Nina Cassian: Nu trebuie neapărat să ne sinucidem ca să dăm dimensiuni sentimentelor noastre!

de
COPYRIGHT 2009: PAUL BUCIUTA/ ARTISTA

N-a lăsat niciun secret nedezvăluit, cu o sinceritate care le-a îngăduit încă și mai multora să o judece, iar felul în care și-a destăinuit gândurile și trăirile în splendidul ei jurnal Memoria ca zestre redă conceptului de autenticitate întreaga sa profunzime. Totuși, orice nouă conversație cu Nina Cassian dezvelește alte și alte aspecte ale sufletului său de mare artistă, sensibilă și puternică. Fără ipocrizie sau ascunzișuri, glasul adânc al Ninei Cassian reașază, clarifică, dezbracă de uitare înțelesurile trecutului, ale literaturii, ale muzicii, ale iubirii…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ai povestit de mai multe ori că gândul că ai oricând acces la sinucidere ți-a dat putere și curaj. Nu e un paradox?

Nina Cassian: Poate că este. Dar este explicabil un asemenea gând. Ajunsesem într-o țară străină, înconjurată de o limbă străină, fără nicio perspectivă de viitor și purtând în spate atâtea drame și atâtea nenorociri… Îmi pierdusem tatăl pe care l-am adorat, îmi pierdusem soțul pe care l-am iubit la nemurire… Nu mai aveam nicio perspectivă. Nu mai vorbesc de una pur și simplu practică, adică aceea legată de faptul că n-aveam din ce trăi, n-aveam din ce supraviețui! Dar știam că mă pot sinucide oricând. Aveam la mine pastilele pe care mi le-a dat o dulce prietenă a mea, Geta Costin, care s-a prăpădit de curând. Eu le mai am și acum. Da, am și acum pastilele acelea care, cu siguranță, sunt expirate, pentru că au vreo 20 de ani! Dar le-am arătat unui prieten, adică unui doctor, care s-a uitat și a zis: “Da, s-au dus! Dar dă-mi și mie unul dintre plicuri”. Probabil ciclobarbital era. Dar le aveam și le am și acum în sertar, ca o amintire.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Când ai renunțat, totuși, la acest gând?

NINA CASSIAN: De când m-am întâlnit cu actualul meu soț, ideea sinuciderii s-a stins. N-o mai am. Dar atunci eram chiar speriată. N-aveam nicio perspectivă. Niciun viitor. Cum, în America??! Cu ce?! Cu micile mele poezele, care ar fi trebuit traduse în engleză ca să apară, însă ar fi trebuit tot eu să plătesc pentru asta?! Nu. Nu mai aveam viitor. Dar eram gata să mă sinucid oricând. Și gândul sinuciderii m-a ținut în viață.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Spui “după ce l-am întâlnit pe el m-a părăsit gândul sinuciderii”. Deci este adevărat că dragostea se opune morții? S-a dat și în tine eterna luptă între Eros și Thanatos?

NINA CASSIAN: O, dacă aș ști… Nu știu exact! Știi, dacă ar fi să vorbim despre altceva, despre actul sexual și despre orgasm, ți-aș spune că ele au legătură cu moartea. Francezii numesc orgasmul la petit morte, mica moarte, probabil pentru că e ceva care te copleșește, te duce dincolo de clipă, într-un fel straniu. Eu nu știu care este legătura dintre dragoste și moarte în cazul meu, în destinul meu. Știu numai câte capodopere s-au scris pe baza acestor concepte: dragostea și moartea. Romeo și Julieta, Tristan și Isolda, și nu numai.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum s-a schimbat viața ta după ce l-ai întâlnit pe Maurice?

NINA CASSIAN: N-am mai fost și nu m-am mai simțit singură. Am căpătat un partener. La vârsta noastră nu se mai pune problema marii, furtunoasei pasiuni. Se pune problema alianței și a tandreței pe bază de comunicare, pe toate planurile. Nu știu ce să spun, sigur că el mi-a salvat într-un fel viața așa cum mi-o salvase ideea sinuciderii, temporar, pentru zece ani. Au fost zece ani, nu un veac, dar au fost zece ani de singurătate, și au fost greu de suportat. E greu, în special când ai 60 de ani. Nu mai eram un spring chicken cum spun americanii, un pui de primăvară. Eram departe de acea vârstă. Însă scriam, ce-i drept, scriam, și asta îmi dădea un rost.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ai amintit iubirile din Romeo și Julieta, din Tristan și Isolda. Pentru tine povestea lui Tristan și a Isoldei este o poveste a iubirii împlinite sau o interpretezi ca pe o iubire fragmentată, chinuită, damnată?

NINA CASSIAN: E o iubire fragmentată, blestemată. Nu numai din cauză că ea era măritată, dar și din cauză că el n-a mai putut s-o aștepte, nu a avut destulă putere, nu și-a mai putut reține suflul și a murit înainte ca Isolda să ajungă la el!

Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar el a crezut că ea a murit, ca și în Romeo și Julieta.

NINA CASSIAN: Da, a fost o eroare, și atunci el nu și-a mai reținut suflarea și s-a dus, dar ea a venit.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Crezi că ar fi trebuit, totuși, să înfrunte evidențele și s-o aștepte? Crezi că marile iubiri trebuie să încalce până și cele mai evidente semne ale vieții.

NINA CASSIAN: Da, eu cred că da! Dar dacă el și-a dat voie să creadă că ea a murit nu a mai avut pe cine aștepta. Astea sunt marile tragedii în toate limbile și culturile. Pentru mine, însă, mai importantă decât toate aceste legende este opera lui Debussy, care e bazată pe Tristan și Isolda. Pelléas et Mélisande, pentru mine asta e adevărata Tristan și Isolda. Pelléas and Mélisande e o minune. Bineînțeles că și legenda inițială e o capodoperă. Uite cum se leagă dragostea de nefericire. Probabil că nefericirea potențează iubirea, adică drama, tragedia amplifică adâncimea dragostei. Nu-mi place să cred asta! Mie îmi place să cred că și dragostea împlinită și fericită e pe măsura profunzimii sentimentelor. N-am nevoie de tragedie! Nu trebuie neapărat să ne sinucidem, sau să ne întreucidem ca să dăm dimensiuni sentimentelor noastre! Nu cred în asta, poate că sunt o fire prea optimistă, într-un fel, nu știu…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Într-una dintre poeziile tale din “Spectacol în aer liber”, te mirai, cu atâta ironie și splendoare: “Există-ndrăgostiți fericiți/ “Auziți! Auziți! Auziți!”…

NINA CASSIAN: “Care rămân împreună,/ Și-al căror sărut proaspăt sună…/ Auziți! Auziți!/ Există perechi fără moarte,/ În mișcare mereie,/ Cu-o formă a inimii, poate aparte,/ Semănând a metaforă, semănând a idee. /Aceștia rămân împreună,/ În sărut ca-ntr-o dulce furtună. /Auziți! Auziți! Auziți! /Există-ndrăgostiți fericiți!” Da! Cred în asta! Am făcut și eu parte din acești îndrăgostiți fericiți.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Nu crezi că se întâmplă prea rar? O dată la o mie de ani?

NINA CASSIAN: Nu știu… Eu am avut în preajma mea și cupluri foarte fericite, chiar dacă numai temporar, chiar dacă poveștile lor nu au ținut o viață întreagă. Dar am avut și eu, și cunosc cupluri fericite. E posibil! Deci se poate! Hai să nu eliminăm ipostaza dragostei fericite. Nu, nu, ea există! Din aceste cupluri au făcut parte Ștefan Augustin Doinaș și Irinel, Dodi cu Rodica Sfințescu. Tata și mama! Printre alții, părinții mei. Părinții mei au fost foarte fericiți.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Crezi că modelul de relație al părinților noștri ne influențează felul de a ne căuta iubirea?

NINA CASSIAN: Firesc că da! Tandrețea care avea loc la mine acasă între părinții mei cred că m-a influențat și mi-a priit. Da, mi-a priit foarte mult faptul că părinții mei erau foarte tandri. Pe mama o chema Jana, iar el îi spunea Janțica. Tata i-a dedicat, a scris pentru ea și un mic tango, dacă pot să mă refer la acest dans. (Cântă) Lady, my beautiful lady, o lady Jane, I love you. That was the composition my father wrote for my mother… Lady Jane … Pentru că tata mai și compunea. Trebuie să spun că toate calitățile și cusururile tatălui meu le-am moștenit, dar ăsta este un alt capitol.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Mama avea și ea vocație artistică, nu-i așa?

NINA CASSIAN: Mama scria versuri ocazional, cânta cu o voce exactă de soprană, acompaniată de tatăl meu la pian. Era o atmosferă artistică în casă, ceea ce, evident, mi-a cășunat în bine.

Marea Dragoste/revistatango.ro: În toate poveștile de dragoste sunt momente de fericire profundă, chiar și dacă, până la urmă, iubirea se destramă?

NINA CASSIAN: Cred că iubirea, fie că se termină rău sau bine, începe cu speranță. Fiecare nouă iubire e o posibilitate, o perspectivă. Adică, dacă de data asta chiar are loc marea iubire?! Asta e speranța perpetuă și uneori se împlinește, iar alteori dă greș. Sigur că mai des dă greș, pentru că întâlnirea a două personalități este întotdeauna un fel de luptă, sfâșietoare poate fi. E foarte greu să ne adaptăm. Eu cu Maurice ne-am adaptat mai repede, deși e american, născut în alte condiții, cu un cu totul alt background, cu totul altă evoluție decât a mea. Cum de ne-am înțeles…? Sigur că mai avem conflicte, contradicții, bineînțeles dar, în mare, în primul rând suntem de acord și pe plan etic și pe plan estetic, și cred că asta contează foarte mult, mai ales la vârsta noastră la care nu se mai pune problema dacă porii noștri coincid. E mai puțin important. Important este că avem despre ce discuta. El știe de pildă că m-a luat, fără niciun fel de pretenții materiale. Nici eu nu l-am luat pentru bani, că nu-i avea, nu se punea problema. El pe mine m-a luat ca pe o adevărată pagubă, adică bătrână, urâtă, săracă, româncă. Nu știu cum s-a întâmplat. Sigur, și cu o simpatie, ca să nu zic iubire, că mi-e frică de cuvântul ăsta magic, că-i atât de controversabil și atât de periculos, într-un fel. Iubire, iubire, sigur că suntem aliați pe bază de iubire. Ne iubim. We love each other. Iubirea nici nu se poate explica, zice el. Nu, nu se poate…

MAURICE EDWARDS: But, for example, in our situation it could be that background of our families, there was something in you that reminded me of my mother, I don’t know, possibly. That not even aware but I’am sure that are other elements. There must be something in me that reminds you something in your family.

NINA CASSIAN: Probabil. Am avut o întâmplare ciudată. Eram la Ilinca Bartolomeu. Ea e fata lui Grigore Preoteasa. La un Paști, asta în America. Nu eram căsătoriți încă, și l-am luat pe Maurice cu mine. Și a intrat la un moment dat Vlad Dumitrescu, băiatul lui Vasile Dumitrescu, pe ușă. Știa că Ali e mort, soțul meu, și l-a văzut pe el, și a avut un șoc, a crezut că e Ali. Maurice a și scris în memoriile lui despre momentul ăla.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar ei seamănă? Au aceeași alură?

NINA CASSIAN: Nu, Ali era chiar ceva mai înalt, nu arătau la fel. Nu știu cum s-a întâmplat, mulțumesc Celui de sus.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Și dincolo de asta, nu ți-e dor câteodată să te îndrăgostești din nou, și să o iei de la capăt?

NINA CASSIAN: Nu! Nu! Recunosc cu umilință că am scăpat de această nesăbuintă dorință să mă mai amorezez, Doamne ferește! Nici nu se pune problema, las’ că nu s-ar amoreza nimeni de mine la ora asta, dar nici eu de altcineva. Nu, eu îl am pe acest personaj complet, care într-adevăr îmi acoperă toate necesitățile. (Se întoarce și spune către Maurice) I don’t need anyone else.

MAURICE EDWARDS: I’ve always worried that you’d going to fall in love. /Întotdeauna m-am temut că te vei îndrăgosti din nou …

NINA CASSIAN: El s-a temut că s-ar putea întâmpla, că tot am fost atât de lacomă și de interesată la capitolul ăsta. Nu mai, nu, gata!

Marea Dragoste/revistatango.ro: Când ai spus gata? Când se întâmplă pacea asta?

NINA CASSIAN: Eu n-am spus “gata”. “Gata” a venit peste mine.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar gata a mai venit o dată peste tine, peste poezia ta, când ai spus: gata, nu voi mai scrie. Și poezia a venit înapoi.

NINA CASSIAN: Ei, poezia da, dar aia nu e o persoană în carne și oase, cu care să mă confrunt. Nu, nu aș mai lua în piept o nouă iubire. Nu, Doamne ferește! Iartă-mă, știu că ai prefera ca eu să mai visez la un amor. (râde…) Nu. Gata.

Interviu realizat în noiembrie 2008

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *