa fi inteles sensurile dragostei.

Tango: De unde pina unde ti-a venit dorinta de a te apuca de muzica?

Mugurel Vrabete: Cred ca din aer. Desi eu nu sint un tip inclinat spre paranormal sau misticism, cred ca a existat atunci, in anii ’60, ceva. Se pare ca istoria, la un moment dat, isi creeaza canalele sau drumurile pe care lumea vrea sa le apuce la un moment dat. Eram in scoala primara cind am ascultat la niste prieteni de-ai mei din Craiova un disc de 45 de turatii adus de mama lor care fusese intr-o excursie in Italia, lucru destul de rar pe vremea respectiva. Era un disc al formatiei The Beatles, care pe o fata avea piesa „Lady Madonna” si pe o fata avea „Inner Light”. Noi era niste pusti din Craiova, nu aveam legaturi cu informatia muzicala de astazi, nu citeam reviste de profil, habar n-aveam care este statutul formatiei The Beatles in box-office-ul mondial si, in general, habar n-aveam de nimic. Dar acel disc ne-a vrajit intr-un asemenea hal, incit am fost pur si simplu trazniti de aceasta muzica. Nici unul nu stia sa cinte la nici un instrument, dar e foarte clar ca toti cei de-atunci am ramas lipiti de muzica, unii ca practicanti, asa cum sint eu, iar altii pasionati si colectionari de muzica. Pentru ca acel minut de intilnire cu un miracol muzical ne-a schimbat cursul vietii. Ceva mai tirziu mi-am cumparat o chitara cu banii cistigati la un concurs de pioneri.

Tango: La ce fel de concurs?

Mugurel Vrabete: Un concurs de cunostinte generale. Banii din premiu mi-au ajuns sa-mi iau o chitara. Am invatat la inceput de la colegul si vecinul si viitorul meu coleg de liceu Gabi Cotabita, el era mai avansat cu un an-doi. Apoi m-am dus impreuna cu un coleg de-al meu, el la chitara, eu la contrabas pentru ca pe vremea respectiva nu exista specializarea chitara bas, care, de bine, de rau, ne-a dat baza teoretica. ~sta a fost liceul, am cintat si chiar cintam mult. Dar in clasa a-XII-a am intrerupt pentru ca ma pregateam pentru facultate si a venit primul hop serios din viata mea, exact la terminarea liceului, printr-o combinatie intimplatoare dar nefericita de trei lucruri.

Tango: Lucruri rele?

Mugurel Vrabete: Doua, sigur rele. Si al treilea, nu rau, dar intr-un moment nepotrivit, un lucru care s-a intimplat mult mai repede decit ar fi trebuit: am aflat ca voi fi tata! Chiar cu putin timp inaintea examenului de admitere la facultate. Sigur, aveam o prietena, si nu mai povestesc ce insemna la vremea respectiva o sarcina intimplatoare. S-au facut filme si s-au luat premii la Cannes cu ele; al doilea lucru a fost ca s-a descoperit ca mama era bolnava de cancer, iar al treilea a fost ca am ratat examenul de admitere la Arhitectura, sigur din neatentia mea, pentru ca si o greseala foarte mica te costa, competitia fiind destul de serioasa.

Tango: Si ce-ai facut, te-ai insurat?

Mugurel Vrabete: Da, m-am insurat inainte sa se nasca copilul. Eram amindoi foarte tineri si foarte increzatori crezind ca totul va fi foarte bine, dar din pacate, in timp, lucrurile n-au mai stat chiar asa. Cauzele au fost mai mult de natura sociala, nici unul dintre noi nu era pe picioarele lui, eram practic doi copii inca pe la parintii lor si un cuplu nu poate rezista asa. Intre timp, am dat din nou la facultate la Matematica, la fara frecventa, am intrat chiar foarte confortabil, intre primii trei si am facut armata la Turnu Severin, gindindu-ma ca in anul urmator voi da din nou la Arhitectura. Dar n-a fost chiar asa, pentru ca Universitatea n-a vrut sa-mi elibereze actele in timp util, drept care am mai facut un an,  si abia apoi am dat si am intrat fara probleme la Arhitectura. Din pacate, toata aceasta schimbare de planuri si de adresa geografica, o data cu plecarea mea la Bucuresti ne-am despartit in fapt. Divortul a aparut citiva ani mai tirziu. 

 

Mi-am dat seama ca daca vreau sa ajung undeva trebuie sa fug din provincie

 

Tango: Si-n timpul facultatii te-ai apucat din nou de cintat?

M.V.: In anul II, niste colegi de-ai mei de la Arhitectura care ma vazusera cintind la un jam session cu trupa Catenele, o trupa de fete, m-au intrebat daca nu vreau sa injghebez o formatie pentru deschiderea Clubului A. Pe atunci, clubul era un loc absolut unic, era singurul loc din tara condus efectiv de studenti, gestionat si frecventat. Intrarea acolo nu era atit de simpla. Daca voiai sa fii membru al clubului trebuia sa fii cel putin student la Arhitectura sau puteai fi invitat de cineva. Strictetea aceasta nu era doar de fasonul studentilor de la Arhitectura, ci de faptul ca aceasta autoadministrare le permitea sa faca acolo lucruri care nu se puteau face in alta parte, concerte care tineau pina la 3-4 dimineata si care nu se cintau decit acolo. Lucrurile acestea se faceau pe barba lor… De altfel, dincolo de metafora, acolo toata lumea purta barba, asa era, o moda.

Tango: Si tu?

M.V.: Unsprezece ani am purtat barba. Pai, se putea altfel? Asa erau arhitectii. Deci, mi s-a propus sa fac o trupa cu care sa cintam la concertul de deschidere a Clubului din Arhitectura si am facut prima varianta a Basoreliefului. Daca acceptam sa cintam la un Revelion, ne-au spus de la Casa Studentilor „Grigore Preoteasa”  ca ne dau instrumente, si mai mult pentru asta ne-am apucat serios de cintat. Problema instrumentelor la vremea respectiva nu erau numai banii, ci faptul ca nu se gaseau. Si uite asa am inceput sa repetam, sa ne facem un repertoriu si sa facem alte piese si au inceput si primele colaborari cu alti artisti care si ei erau la inceput, unul a fost un coleg de facultate, domnul Alexandru Andries, care era cu doi ani mai mare si ne-am intersectat pe la club, pe-acolo. Sfirsitul facultatii m-a prins intr-o activitate muzicala serioasa.

Tango: Dar ai lucrat citiva ani si ca arhitect.

 M.V.: La Alba Iulia, unde m-am mutat dupa prietena mea, cu care m-am si casatorit. Acolo am cintat cu o trupa de rock progresiv, Mass Media, care nu mai exista acum. Nu au fost niste ani rai. Era un oras de Ardeal, linistit, cu oameni cumsecade, doar ca trecind vremea – ca sa citam din VH2 – mi-am dat seama ca desi-mi mergea bine acolo, aveam o slujba, cintam cu Mass Media, cintam si la un restaurant si cistigam bani buni din experientele acestea colaterale, dar mi-am dat seama ca daca vreau sa ajung undeva trebuie sa fug din provincie. Si am plecat la Bucuresti.

 Tango: Spune-mi cum au evoluat lucrurile si in viata ta personala?

M.V.: Pe prima fetita o cheama Anda Roberta. S-a nascut in 1974 si acum e profesoara la Brasov. Pe cea de-a doua fiica o cheama Ana, se afla la Cluj si este in clasa a-XII-a. Am avut-o chiar inainte de ’89. Dar schimbarea mea de mod de viata, pentru ca aveam foarte multe concerte, si cite 500 pe an, deci mai mult de jumatate din an eram plecati, a dus la un impas in relatia cu fosta mea sotie. Si ne-am despartit dupa ’90, cind Ana avea cam doi ani.

Tango: Ai si un al treilea copil?

M.V.: Da, mai am un baiat, dar din afara casatoriei. Ma bucur ca am si un baiat! Alin este in Bucuresti, are acum 17 ani si e elev in clasa a-XI-a la liceul Spiru Haret. Numele tuturor copiilor mei incepe cu A si toti sint nascuti in octombrie, la fel ca si mine.

Tango: De ce in unele cazuri ai ales sa te casatoresti cu o femeie si in altele nu, chiar daca ai avut un copil cu ea?

M.V.: Cind s-a nascut Alin eu inca nu eram divortat, dupa care s-au intimplat alte lucruri. Viata nu ia intotdeauna caile pe care ni le propunem noi, dar asta a fost si au mai trecut vreo zece ani pina m-am casatorit din nou. Dupa ce m-am despartit de Mihaela, am avut relatii de mai lunga sau mai scurta durata, dar nu m-am mai casatorit timp de vreo zece ani.

 

Oamenii dupa 40 de ani nu prea mai au aventuri nebune

 

Tango: Presupun ca viata ta de artist a fost mai aventuroasa decit a altor barbati?

M.V.: Intotdeauna nebunia anilor o vezi in legatura si cu virsta pe care o aveai la vremea respectiva, pentru ca exista o virsta pentru anumite lucruri. Daca acum sexul s-a profesionalizat foarte mult, inainte lumea incerca mai mult sa impace interesul fizic cu dorinta spirituala si cu lipsa de alte stimulente. Lumea era mult mai dispusa catre profunzime, pentru ca nu erau foarte multe lucruri care sa-ti aduca bucurie. Dupa o anumita virsta incepe sa apara o distanta. Oamenii dupa 40 de ani nu prea mai au aventuri nebune, pentru ca intotdeauna exista si intrebarea „Dar miine ce va fi?”

Tango: De ce crezi ca intervine schimbarea aceasta?

M.V.: Am descopeit un lucru: chiar daca in carti scrie ca nu exista virsta decit cea a inimii, dupa patruzeci si ceva de ani dispare acea chimie instantanee pe care o simteai incepind de la 16 ani cind te uitai la o fata in troleibuz sau ea la tine, se declansa un interes comun care se putea termina cu trecerea trolebuzului prin statie sau putea sa dureze o zi, o luna sau o viata. Nu se mai intimpla aceasta chimie instantanee.

Tango: Cum te-ai schimbat de la o relatie la alta?

M.V.: Cred ca sint cele trei categorii de oameni: cei inteligenti care invata din greselile altora, cei obisnuiti care invata din greselile lor si prostii care nu invata nici din greselile lor, in ultima categorie incadrindu-ma cu brio. Probabil ca in mine a existat o componenta idealista prea puternica si din cauza asta nu am invatat din greseli.

Tango: Cum ajunge un barbat sa-si insele partenera si de ce?

M.V.: Ajunge din mai multe motive: foarte multi ajung din curiozitate. In cazul crizei de virsta probabil ca intervine o disperare pentru ca toata viata auzi, vezi, ti se baga sub nas, sint nu stiu cite canale de televiziune si publicatii de profil, dar sint numerosi barbati frustrati care toata viata n-au facut nici 1% din ce citesc ei acolo si sigur ca intervine curiozitatea. Apoi, exista un lucru de care eu am reusit sa ma feresc si sa fiu foarte atent sa nu-l fac: se numeste sindromul colegei de clasa, asa l-am numit eu. Ai observat ca daca e o echipa mixta intr-o excursie, in clasa sau altundeva, intotdeauna exista tendinta de a te atasa de un membru al colectivului. E o idee foarte proasta pentru ca e un lucru mai mult decit incomod de a avea o relatie cu cineva cu care trebuie sa si lucrezi in acelasi colectiv profesional, nu neaparat din cauza vreunei gelozii profesionale, dar sint situatii dintre cele mai tembele care e bine sa fie evitate. E cel mai bine ca niciodata sa nu te combini cu cineva din zona de lucru. Deci asta ar fi al doilea motiv, iar cel de-al treilea este soarta, destinul, se intimpla intr-o buna zi sa intri intr-o cofetarie si sa zaresti o femeie care-ti ia rasuflarea. Si nu te poti pune in calea destinului.

Tango: Dar spune-mi de ce infidelitatea masculina e un titlu de glorie, iar pentru o femeie e o rusine?

M.V.: Sint doua motive: unul este genetico-anatomic, iar celalalt este cel social. Barbatul, ca orice mamifer, este un vinator, in sensul ca doreste sa se cupleze de cit mai multe ori pentru a avea cit mai multe sanse de a-si transmite genele sale fabuloase mai departe. Asta e de Animal Planet, dar si in realitate e asa. Stii cum se spune, casatoria este pretul platit de barbati pentru sex, pe cind sexul este pretul platit de femeie pentru casatorie. Sigur ca barbatii sint mult mai interesati de o activitate sexuala multipla si de aceea este considerata, intre barbati, un titlu de glorie si este scuzabila. Am si cititit legat de chestia asta, toata Europa este clar insamintata de bazele unor relatii sociale pornite de la romani. Ori, la romani, exista foarte clara dihotomia intre casatorie ca sistem social care asigura o legislatie a averii si a drepturilor asupra copiilor si viata sexuala care era absolut libera si de-o parte si de alta. De asta in Europa a fost aceasta atitudine permisiva, nici macar crestinismul nu a putut sa o sugrume. Este pina la urma si o conditionare anatomica, in mintea barbatilor se intimpla foarte multe lucruri.

Tango: Dar in minte se pot intimpla foarte multe, dar nu in fapte. Apoi, se pot intimpla multe si in mintea unei femei…

M.V.: Exact, si se si intimpla. Barbatii se uita dupa niste picioare, dupa un fund sau niste sini, pe cind pentru femei, in mare parte, sentimentele tin de o chestie interioara, de imaginatie si mai putin de punere in practica imediata si neintirziata. Adevarul e undeva la mijloc,  dar mijlocul la barbati e mai catre partea fizica, iar la femei catre partea sentimentala.

Tango: Tu ai fost inselat vreodata? Cum ai aflat?

M.V.: Da. Am aflat ulterior, de la unele prietene care mi-au povestit… Mi s-a spus si probabil ca a fost adevarat, dar nu a fost chestia aia cu amantul din dulap.

Tango: Cit de grava ti s-a parut fapta ei?

M.V.: Nu mi s-a parut grava, pentru ca eu am inteles, cel putin pentru mine, care sint resortorile care duc la asa ceva. Daca eu nu m-am mentinut pe o linie morala perfecta, nu pot sa ridic piatra. Personal, sigur ca te simti lezat, cu atit mai mult cu cit esti mai tinar. Daca esti mai in virsta nu mai esti chiar atit pentru ca intelegi lumea, intelegi oamenii si mai ales intelegi importanta reala a lucrului.

Tango: Cum s-a petrecut in viata ta trecerea de la barbatul infidel la cel fidel?

M.V.: Hai sa fim realisti, nu mai sint la virsta la care sa agat o fata pe strada. Anatomia si viata isi spun cuvintul si te cumintesc. Apoi,  nici nu te mai poti expune atit de usor si nici nu mai poti sa minti atit de usor. Sa presupunem ca sint in turneu in orasul X din judetul Y si vreau sa vrajesc o tipa  nu de 18, sa zicem de 20 de ani. Ce pot eu sa-i spun?

Tango: Ce i-ai spus si acum douazeci de ani?

M.V.: Nu merge, nu mai avem acelasi limbaj, nu mai vorbim aceeasi limba chiar daca cuvintele sint la fel, ce povestesc eu e diferit de ce ar vrea ea sa auda, nemaipunind la socoteala celelalte motivatii care ar putea aparea in discutii, nu mai ai aceeasi empatie pentru subiecte.

Tango: Dar poti avea o aventura cu o femeie de 40 de ani, de ce nu?

 M.V.: Mai degraba, pentru ca acolo gasesti o rezonanta. Daca vrei sa ai doar o aventura sexuala si atit, daca esti atit de disperat, la ora asta exista mijloace institutionalizate, nu mai pierzi timpul si nu mai minti pe nimeni.

Tango: Dar daca ar fi tot o admiratoare foarte insistenta?

M.V.: Au disparut niste chimii. Ce sa-ti spun, nu sint deloc vesel sa spun asta, dar sint foarte ferit in zona asta. Sansa ca o fata tinara sa intreprinda ceva serios in ideea de-a ma coopta intr-o relatie e foarte mica.

 

Pe mine scrie de-a lungul si de-a latul: Holograf

 
Tango: Cum ai cunoscut-o pe sotia ta actuala, Maria Zarnescu?

M.V.: In circumstante profesionale. Ea lucra la Radio Contact atunci si cred ca prima data am fost la un interviu, de mult. Dar de cind ne-am intilnit prima data si pina ne-am casatorit a trecut foarte multa vreme.

Tango: Cum ati luat decizia sa va casatoriti? E un pas important in viata, cum ati ajuns aici?

M.V.: Nici ea nu era la prima experienta de genul acesta, si ea a mai fost casatorita, poate nici asta n-a fost rau pentru ca oamenii care au fost casatoriti stiu deja niste reguli. Orice experienta te face mult mai elastic cu ceea ce se intimpla in jurul tau.

Tango: Crezi ca ea este femeia vietii tale?

M.V.: Deja avem o longevitate in relatie care spune ca ceva e in regula si daca pina acum nu am avut conflicte, inseamna ca avem amindoi dibacia sa le evitam. Si cel mai important e sa nu incerci sa transformi o relatie intr-o dominatie.

Tango: Crezi ca este casatoria o incercare dificila?

M.V.: Da, in zilele noastre, casatoria a ajuns sa fie o grea incercare, in conditiile in care nu mai este o obligatie sacra, religioasa si sociala cum era pe vremuri. Noi discutam acum de oameni care s-au casatorit de buna voie, dar, pe vremuri, casatoria era un aranjament intre parinti in 99% din cazuri. Ca sa duci mai departe  o relatie trebuie sa fie un concurs de factori. Cei care au rezistat 20, 30 de ani impreuna, sint oameni in jurul meu, e clar ca cei care au rezistat au avut o stofa interioara asemanatoare, de cele mai multe ori de un nivel intelectual asemanator si mai ales de o cultura familiala, insemnind cei sapte ani de-acasa. Nu poti tine atita timp o relatie in care dupa o vreme dispar motivatiile sexuale, fiindca le ia natura cu ea, daca nu ai o buna educatie, bun-simt, incredere si respect fata de cel de linga tine. Casatoria nu are cum sa reziste. Ne spun oamenii de stiinta acum cu precizie citi ani tine interesul sexual.

Tango: Citi ani tine?

M.V.: Ei spun ca trei. De la trei la treizeci este cale lunga de tot, pe care n-o poti bate decit avind bun-simt, incredere si, probabil, credinta. Mai demult, dupa ce rupsesem o relatie si eram amarit, intr-un astfel de moment, am stat de vorba cu o prietena a tatalui meu, o doamna mai in virsta, al carei sot murise. Iar ea mi-a spus: „Lasa, e mult mai bine asa. Nu fa ca mine. Eu l-am urit pe sotul meu. Nu am vrut sa ma casatoresc cu el, asa a fost atunci. Niciodata nu l-am iubit si-am trait o viata impreuna.” Ea avea peste saptezeci de ani. „De ce sa-ti nenorocesti viata? Ai trecut de asta, o sa vina altceva. De ce sa-ti nenorocesti o viata intreaga cind cel putin pe bucatele ti-o poti face frumoasa?” Si m-am gindit atunci la drama cuiva silit sa traiasca o viata-ntreaga, chiar sub aparenta unei relatii civilizate, fara bucurie si fara iubire. Si m-am inspaimintat.

Tango: De citiva ani faci munca de televiziune? Iti place?

M.V.: Imi face placere pentru ca, daca de mic iti place sa te cateri pe scena, e clar ca si mai multa bucurie iti va aduce vizibilitatea la un nivel cit mai ridicat. Dar nu mi s-a urcat la cap, pentru ca imi dau seama foarte bine ca aria mea de lucru e destul de  limitata. Televiziunea acum are nevoie de cu totul alt fel de moderatori, nu prea mai am ce sa le spun, chiar daca stiu multe lucruri interesante. As putea invata sa zic „cool” sau alte expresii de genul acesta, dar e nevoie de cineva de virsta lor care sa le capteze interesul. Si mai e o problema reala: e foarte dificil sa pot face un rol de televiziune cind timpul meu e masurat foarte clar de activitatea mea cu trupa. Cu mult noroc si efort am reusit sa nu dau peste cap programul in perioada cind am avut cealalta emisiune. Si nu vreau nici sa-mi incurc prietenii si nici sa compromit vreo emisiune. Daca acum, pe vara, se poate, mai tirziu, dupa septembrie, e clar ca trupa este pe primul loc.

Tango: Cit de importanta e trupa in destinul tau?

M.V.: Eu sint de douzeci de ani impreuna cu ei si, dac-as renunta, pe mine scrie de-a lungul si de-a latul: Holograf. Destinul meu a fost marcat permanent de trupa.

Tango: Cum iti explici longevitatea succesului pe care-l aveti?

M.V.: Am ramas impreuna si pentru ca am avut cu totii cei sapte ani de-acasa, niciodata conflictele dintre noi n-au depasit o limita, acel „point of no return”, niciodata acuzele sau certurile n-au depasit limitele bunului simt.

Tango: Dar succesul muzical?

M.V: Succesul muzical este ca o forma de relief. Daca apuci sa urci panta cu succes si ai trecut si de virful dealului, dupa aia este foarte simplu sa cobori, pentru ca exista o masa critica a succesului cind, daca esti inabil, se poate alege praful de tot ce-ai facut. România, e-adevarat, niciodata n-a fost foarte generoasa cu artistii ei prezenti, intotdeauna i-a descoperit mult mai tirziu. Am reusit sa urcam succesul asta in anii de inceput, eu am venit in ’87, cind ei au facut primii pasi seriosi catre o cariera de succes. Dar nici pentru noi, nici pentru alte trupe, anii ’90 n-au fost o perioada de glorie, lumea nu mai era interesata de nimic, aparuse televizorul, aparuse strainatatea. Am reusit sa supravietuim si am reusit sa revenim. Intotdeauna cind cintam „}i-am dat un inel”, imi dau seama si-mi spun ca asta este piesa care ne-a adus inapoi la succes. Acea piesa ne-a salvat, ne-a adus din nou in liga intii, lumea ne-a iubit, am avut si clipul, facut amatoristic, dar nu conteaza, s-a legat, si de-atunci doar o foarte mare inabilitate ne-ar fi putut face sa pierdem.

Tango: N-ai fost niciodata gelos pentru faptul ca Bittman, solistul trupei, ia cel mai mare capital de imagine al trupei cind toti munciti cot la cot?

M.V: Nu, pentru ca asta s-a intimplat intotdeauna, si cind cintam cu Cotabita, asa merg lucrurile. Iar in cazul lui Dan, chiar nu am de ce sa fiu gelos pentru ca este un tip de talentat si un tip extrem de spontan si inteligent. As fi fost, daca cineva ar fi cules niste lauri nemeritati, dar il cunosti si tu la fel de bine, este un om spontan si inteligent si-si merita locul. E ca intr-o echipa. Este inutil sa-i pui pe toti in rindul intii. Cum spune bancul ca vor oltenii sa-si faca masina sa stea toti in fata, ca nu vrea niciunul sa stea in spate… Asa functioneaza lucrurile intr-o trupa, unul sta acolo, unul acolo, unul dincolo. E mult mai bine sa-l lasi pe cel care trebuie sa culeaga laurii, tu sa te ocupi de ce trebuie si cred ca doar la trupele foarte tinere mai exista gelozii de felul acesta.

Tango: Ati ajuns sa cistigati bani multi. Te consideri bogat?

 M.V: Parintii mei n-au fost foarte instariti, nici nu erau atunci oameni foarte instariti. Dupa ’90, cind banii au inceput sa insemne cu totul altceva, si dorintele si planurile materiale au inceput sa devina predominante, au fost si perioade in care banii au fost de supravietuire. Apoi, am ajuns sa avem  mai multe concerte si sa cistigam bine. De acum inainte, nu stiu cum  o sa fie, eu cred ca dupa aderare va fi mai dificil, dar cum spuneam noi am trecut de virful dealului, nimic dramatic nu se va mai intimpla decit daca, Doamne fereste, vor fi probleme de sanatate sau vom lua hotarirea sa nu mai cintam in public. Exista sursele remanente, adica drepturile de autor de la zeci de discuri, sigur nu voi ajunge bogat ca Michel Jackson, dar nici nu cred ca trebuie sa-mi mai pun prea mari semne de intrebare. Depinde si ce-ti doresti. Eu nu mi-am dorit niciodata sa fiu un mogul financiar.

Tango: Dar in saracie ai fi putut sa traiesti?

M.V: Nu, intotdeauna as fi facut ceva ca sa am un trai decent. N-as fi putut niciodata sa traiesc in mizerie. M-as fi dus sa fac orice, sa car bagaje in gara, nu mi-ar fi fost rusine. Boema merge pina la un punct, dar e o limita intre boema si mizerie pe care n-as fi vrut s-o trec niciodata.

(Interviu realizat in iulie 2007)

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *