Nicoleta Jitaru – Mai aveti de trait sase luni…

de

Sa presupunem urmatorul scenariu:

Esti un om inca foarte tanar, cu o suta de planuri in mintea plina de de alte zeci de idei bune. Incerci una, doua din ele, ceva se schimba, ceva nu merge, altfel iti inchipuiai, de fapt, parca nu ti se potriveste, poate ca e timpul sa incerci totusi si altceva, in fond ce ai de pierdut, nici nu prea e sanatos sa faci ceea ce nu-ti place si simti si tu asta, ca te macina practic in permanenta, insa cum sa te opresti tocmai acum cand nici n-ai inceput bine si banii sunt putini, cum o sa te mai descurci, copiii au nevoie de atatea, relatia de cuplu e in moarte clinica, alta zi insa acelasi chin, incotro s-o iau, Dumnezeule, viata mea se duce de rapa odata cu lucrurile care se tot strica prin casa fiindca tu trebuie sa muncesti ca sa le poti repara tot pe alea si parca te ia cu lesin, uite asa dintr-o data simti ca nu mai poti, oare de la ce-o fi, ca azi parca ai mancat la pranz, nu?…

-Treziti-va ! D-na Jitaru? Cate degete am ridicat?

-Doua?

-Nu sunteti sigura?

-Cat e ceasul? Trebuie sa plec la munca!

-In curand! Deocamdata asteptam rezultatul analizelor. Ati avut o cadere, sunteti extenuata…

-Da! De la patul asta. N-am mai dormit atata de la… din… de cand… niciodata, cred!

Si atunci te intalnesti cu privirea cuiva din familie si iti dai seama ca nu e de joaca. Te lasi sa cazi intre perne si fixezi o musca de pe tavan. Ce-i cu mine?

Copiii se uita la tine si tu inghiti in sec incercand cel mai prefacut zambet din viata ta si te rogi la Dumnezeu sa nu plangi de dragul lor, ca stii ca daca plangi tu, asa vor face si ei. Minutele parca trec greu si abia intr-un sfarsit ramai doar tu singur si cateva intrebari si musca aia de sus care simte ceva.

A doua zi afli totul. Esti grav bolnav si sperantele de viata infime. In cel mai optimist dintre cazuri mai ai de trait o jumatate de an…

O jumatate de an?

Pai ce sa fac eu in numai o jumatate de an? Nici casa n-o termin de zugravit… ma gandesc cu umor de muribund.

Pe bune, Doamne? O jumatate de an?

E ca si cum m-ai forta sa invat sa cant la vioara in cinci minute, fara sa cunosc notele.

Si acum? Acum?…

Stiu ce am de facut. O sa merg acasa si in primul rand o sa-mi imbratisez copiii. O sa pregatesc pe indelete ceva bun de mancare, o sa ma gandesc serios sa incropesc chiar si un desert, reteta aceea cu crema de iaurt si gelatina la care am ravnit mereu, dar niciodata n-am pregatit-o, considerand-o prea complicata. Am sa-i spun sotului meu ca sunt foarte nefericita alaturi de el si-am sa-l anunt cu cel mai perfect calm ca am luat decizia sa-l parasesc. Am sa ma intorc acasa de unde am plecat in tinerete, pentru ca vreau pace si vreau sa zbor in ultimele sase luni din viata mea. Alaturi de copiii mei am sa ma plimb prin oras si-am sa privesc apusul macar o data pe saptamana. Am sa judec la cald viata mea rece. Am sa arunc toate borcanele de muraturi ramase din anii trecuti. Vad eu cum fac si-am sa calaresc un cal pe care am sa-l mangai pe coama si-am sa-i soptesc usor ceva la ureche. Am sa fac plaja la rau si-am sa-mi invat copiii sa danseze in cel mai deocheat mod cu putinta. Am sa petrec minute bune pe bancile din centru urmarind trecatorii. Am sa ma las sarutata daca inima imi va cere sa o fac. Am sa alerg in diminetile racoroase si-am sa arunc bulgari in ultima iarna din viata mea.

In ultimele sase luni de viata am sa invat in sfarsit sa traiesc.

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *