fbpx

Nu ma pricep la farse

de

Nu am rabdare. Desi stiu totul despre efectele miraculoase ale asteptarii cuminti, timpul care se scurge pana sa aflu decizia dupa care tanjesc ma raneste de moarte. Asteptarea docila, pasiva, imi umileste visele. Imi pangareste rosturile. Si-atunci scriu scrisori, care sa-mi amageasca ragazurile. Trimit mesaje, care sa-mi indulceasca ecourile singuratatii. Si, innebunita de groaza asteptarii, de fiecare data incalc si uit, neputincioasa, toate regulile jocului fara de mila.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Stiu ca exista pasi ai ademenirii, carari iscusite ale rabdarii. Stiu ca exista tertipuri destepte, strategii cu folos. Daca esti devastat de trist, ii trimiti celui care ti-a frant sperantele o scrisoare prefacut vesela si nepasatoare. Ca sa nazuiasca, mai departe, dupa tristetea ta iubitoare, pierduta. Daca te chircesti de dorinta, daca te prabusesti de dor, ii spui vorbe incetosate, ca si cum te-ai indeparta. Ca sa te strige inapoi. Daca simti ca n-ai sa mai poti trai fara el, ascunde-te, ca si cum ai pleca departe, ca si cum ai muri. Sa-l faci sa sufere, sa-l obligi sa se ia la tranta cu propria teama de risipire.
Dar eu, dragul meu, nu ma pricep la farse. Spun, banal, „te iubesc“, atunci cand simt iubirea. Nu-mi ascund tristetea, atunci cand resimt o tacere nedreapta. Strig sau suspin ca mi-e dor, in clipele in care ma sfasii de setea intalnirii. 
Probabil ca gresesc. Probabil ca-n jocul acesta incalcit, inclestat, dureros, in constructia fragila si complexa a margelelor de sticla, nu pot invinge decat marii maestri, cunoscatorii desavarsiti ai regulilor. Jucatorii cu har si talent si stiinta. Sau marii trisori. Sau micii farsori. Si poate ca e adevarat ca doar o data la o mie de ani hazardul daruieste, nemuncita, victoria, celui mai norocos dintre pamanteni, celui mai iubit. Celui care n-a stiut sau n-a vrut sa intre in joc. Dar soarta a fost buna cu el.
Si chiar daca mintea mea lucida se-ndoieste, firesc, ca asupra vietii mele se vor fi randuit soroacele marii iubiri cu noroc, totusi, cu inima ridicata din praf si din neguri, cu sperantele adunate din margini innoptate de drum, imi gasesc, mereu, puterea sa intreb: daca ne vom reintilni, dupa atata lupta si zbatere, dupa atata nadejde si deznadejde, dupa atata truda si vis, dupa ce ne vom fi uscat toate lacrimile, dupa ce ne vom fi iertat toate tradarile, dupa ce ne vom fi uitat toate ezitarile, nu-i asa ca nu ne vom mai desparti niciodata?

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Scrisoare

Comentarii

  • BPp49Y rvosgruqrklm

    nqnzitompxf mai 3, 2011 3:19 pm Răspunde
  • xDes44 uubwictvetau

    rrigonaofge mai 2, 2011 3:08 am Răspunde
  • That’s way more clever than I was expecting. Thknas!

    Christy mai 1, 2011 7:30 pm Răspunde
  • Intr-adevar niste cuvinte uzuale pe care le pune intr-o mare valoare prin magia jocului de cuvinte, are un talent nemaipomenit.

    anashot februarie 15, 2011 3:37 pm Răspunde
  • Draga Alice,

    Niciodata nu am crezut ca toate sentimentele pe care le traiesc pot fi impartasite atat de empatic, si conturate prin povesti atat de induiosator spuse prin harul tau. Intamplator sau nu, paginile tale se potrivesc trairilor mele, mereu in intampinarea intrebarii daca oare am ramas ultima mare romantica intr-o lume canibalizata de non-valori, non-principii si…non-oameni.

    Cu mult mult drag,
    Alexis

    Alexism octombrie 15, 2010 9:28 am Răspunde

Dă-i un răspuns lui Christy Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.