O seamă de întrebări și-o teamă de răspunsuri – de Simona Catrina

Mame care trăiesc cu frica-n sân ne-o picură mai departe, probabil prin canalele galactofore. Nu cred că ne naştem fricoşi. Groaza se învaţă şi se perfecţionează, avem dascăli competenţi în domeniu, adulţii ne cresc pe buza prăpastiei. Cei şapte ani de-acasă ne arată că nu e moral să minţim, că nu e legal să furăm, că nu e frumos să băgăm degetul în ureche şi că nu e normal să trăim liniştiţi.

Frica părăseşte pepenii

Nu ştiu ce-a fost mai întâi, lovitura sau teama. Dar la un moment dat, ne trezim că nu mai trece nicio zi fără friguri anxioase. Îngrijorările încep atunci când se termină certitudinile prosteşti. Până pe la 14 ani, eu, una, am trăit într-o lume unde totul era garantat, ca în formula de calcul a volumului paralelipipedului. Erau ani când nu voiam defel să trăiesc ca-n filme, fiindcă – spre deosebire de viaţa mea de caşmir – acolo se întâmplau orori, bărbaţii înşelau, copiii ajungeau la perfuzii, căţeii se aruncau în foc și studentele mureau de leucemie.
În clasa a opta, am constatat, cu ochii beliţi și inima stafidă, că băiatul pe care îl iubeam umbla creanga cu altă colegă, deci teorema succesului perpetuu a fost compromisă penibil. Devenise o lemă, încă mai lucram la ea.
Pe urmă, laolaltă cu toată generaţia pacientă, am tot zăcut în delirul fricilor. Teama că toţi bărbaţii pe care îi iubesc au deja nişte neveste care-i iubesc şi mai abitir, teama că niciun bărbat din viaţa mea nu-şi doreşte copii cu mine, teama că îmbătrânesc înainte de a fi priceput ceva din tinereţe, toate astea mi-au vătămat imunitatea.
„Dacă mă părăseşte? Ce mă fac?“ – auzeam din laringele uscat al prietenelor înşelate, astfel că am modificat imediat topul groazelor femeieşti. Femeile nu se mai tem că bărbaţii lor se culcă galant cu oricine zice „ok“, ci sunt terifiate de ideea abandonului, atât. Orice tricomonas sau copil extraconjugal sunt doar incidente izolate, femeile iartă cu o repeziciune tristă. Orice, orice, numai să nu le părăsească. Pentru boli există injecţii, pentru copiii făcuţi prin târg există pensie alimentară, dă-i încolo, dar pentru jalea femeii părăsite nu există nimic, în afară de sfaturi tembele.
Mă enervează altceva: că aproape niciodată femeile nu se tem în timp util că vor fi lăsate baltă. Panica apare o dată cu amanta, zici că s-au vorbit. Dacă s-ar fi instalat mai devreme, poate înfricoşata nu mai apuca să se blazeze, să se stropşească, să se îngraşe sau să scape orice alt gest din gama celor care ușuie bărbaţii în paturi fără nervi şi fără celulită. Ne temem prea mult, dar ne temem prea târziu.
Psihologii spun ce-au învăţat şi ei la şcoală: că, cică, dacă tati a părăsit-o pe mami pentru o paţachină, fiica se va teme toată viaţa ei că va fi lăsată cu patul şi sufletul vraişte şi că iubitul ei își va lua boccelele-n spinare. Cu tot respectul pentru conferenţiarii de la Psihologie, am văzut cu ochii mei și câte-o disperată cu instituţia parentală intactă, pe care mă-să o ţinea de-o mână şi tac-su de cealaltă, ca să nu ajungă la cutia cu lame, după ce-o părăsise un dobitoc. Deci hai să-i iertăm pe taţii afemeiaţi (măcar post-mortem), fiindcă nu din cauza lor ne prindem cu cătuşe de câte-o relaţie şi înghiţim cheia. Cred că suntem o combinaţie de ADN debil şi prostie în trend.
O altă fobie, cronologic tolănită înainte de susmenţionata, e aia că rămâi nemăritată. Am cunoscut multe frumoase cu părul vâlvoi, care se căsătoresc impulsiv şi trăiesc ca-n poveşti – preponderent ca-n Povestea porcului, doar că el nu-şi scoate pieile noaptea, aşa că, pe parcurs, unica şansă a nevestei e să-l arunce-n foc cu totul, nu doar şoriciul blestemat.

Ospăţul cu colţi de argint

Într-o vizită prilejuită de o obligaţie (ca mai toate crăpelnițele postdecembriste), se înghesuiseră, pe laturile unei mese, un cuplu care sărbătorea 25 de ani de căsnicie fericită şi un cuplu care sărbătorea, în secret, patru ani de divorţ şi mai fericit. Erau finii şi naşii. Ăştia mici divorţaseră pe ascuns, făcând de râs vocaţia nunească a păstorilor spirituali – care ajunseseră, târâș-grăpiş, la nunta de argint. Divorţaţii rămăseseră mai prieteni între ei decât naşii între ei şi decât naşii cu finii. Celula de bază a tribunalului oferea astfel o lecţie de gestionare a crizei. Doar că nu puteau s-o facă pu­blică, deoarece naşa suferea de cataractă secundară şi susţinea că orbeşte dacă o stresează ceva. Şantajul oftalmologic ţinea de vreo zece ani, dar avea randament, nimeni nu sufla în faţa ei, de frică să nu-i sară cristalinul. Finii pozau în familia perfectă ori de câte ori se adunau în jurul curca­nului, la rude, motiv pentru care nici nu-şi vânduseră verighetele, ci le întrebuinţau butaforic în salvarea aparenţelor şi-a vederii naşei.
În ziua cu pricina, fina se temea să nu se dea de gol, după cele două vodci (necesare prezervării acelei stări de beatitudine şi minciună, specifică situaţiei), iar naşa se temea că soţul ei avea o amantă. Cât era suspectul la baie, naşa le-a sâsâit finilor că are această bănuială. Când adulterinul s-a întors din relaxatele-i uşurări, fina a conside­raţ că, din moment ce oricum nașa va orbi de supărare, poate să anunţe şi ea divorţul, că oricum nu mai contează, mai orb decât orbul nu se poate, e redundant (şi chiar folosise acest cuvânt, în expoziţiunea spiciului). Vestea a căzut ca un topor pe gâtul familiei desfrânate, respectiv chioare. Minţiţii s-au făcut foc şi i-au dat afară pe juni, care au zis mersi că scăpaseră de bolovanul din piept.
Naşii n-au divorţat niciodată, că nu e frumos, ci au continuat să se beştelească administrativ, călăuziţi de scotocelile ei prin buzunarele lui şi de scotocelile lui pe sub fustele indulgente. Pe drumul dinspre argintul spre aurul matrimonial, naşa te­rifiată şi-a dedicat viaţș unui ideal sublim: ţinerea sub observaţie permanentă a soţului, care era deja în consemn la portieră – de câte ori ieşea din maşină sau din apartament, se declanşa alarmă de gradul zero, trebuia urmărit pas cu pas. Până la urmă, a aflat ce-a căutat, după care a purces a plânge că ea trece peste orice, iartă orice, înfiază orice, numai să nu-i plece bărbatul după panarama cealaltă.

Teme-te şi nu cerceta

Dacă stăm ca toantele şi nu căutăm nimic, ne temem că există ceva ce-ar merita căutat prin lucrurile şi secretoşenia partenerului. Dacă totuşi ne apucăm de percheziţie, ne temem că vom da de ceva. Atunci când găsim dovada infamiei, ne temem că rădăcinile viciului sunt mult mai adânci. Iar când investigaţiile ne confirmă oroarea, ne temem că vom fi părăsite. Înotând la deal pe firul apei, am putea să ne abţinem de la anchete ample şi râcâieli în e-mail-ul omului, dacă ştim că, oricum, scopul principal e să-l ţinem acasă. Bărbaţii nu se tem că vom afla ce fac ei în timp ce-i credem la serviciu, ci se tem că vor fi nevoiţi să ne spună asta cu gura lor, somaţi de fătul din pântecul amantei.
În ciuda şabloanelor plicticoase, nu doar nevestele se tem. Amantele au mare grijă, în cele mai multe cazuri, ca nevestele să-şi conserve inocenţa şi să doarmă pe ele. În ziua când o nevastă a aflat ce se petrece, relaţia extraconjugală e cu un picior în groapă. Prăpădul verbal şi ofensiva logistică ajung să compromită amantlâcul trudit. Bărbatul e istovit de confruntare, el nu e în stare să sfideze – şi, ca să fim cinstiţi, e şi cam greu să ignori răpăiala de istericale zilnice, de-acasă. În lupta dintre deliciul erotic şi tărăboiul conjugal, câştigă cel mai bine hrănit.
După cum demografia mondială are de câştigat din frica patologică a femeii căreia, se ştie, i-e frică de şoareci, de foame şi de ceasul biologic. Vine un moment când o femeie face un copil cu cine nimereşte – câteodată, nimereşte o bancă de spermă, dar mă rog, cui îi pasă? – fiindcă citeşte ultimatumul ovarelor exasperate de atâta romantism steril.
Mie mi-e foarte frică de ziua în care n-o să-mi mai fie frică de nimic. Descătuşarea doare cumplit, mi-a spus mie cineva. Mi-e frică de fericire, fiindcă mă învăţ repede cu ea şi ştiu că urmarea firească şi dreaptă a acestui privilegiu e decepţia usturătoare. Decât să-mi dea cineva cu leuca-n cap o dată la trei ani, prefer să mă ciupească o dată la trei ore – cu ocazia asta, rămân trează. Fiindcă (aţi ghicit) mi-e cam frică să adorm.