Am citit cu sufletul la gura cartea lui Alice Nastase, Dragostea e un bonsai, nu doar din ratiuni strict personale, si anume pentru ca o cunosc pe autoare dintr-o minunata tinerete oarecum trecuta, ci si pentru ca se anunta inca din titlu un subiect etern si totusi, vai, cat de batatorit.
Am citit cu sufletul la gura cartea lui Alice Nastase, Dragostea e un bonsai, nu doar din ratiuni strict personale, si anume pentru ca o cunosc pe autoare dintr-o minunata tinerete oarecum trecuta, ci si pentru ca se anunta inca din titlu un subiect etern si totusi, vai, cat de batatorit.
Intaia oara am avut sentimentul rar, pe care il ai cand te regasesti intr-o carte. Sentiment care vine din doua mari surse: una, ca oamenii apartinand aceleiasi generatii au un numitor comun, undeva, acolo ,sus, intr-un nustiuce inexplicabil (si aici imi amintesc de Galeria cu vita salbatica a lui Ctin Toiu, care spunea ca generatia este echipa cu care trecem prin lume), alta vine dintr-un alt loc comun care te face sa exclami: parca as fi scris eu! Asa gandesc si eu! Asta am trait si eu!etc.
Fascinatia lecturii vine nu din faptul ca a spus mult mai bine ceea ce si tu gandeai, sau simteai, ci din aceea ca autoarea se transforma intr-o puternica, dar in acelasi timp, delicata voce a feminitatii insesi. Nu intram in detalii legate de raportul dintre realitate si fictiune, suntem, totusi, pe taramul literaturii, fie ea si de frontiera, ci incercam o analiza a cartii sub semnul unei proaspete si captivante lecturi.
Nu stiu ce as putea spune despre cartea lui Alice Nastase, ca sa nu gresesc. Elogiile nu-i sunt pe plac, iar criticile nu-si au rostul. Cu orice risc, iata!
Rar ne putem mandri ca am cunoscut oameni de valoare. Putini dintre cei pe care ii cunoastem scriu carti, fie ele restranse, modeste la vedere si ascunse repede in rafturi colbuite de biblioteci personale.
Surpriza vine nu atunci cand afli lucruri noi, ci atunci cand citesti ganduri pe care parca le-ai avut si tu…
Cartea pare sa respire intre cer si pamant. Cum altfel, decat dragostea insasi, care ori ocupa tot spatiul pana la cer, ori nu e… Umbra, Lumina, Pamantul sunt repere existentiale, simboluri ale unor trairi, daca nu ale Trairii in sine.
Când vreau sa scriu, în mintea mea totul pare coerent, curgator si întreg ca o opera perfecta. Însa orice încercare de a scrie e soldata esecului pâna nu e gata totul pe dinauntru.
Acum sunt capabila sa trag concluzii: Alice se re-zideste pe sine, dar ne re-face toate temerile si angoasele noastre de femei mai mult sau mai putin incercate. Anii de facultate, (Litere la Bucuresti), mi-au dezvaluit o Alice extrem de sociabila, foarte generoasa, înclinata mereu spre a vedea latura amuzanta a lucrurilor, însa prea toleranta.
Astazi nu o simt cu totul altfel. Atunci eram mici fiinte stranii, transparente. Acum as îndrazni sa spun ca am facut un pas înainte spre slefuirea pe care o visam, probabil, amadoua… Gandeam candva la o carte în carte, în care personajul sa citeasca fara sa depaseasca o pagina, sa zicem 162. Dupa ore, zile, nopti de lectura cumplita, anevoioasa, sa te afli la aceasi pagina. Asta îmi aminteste de biblioteca-labirint a lui Borges. Sau de adevarata dimensiune a nemarginirii lecturii : profunzimea. Foarte profunde imi apar si paginile lui Alice : eternele vinovatii sunt o insiruire nevinovata de bucurii simple, toate ranesc, ultima ucide e atat de dureros de vie, ca te face sa te mai nasti o data, doar-doar, mai poti recupera ceva din viata irosita , iar dragostea – domestos nu amuza nici ea fara sa doara …putin.
Statistic vorbind, viata e plina de suferinta si de tragedii. Anormale sunt fericirea si dragostea, ori noi toti ne vrem sau ne credem oameni normali. Ingrozitoare aceste forme pe care le poate lua suferinta, acest monstru care zace in noi. E prea fragila lumea asta pentru forta sentimentelor noastre. Totul e alunecos, instabil. Imi revin dureros in minte pasaje din cartea mea de capatai, Abaddon, exterminatorul, al lui Ernesto Sabato: … pentru ca viata este o vesnica neintalnire, pe cel pe care il intalnim in calea noastra si ne iubeste, nu-l iubim, iar cand il iubim, nu ne mai iubeste el, ori e mort si dragostea noastra nu mai are sens, e inutila; pentru ca nimic din ceea ce a fost…nu se mai intoarce…
Din acest punct de vedere, Clepsidra e o capodopera a marturisirilor. Trebuie sa fii cel putin de piatra, sa nu te miste acest elogiu adus barbatului iubit. Daca stau bine sa ma gandesc, cartea aceasta, poate a pornit ca o revolta a femeii care prima data se simte haituita si prigonita, se intreaba de o mie de ori ce are, sau ce nu are, se simti raioasa, leproasa… pe urma… se retrage in sine si asta e tot. Dar a sfarsit ca fiind un elogiu adus iubirii implinite numai prin el, prin urmare este un elogiu adus lui,barbatului.
I-as spune copilei mele de aproape 17 ani, i-as spune pana la epuizare : Va rog pe cei ce nu ati gasit inca dragostea cea mare, sa o asteptati ! Cu inima mea plina de mare iubire, va implor sa credeti in ea ! Fara sa cercetati ! sa o asteptati cu rabdare si lumina. Pentru ca ea exista ! dar nu avem rabdare, spune autoarea… si ne trezim ca traim pe jumatate, niciodata pe de-a-ntregul.
Cititi cartea ! Macar pentru Dragostea in vreme de criza, care parafrazand holera (pour les connesseurs !) este un superb indemn la viata !
Gabriela Bizu Stefancu- Suceava, 13 martie,2010
Felicitari!!! Am urmarit emisiunea din 24 iulie 2010, "Din arhivaTVR" mi-a placut foarte mult.
O admir pe Alice Nastase si am citit aproape toate cartile scrise ,am invatat multe din experienta dansei de viata , care mi-au schimbat comportamentul fata de mine si fata de ceilalti. Abia astept sa citesc si cartea "Dragostea unui bonsai" ! Apreciez in mod deosebit cunostintele, bunatatea si dorinta sincera de a ajuta si a impartasii si altora. O lectie de cunoastere a oamenilor si a relatiei cu ceilalti.
Pentru mine este o MARE DOAMNA…mi-as permite sa o numesc DOAMNA SUFLETULUI !!!
Astept cu mare drag sa apara cartea in orasul meu,acum citind recenzia cartii sunt mai curioasa a rasfoi pagini scrise de o persoana atat de speciala ca Alice Nastase.