Uneori imi spun ca puterea mea nebuneasca de a ma indragosti, fara sa tin seama de circumstantele concrete, palpabile si, cel mai adesea, nemiloase pentru dragostea mea, este un dar pe care l-am primit si de care ar trebui sa ma bucur.
Uneori imi spun ca puterea mea nebuneasca de a ma indragosti, fara sa tin seama de circumstantele concrete, palpabile si, cel mai adesea, nemiloase pentru dragostea mea, este un dar pe care l-am primit si de care ar trebui sa ma bucur. Ma cuibaresc in catifeaua gandului ca, astfel, mi-a fost dat sa traiesc mai multe vieti deodata – in vreme ce asa-zisii norocosi, ce si-au gasit din prima iubirea cea mare, au primit la pachet, o data cu nunta, un destin modest, liniar. Faptul ca eu am sperat si-am disperat nazuind la dragostea vietii si a mortii mele, de o suta de mii de ori mai mult decat oricare alt pamantean, imi apare, adesea, ca un miracol. Ca o sansa la bogatia sufletului. Ca un exercitiu de aprofundare a sperantei, de rezistenta a credintei.
Dar cand ma prabusesc “a cata oara?“ intr-o prapastie de dor si de singuratate, cand simt cum plecarea lui nepasatoare ma duce spre moarte, in vreme ce el, nestiutor si senin, paseste mai departe catre o viata din care eu nu fac parte si nu voi face intreg, recunosc ca mi-as fi dorit ceva mai mult decat un sir de iubiri inventate. As fi vrut sa-mi tin fericirea aproape, altfel decat legand-o cu un lant zornaitor de povesti intamplate peste distante si peste timp, peste granite si peste limite. Peste amagiri. Peste rataciri.
Iubesc barbati a caror splendoare traieste, inainte de toate, in sufletul meu. Ma ravasesc doruri indreptate spre fapturi care nu au existat niciodata. Cu forta absurda a imaginatiei mele, transform in printi cu mantie de brocart indivizi care, de fapt, se ascund de ploaie sub cate-o pelerina de musama. Si fiindca s-a facut asa de tarziu, mi-e tot mai greu sa ma incumet sa sper ca, poate, ursitul meu asteapta sa se nasca, si-l voi ademeni spre mine promitandu-i, in soapta indreptata catre pantecul maicii lui mai tinere ca mine, viata fara de moarte, tinerete fara batranete, destin fara uitare intre petalele iluziilor, intre paginile cartilor.
Mai trece-o primavara peste mine si eu aman, din nou, pe primavara viitoare, setea mea de sarut, credinta mea in sufletul-pereche. Ma imbat de fantasme. Pandesc minuni care nu vor veni niciodata. Si scriu, in nestire, scrisori pe care le azvarl in oceane, desi cred ca s-au stins demult vulcanii in stare sa le scoata in cale tarmuri, limanuri, atlantide.
