Sonia Tolstoi, Suzannah Ibsen, Pauline Hamingway, Martha Gellhorn, femei cvasianonime… ale caror nume au ramas consemnate numai in lunga lista a femeilor – muze, personaje secundare in biografii celebre. Muze adorate, detestate, chinuite, divinizate, brutalizate. Muze cu cearcane, doruri frante si taceri incrancenate…
Departe de vulgar si derizoriu, povestile de iubire desfasurate rand cu rand cereau totul sau nimic de la viata personajelor lor. „Anna Karenina“, „Nora“, „Femeia marii“, „Pentru cine bat clopotele?“, „Adio, arme!“ sunt pagini care dau masura trudei scriitorului-barbat de a cuprinde misterul feminin. Femeia-iubita, femeia-copil, femeia-adultera, femeia-jucarie, femeia-sacrificiu, toate sunt innobilate de iubirea daruita neconditionat.
Ai zice, citind cartile mai sus amintite, ca Tolstoi, Ibsen, Hemingway nu si-au gasit altceva mai bun de facut in viata decat sa gandeasca adanc, cu barbia in podul palmei, la sufletul fragil al consoartelor care le populau viata cu atata dor de risipire. N-ai sa vezi!
Rasfoiesti din varful degetelor biografia contelui de la Rasarit, cu grija, sa nu invadezi cu meschina ta curiozitate spatiul privat al artistului. Citesti primele amanunte despre tineretea sa. Teribile, dar inca mai gasesti loc in sufletul tau pentru scuze jalnice: prostituate, boli venerice, copil din flori pe care nu l-a recunoscut niciodata. Dai pagina si afli lucruri infricosatoare despre casatoria sa: cel care atinsese cu gratie drama femeii adultere era un monstru egoist, pervers. Isi obliga sotia sa-i citeasca jurnalele pline de detalii scabroase ale aventurilor lui. Abuzurile sexuale si fizice la care o supune ii vor aduce acesteia sarcini dureroase, nasteri premature, copii decedati la doar cateva luni. Sotia ajunge la un moment dat sa nu mai poata face fata atacurilor sexuale ale barbatului, din cauza slabiciunii fizice. Tolstoi, plin de intelegere si compasiune pentru fragilitatea ei, se confeseaza unui prieten: „Nu exista situatie mai grea pentru un barbat sanatos decat sa aiba o sotie bolnava.“
Lasi coltul buzelor in jos a dezgust, ridici din umeri, si-ti muti privirea catre Ibsen. Te izbeste prima coincidenta: are un fiu nelegitim, nerecunoscut vreodata, a carui mama moare intr-o saracie crunta, fara niciun ajutor din partea lui Ibsen. Sotia este adesea inselata cu actrite si dansatoare foarte tinere, pe majoritatea folosindu-le, fara nici un fel de scrupul, ca modele mai mult sau mai putin ireprosabile ale personajelor din piesele sale de teatru. Pentru multe dintre ele, identificarea lor cu una sau alta dintre eroinele lui Ibsen ar fi dus la dezvaluirea unor amanunte scandaloase din viata lor intima. L-au rugat pe dramaturg sa dea dezmintire in presa cu privire la sursa de inspiratie, dar refuzul lui era de fiecare data imediat si grosolan.
Sfarsit de secol 19, Paris. Marmura se-ndragosteste de Rodin si se lasa supusa de imbratisarea a doua trupuri, el si ea, la-nceput de lume si timp. Privesti „Sarutul“ si-ti spui ca-n sufletul artistului nu e loc decat pentru iubire. Si glorie. Si amante. Si oportunism. In 1883, Camille Claudel, tanara sculptorita, il intalneste pe maestrul Auguste Rodin. Si pe sotia lui. Ii devine eleva, muza, model, confidenta. Si amanta. In zece ani, relatia se dregradeaza progresiv, Camille este distrusa de certuri, minciuni, violente. Dar mai ales de zvonurile pe care maestrul le raspandeste in cercurile de artisti: lucrarile ei ii apartin lui, de fapt, sau, ma rog, sunt cel putin inspirate de el. Reputatia tinerei este distrusa. Camille se retrage in atelierul sau. Apar tulburari psihice grave. Dupa zece ani, abandonata de Rodin si de familia sa, este internata intr-un spital de psihiatrie. Moare dupa treizeci de ani de izolare. In tot acest timp, Rodin e preocupat doar de propria glorie, succes si viata mondena.
Biografia lui Hemingway te aduce definitiv cu picioarele pe pamant si cu sperantele franjurate: patru sotii, casnicii jalnice, tradari si infidelitati, aventuri desfasurate sub ochii nevestei. Prima dintre casnicii esueaza intr-un grotesc menage à trois, impus de scriitor, si se termina printr-un divort mai mult decat generos acordat de sotie. De fapt, toate femeile din viata lui au incercat, cunoscandu-i slabiciunile, sa-i cumpere fidelitatea. Una dintre iubite este abandonata, dupa ce, in urma unei tentative de suicid, ramane paralizata. Viata scriitorului este plina de scandaluri, promiscuitate si relatii distruse de alcool si violenta.
Intalnirea cu viata lui Picasso nu-ti mai produce frisoane. Cuvintele lui ti se par soapte dulci de amor si adoratie: „femeile sunt ori zeite, ori presuri“. Deseori brutal si dispretuitor, mai ales cu acelea care aspirau alaturi de el la gloria artistica, Picasso parea ca-n fiecare poveste de iubire voia sa distruga zeitatea si sa dispretuiasca femeia devenita pres. Scenariul este acelasi: neveste parasite, copii abandonati, amante alungate de brutalitate si indiferenta.
Femei simple sau educate, de la inceput de secol 19 sau mijloc de secol 20, sarace sau bogate, artiste, ziariste, scriitoare au intrat de-a valma in galeria muzelor agresate, umilite, infrante. Te-ntrebi de ce?! Pumnul amenintator se transforma brusc intr-o adiere de primavara, stiind ca odata ar putea ajunge fixat intr-o biografie celebra?! Sudalma grea devine vers de romanta, visand ca intr-o zi ar putea fi cuprinsa intr-un citat de referinta?! Tradarile iti par jocuri nevinovate intr-un parc de copii, daca speri ca din ele s-ar putea hrani artistul pentru nemurire?
Vrei lumina printre intrebarile fara raspuns, si-o cauti in fermitatea tratatelor de psihologie, in sinceritatea contemporanilor, in emotiile autentice ale marturisitorilor. Si-ncepi sa o primesti in fata cartii, a sculpturii, a picturii…
Informatii preluate din cartea Intelectualii – Paul Johnson, Editura Humanitas, 2002
