Nu aşa îşi imaginase ea viaţa – de Dani Dumitrescu

de

Ea își dorea un cămin, el… El își dorea – pentru început – o casă şi o mașină. Apoi, şi-a propus să aibă mai multe mașini și o afacere, ba chiar mai multe afaceri. La un moment dat chiar s-a gândit: o soție… doar atât?!

Tânjea să devină mamă și, adesea, îşi imagina cum ar mobila camera copilului, ce jucării i-ar cumpăra, ce povești i-ar citi, cum l-ar alinta, cum l-ar săruta pe frunte spunându-i: „noapte bună, puiul meu!”. Au fost zile întregi când adormea și se trezea cu imaginea pruncului ei nenăscut în gând…

Provenea dintr-o familie obișnuită, adică o familie nici prea instărită, nici prea săracă, o familie în care părinții se străduiesc să asigure copiilor un trai decent, iar dragostea este principalul liant. O familie numeroasă, spuneau cei din jur – mama, tatăl, trei copiii și o bunică, toți îngrămădiți în două odăi – o familie unită, spunea ea. De fapt, o asemenea familie își dorea și ea, acesta era modelul pe care îl văzuse, acesta era modelul pe care voia să-l copieze la un moment dat. Își dorea să aibă cel puțin trei copii, pentru că o casă plină de glasuri zglobii, de zâmbete fericite, este o casă în care în care domnește armonia, iar necazurile sunt alungate prin grija ce și-o poartă reciproc membrii familiei. Dar soarta avea alte planuri pentru ea.

Poate prea tânără, prea inocentă, se căsătorise cu un coleg de facultate, înainte de a-și finaliza studiile. Dragostea e oarbă, îi spunea bunica ei adesea, iar acum, după mai mulţi ani de căsătorie, și-a dat seama ce voia aceasta să spună. Deși simțise încă de la început că el este o fire prea impulsivă, extrem de autoritară, trecuse cu vederea aceste defecte, pentru că îl iubea. Amânaseră momentul în care vor avea copiii, pentru că erau prea tineri, iar omul „omul nu are decât o singură viaţă”, spunea el, o viaţă ce trebuie trăită intens. Supusă, îl ascultase, deşi suferise că această decizie nu este luată împreună, ci impusă.

Când rămânea singură, plângea domol și se ruga să se întâmple o minune în viața ei. Ar fi dorit să fie mai puternică, să găsească argumente care să-l convingă și pe el că a fi părinte e o binecuvântare, nu o corvoadă. Ar fi dorit să fie capabilă să pună piciorul în prag și să-i spună că nu concepe viitorul fără copii, dar avea o fire blândă și ura conflictele. Se înstrăinau treptat, iar când se întâlneau – din ce în ce mai rar, pentru că el trebuie să plece deseori în delegații, cel puțin așa îi spunea – discuțiile contradictorii măcinau și dramul de respect care mai rămăsese între ei.

Tic-tac, timpul trecea nemilos, iar ea aproape că uitase că vârsta înaintată poate fi un inamic atunci când vrei să concepi un copil. Prea târziu! – i-a spus medicul, atunci când s-a hotărât să facă, totuşi, un control pentru a afla care este starea ei de sănătate.

Prea târziu … îi răsunau în minte vorbele acestuia, iar trupul îi era cuprins de un tremur pe care nu şi-l putea stăpâni. Avea un stigmat: era stearpă!

Nu mai vedea nimic în jur, niciun chip, niciun obiect, nu mai auzea glasurile celor care îi atrăgeau atenția că este roșu la semafor. Pășea pe caldarâmul umed ca și cum ar fi fost în transă. Cu ochii în gol, se îndrepta către casă, fără să sesizeze că își uitase haina, iar oamenii o priveau ciudat, întrucât afară ploua torențial, iar ea era îmbracată doar cu o rochie subțire, care i se lipea de trupu-i firav. Picăturile de ploaie i se prelingeau pe chip, amestecându-se cu lacrimile care-i curgeau în șiroaie…

Dani Dumitrescu

 

Tag-uri:
· · ·

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *