Papillon, ca lecție de viață și de artă

de

Sunt multe motive întemeiate ca să vezi Papillon, dar n-am să le număr, ci am să le aleg pe cele care m-au făcut să fiu convinsă că filmul, abia intrat în cinematografe, trebuie neapărat trecut pe lista filmelor de văzut.

Scenariul filmului, clădit pe o istorie de viață adevărată consemnată în celebra autobiografie Papillon a lui Henri Charrière, este absolut incredibil, năucitor, de-o forță care sfidează veacurile: viața bate filmul, iar filmul în stare să adune în el seva vieții autentice ajunge să fie mai puternic decât viața. Aștepți uluit, trepidând, deznodământul unei povești care te doare crunt prin fiecare absurditate, dar care nu uită să te bucure arătându-ți pașii victorioși făcuți asupra nedreptății.

Regia și interpretarea actorilor sunt absolut fabuloase. Mari actori, așezați într-o viziune care te ține cu răsuflarea tăiată și cu nodul emoției în gât, compun o creație cinematografică ce va rămâne cu siguranță peste decenii – așa cum și ecranizarea anterioară, excepțională, avându-i pe Steve McQueen și Dustin Hoffman în rolurile principale, a ținut filmul în zona de interes peste 40 de ani. Și remake-ul de acum, lansat în Occident în 2017, în regia tânărului și atât de talentatului danez Michael Noer, va rezista decenii, cu siguranță. Pentru că Charlie Hunnam (pe care l-am remarcat în splendidul film al lui Guy Ritchie King Arthur: Legenda sabiei) este strălucitor, dureros de veridic în interpretarea lui Papillon, iar Rami Malek, marea revelație a ultimilor ani, este un fascinant partener de dialog și de joc actoricesc care aduce propria sa strălucire unui rol greu și plin de nuanțe.

Legat de actori, un motiv subiectiv pe care nu-l pot trece cu vederea este acela că Charlie Hunnam este un bărbat superb în toate etapele transformării sale, un actor a cărui frumusețe e vie și captivantă, nu are câtuși de puțin un aer “de cinema”, e pur și simplu bărbatul pe care l-ai putea întâlni pe stradă și de care te-ai putea îndrăgosti într-un hal fără de hal.

Dar probabil că elementul cel mai valoros al filmului Papillon este felul subtil în care regizorul a reconstruit povestea, astfel, încât să te facă să te identifici cu cel puțin unul dintre personaje și apoi, o dată cu deznodământul, să te întorci la tine însuți îmbogățit cu recunoștința de a fi fost ferit de încercări la fel de grele în viață și cu speranța că, totuși, binele poate învinge chiar și în feluri diferite de cele pe care le-ai proiectat. Iar asta e o lecție și de viață, și de artă, care merită să fie văzută și crezută, într-un demers atât de la îndemână tuturor: un simplu drum la cinematograf.

 

 

 

Categorii:
Film

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *